Un secol și o zi

Face parte din colecția „Un secol și o zi”

de Florin Dumitriu Pagina 35 din 101
35%
← precedent cuprins următor →

Autoportret Lumesc

Poate dintr-o perspectivă sunt degenerat
Fiindcă generez un sentiment disfuncțional
De iubire păstrată în crematoriu incinerat
Unde drumul inimă-suflet e nefuncțional.

 

Spune-mi tu, cum să zâmbesc fără rațiune,
Când văd tablouri deluzorii pictate manual
Cu harapii nebunilor cu mâini degerate,

De frigul urii, încercând să pară actual?



Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: Florin Dumitriu poezii.online Autoportret Lumesc

Data postării: 26 ianuarie 2022

Adăugat la favorite: 1

Timp de citire: ~1 min.

Vizualizări: 1911

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

În hău cu dorul

De-ar fi și cerul să cadă peste mine,

Cum se frâng tăcerile-n suspin,

Te-aș chema, iubito, să m-aline

Umbra ta rămasă în destin.

 

De-ar fi și stelele să moară-n zori,

Să-nghețe timpul între ploi,

Ți-aș desena din lacrimi flori,

Să-nflorească drumul înapoi.

 

De-ar fi și munții să se plece-n vânt,

Și șoaptele să-mi cadă greu,

Aș pune-n rugăciune orice gând

Să te păzească-n vis mereu.

 

De-ar fi și moartea să m-apuce-n vis,

Din piept mi-aș rupe doru-n hău,

Să nu-mi răpească glasul scris,

Să-l duc cu mine, glasul tău.

Mai mult...

Șoaptă de univers

Mulți și-ar dori o noapte cu tine,

Când mie nu-mi ajunge o viață să te admir.

Și-n ochi de s-ar pierde umbre străine,

Eu însă rămân, doar să te respir.

 

Ți-aș scrie versuri pe piele, balade mute,

Cu mâini ce ard și nu se mai sting,

Din ochiul meu să-ți citesc în stele,

Să-ți îmbrac universul în șoapte de nimb.

Mai mult...

Absenta si Destin

Născut să te iubesc,  

Sortit să nu te pot privi,  

Blestemat să-ți fiu străin în cale,  

Chinuit, doar în vise a te mai ști...

 

Predestinat să te ador,  

Canonit mana sa nu ti-o ating,  

Purtat de doruri în zbor,  

Rătăcind în praf divin.

 

Răpus de dorință,  

Strivit de un destin hain,  

Chinuit de-a ta absență,  

Căutându-te în cerul senin.

 

Furat de-al tău parfum

Si dus departe vazduh de lumi,  

Pierit în visul unui drum,  

Doar ecoul dorului rămâi.

 

Nebun după tine,  

Norocos că te-am întâlnit,  

Pierdut în pustie,  

Un suflet captiv, ce doar te a iubit.

Mai mult...

Copii răpiți de soartă

Când eram mic, credeam că oamenii mari

Țin lumea în palmă, că nu se sperie, nu cad,

nu se frâng.

Mă gândeam că viața le curge prin vine

Ca un râu care nu a cunoscut furtuni.

 

Eu credeam că sunt zei cu răbdarea în oase.

Iar eu, cu ochii plini de cer și vor,

Le-am pus pe frunte coroane de crez.

Dar am găsit în privirile lor,

Nu răspunsuri, ci inimi pierdute.

 

Și-atunci am știut: nu există oameni mari,

Doar copii care au supraviețuit prea mult timp

Într-o lume pe care nu au înțeles-o niciodată.

Poartă haine mari, dar sufletele le-au rămas mici.

 

Și poate tocmai asta e tragedia lor tăcută:

Că au visat cândva să devină lumină,

Dar s-au trezit purtând în piept

Doar ecoul propriei frici.

 

Iar azi, când îi privesc, nu-i mai pun pe piedestal 

Îi văd ca pe niște oglinzi crăpate

În care încă mai vibrează copilul speriat

Care n-a vrut nimeni, să-l înțeleagă.

Mai mult...

Privirile focului

O privire de foc, ca un vers neterminat,
Iar pașii mei sunt ecouri pe drumuri rătăcite,
În noaptea care tace, doar umbra mă ține,
Mă pierd în dansul unei iubiri interzise.

 

Cum îmi alunec gândurile printre fiorii serii,
Îmi dau seama că nu sunt doar un spectator,
Ci o mare furtună ce poartă cu ea dorințe
Ce nu pot să fie spuse, doar simțite, în tăcere.

 

Timpul ne joacă farse, în adâncuri de dor,
Suntem doar niște umbre care se țin de mână,
Dar chiar și în umbrele cele mai adânci,
Găsim o rază de lumină ce ne arde fără vină.

Mai mult...

Tărâmul necunoscut

Într-o grădină fastuoasă
Cu flori ce par nebuloase,
Ce-ți oferă o fericire
De o frumusețe dureroasă.

 

Iar cum calci pe bătături cărunte
O să ajungi sus pe-un munte
Și dacă vei privi în amănunte
Vei descoperii numai temple robuste,

 

Ca și cum ar fi cusute
De anumite minți nevăzute
Concepute cu o simplă interacțiune
Poți simți o interconexiune.

 

Deși, nimic nu știi,
Parcă cunoști prea multe detalii
Iar din toate, de unde vii,
Te vei ghida după un râu de lacrimi

 

Și vei ajunge la un Măreț Tron
Unde domnește un demon
Cu-n chip ascuns de copil de bronz
Ce haotic râde într-un fundal fără fond,

 

Iar dacă o să privești
A lui față desfigurată, cu ochii negri,
Ți se va descoperii că totu-i minciună,
O frumusețe falsă, cu o durere adâncă.

Mai mult...

Categorii

Poezii de dragoste Poezii de dragoste Poezii de despărţire Poezii de despărţire Poezii despre natura Poezii despre natura Poezii de primavara Poezii de primavara Poezii dedicate Mamei Poezii dedicate Mamei Poezii pentru copii Poezii pentru copii Casa Părintească Casa Părintească Poezii pentru tata Poezii pentru tata Poezii despre animale Poezii despre animale Poezii despre moarte Poezii despre moarte Poezii filozofice Poezii filozofice Poezii confesive Poezii confesive Poezii triste Poezii triste Poezii motivaționale Poezii motivaționale Proza Proza Colinde Colinde Poezii comice Poezii comice Poezii patriotice Poezii patriotice Poezii de 8 Martie Poezii de 8 Martie Poezii de Paște Poezii de Paște Poezii de Anul Nou Poezii de Anul Nou Poezii diverse Poezii diverse Gânduri Gânduri Dedicaţii Dedicaţii Felicitări Felicitări Poezii de prietenie Poezii de prietenie

Poezii din aceiaşi categorie

RUGACIUNE ÎN IARNA VIEȚII

Azi, mă rog la tine Doamne
Pentru mine azi mă rog
Fă minune în minune
Să nu văd ce  am mai văzut
Să n-aud ce am auzit
Și mă lasă-n iarna vieții
Să m-aud…Să mă privesc…
Să mă satur stând cu mine,
De mine rezemată să m-așez
Doamne!
Anticipat, îți mulțumesc.

Mai mult...

În loc ce pare altceva

Vise-n roci 

Mai mult...

✨ Din brazdă și cuvânt

Eu sunt cel dintâi ce-a ridicat condeiul,
Din neam de țărani, ce-și duceau dorul, greul.
În loc de cerneală, aveau țărnă pe palmă,
Și-n loc de odihnă, sudoare și salmă.
 
Ei aruncau semințe, eu slove și vise,
Dar brazda-i aceeași, deși se închisese;
Ei frământau pâine, eu frământ tăceri,
Și-n ele rodește alt soi de puteri.
 
Pe masa mea n-am grâu și nici țarină vie,
Ci litere crude, din care hrănesc poezie;
Le curăț de coajă, de zgură și teamă,
Și-n pâinea cuvântului pun a mea vamă.
 
Din ei am moștenit genunchiul plecat,
Răbdarea și dorul ce n-au încetat;
Că munca mea-i arat în suflet adânc,
Pe câmpul de cer, în versuri mă frâng.
 
Dar vai, azi pământul s-a făcut sticlă,
Și plugul, lumină de ecran ridicolă;
Oamenii seamănă Like-uri, nu trăiri,
Și-n loc de icoane, își pun urmăriri.
 
Pe vremuri, o poză avea duh și tăcere,
Un chip nemișcat, dar plin de putere;
Acum, zeci de mii, dar niciuna nu ține,
Sclipesc și se sting, n-au suflet, n-au sine.
 
Eu scriu și mă simt străin printre ai mei,
Căci ei fug de adevăr, dar nu și de ei;
Iar eu sap în cuvinte, cu tâmpla-n pământ,
Și-mi port dorul ca plugul, cuvânt după cuvânt.
 
Din brazda strămoșilor trag cerneala grea,
Și humă fierbinte în mine se vrea;
N-am moștenit aur, nici hrană curată,
Ci munca și rugăciunea-nvățată.
 
Și dacă par astăzi de lume străin,
E fiindcă lumea s-a făcut plastic și chin;
Dar cât din brazdă se naște cuvânt,
Omul rămâne din humă și cânt.
Mai mult...

Venin

Marea albastră 

Cerul senin,

Țigara amară 

În sânge ,venin...

 

Mai mult...

Frunze ?

Tu nu vezi, dar cade frunza
Trece brusc şi nevoită
Fiind verde, dar lovită
Vîntul bate - cade frunza.

Tu n-auzi, dar cade frunza
Lin coboară şi-nplinită
Ca o rază, obosită
Dureros cînd cade frunza.

Tu nu ştii, dar cade frunza
Sus se vede-ndepartare
N-a plecat de bunăvoie
Timpul trece - cade frunza.

Mai mult...

NU-S DOAR CUVINTE...

    Nu-s doar cuvinte,
    ci şi momente-n care-am privit,
    apa, cum rupe-n solzi lumina...
    Nu-s doar cuvinte,
    ci şi clipe-n care mi-am urlat,
    în faţa lumii întregi, neputinţa,
    sau durerea, sau ura, sau iubirea
    nu mai ştiam nici eu, ce era,
    în sufletul meu zdrenţuit de şamani...
    
    Pe toate, le-am păstrat aici,
    pe toate, în mine le simt,
    uneori ca pe-o povară,
    ce n-o mai pot duce,
    câteodată şi eu mă gândesc,
    de unde atâta îndârjire,
    şi, mai ales, pentru ce ?,
    la ce bun, atâta chin,
    la ce bun, această povară,
    care oricum, la nimic nu-mi mai foloseşte...

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍
#Interesant  Autor: Kriegerkarina
Acest site folosește cookies. Navigând în continuare, vă exprimați acordul asupra folosirii cookies. Politica privind cookies.