Eterna secundă
Suflet drag,
Mintea ma minte
Impulsuri neuronale
Izor in a mea gandire
Iluzie de obidie
In fantana de traire
Nesecate de nemurire
Vise spre visare
Trimise si asteptate
Spre intrupare
Legate in fir de alinare
Prin rasuflare vie
Ce cordului putere confera
Spre bataie de putere
Insufleteste si respira
Al omului grai viu
Iubire sa transmita
Creatia sa spre lume
Lin sa zboare
In a universului nesfarsire
Caci a trecut o eterna secunda
De viata efemera...
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Thazoyom
Data postării: 14 mai 2024
Adăugat la favorite: 2
Vizualizări: 549
Poezii din aceiaşi categorie
Viaţa ca o scenă
Nu vrem să fim actori
Deşi viaţa-i o scenă
Lăsăm ,adeseori,
Cădere de cortină.
Azi suntem spectatori
Punctuali si întârziaţi
La locuri cu valori
De destin crucificaţi.
Iată! sala - i plină,
Zumzete din când în când,
Copil , voce lină
Râde, bisează în gând..
Pe scenă lumina
Întuneric în sală
Nu vedem lacrima
Pe un costum de gală.
Pătrund ţepi de lumini
Spectacolul s-a terminat
Purtate de furtuni
Cortine s-au ridicat.
Gongurile iar bat
Chemându-şi un spectator.
Poezia 2
Un vechi șase sute șaizeci și șase
O zi:La DUMIneCa-ziua dintâi
Se ține cu fapta (pe mâna cea dreaptă);
Rămâne"pe frunte (în rău căpătâi)
Contrar"semnul"sfânt dintr-un vechi Testament
E Sâmbăta veșnică orice ar fi,
Porunca a patra rămâne aprinsă
Că faclă ce cheamă spre-a ne Odihni.
Și "orice spirit ce nu pomenește"
Un nume"ISUS" nu e sfânt-cât de trist
Și însuși Satana apare că înger
Spre gloria-i și spre un alt Antihrist.
Dar bine-i că DOHNUL veghează din ceruri
Spre ai Săi sâmbătari nu spre alți "pocăiți"
Și știm că sosi-va arhanghel MICAEL
Pentru-a-i învia și a-i salva pe "căiți"!
Apă
Plutește amorul nostru stins,
Peste ochiuri de apă.
Sucombase-atunci când noi l-am prins
Cu capul cufundat în apă.
Fuse amorul virtuții-nchipuite,
Nemeritoriu arogate.
Tăvălit ca bulgărele între indivizi
Cu capetele până la pământ plecate.
Împărțit a fost amorul
Ca lumina de Înviere.
Nepalpabil, necredibil, dar totuși seducător
Propagat de-un bâlbâit cu un ton îmbietor.
Amorul colectiv intr-o lume fără fond
Prea frumoasă pentru a fi adevărată
Se pretează pe imaginația oricărui individ.
Nu simte nevoia de a fi verificată;
Dând viață și celor mai morți dintre muritori,
Mai ceva ca o gură de apă.
EU
Eu nu mai respir, nu mai pot plânge.
Lacrimile mi-au secat în ploile multe,
Inima nu îmi mai bate doar firav se strânge,
De mult prea amar sufocat în strigăte mute...
Prin mine curg zile, transparente și seci.
Umbrele mele au ieșit la iveală țipând,
În nopțile mele umede, grele și reci,
Amorțit, din visare, am rămas fără cuvânt...
Mă târăsc, sinuos, de la o zi către alta.
Durerile mele nenumărate au fost,
Sculptate adânc, ridate cu dalta,
Împovărat fără vină și fără de rost...
Cumplitele-mi răni supurează-n lumină.
Eu nu m-am plâns, strivit de țărână,
Sângele meu izvorăște-n surdină,
Deranjând, în tăceri, moartea stăpână...
Un maniac și-un salvator: Pocalul
Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,
Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;
Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,
Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.
Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,
Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,
Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,
Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...
Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,
Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,
Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,
Să crească mica speranță a monarhului cel rău.
Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,
Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,
Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,
Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.
Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,
Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,
Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,
Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...
O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,
Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,
Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,
Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.
Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,
La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,
Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,
Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.
Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,
Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,
Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,
Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.
Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;
Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,
Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.
Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.
Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.
Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.
Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.
Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.
Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,
Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,
Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,
Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.
Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,
Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,
Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,
Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.
În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,
Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.
Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.
Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.
Intalniri
Intalnirile cu tine insuti sunt cele mai frumoase,
Daca esti din neamul blajinilor, te bucuri doar de devenire
Si te miri de unde ai plecat, uneori.
Intalnirile cu tine insuti sunt dureroase,
Cand nu mai vezi bucuria din ochii copiilor,
Doar grija unui viitor, acelasi de fapt,
Care pana mai ieri iti promitea un tarm de mare,
Iar astazi se teme si de umbra lui, sarmanul…
Si viitorul poate face depresie, cred,
Spre deosebire de trecut, care pare mereu lipsit de griji,
Care “s-a scos”, pe seama prezentului, mereu la mijloc,
Parca furand ceva si din trecut si din viitor.
O trilogie neinteleasa, greu de tradus intr-un monolog,
Care sa-I faca pe toti intelepti cat sa nu isi risipeasca iubirea
Prin spatiul infinitesimal dintre trecut si present,
Dintre present si viitor.
Viaţa ca o scenă
Nu vrem să fim actori
Deşi viaţa-i o scenă
Lăsăm ,adeseori,
Cădere de cortină.
Azi suntem spectatori
Punctuali si întârziaţi
La locuri cu valori
De destin crucificaţi.
Iată! sala - i plină,
Zumzete din când în când,
Copil , voce lină
Râde, bisează în gând..
Pe scenă lumina
Întuneric în sală
Nu vedem lacrima
Pe un costum de gală.
Pătrund ţepi de lumini
Spectacolul s-a terminat
Purtate de furtuni
Cortine s-au ridicat.
Gongurile iar bat
Chemându-şi un spectator.
Poezia 2
Un vechi șase sute șaizeci și șase
O zi:La DUMIneCa-ziua dintâi
Se ține cu fapta (pe mâna cea dreaptă);
Rămâne"pe frunte (în rău căpătâi)
Contrar"semnul"sfânt dintr-un vechi Testament
E Sâmbăta veșnică orice ar fi,
Porunca a patra rămâne aprinsă
Că faclă ce cheamă spre-a ne Odihni.
Și "orice spirit ce nu pomenește"
Un nume"ISUS" nu e sfânt-cât de trist
Și însuși Satana apare că înger
Spre gloria-i și spre un alt Antihrist.
Dar bine-i că DOHNUL veghează din ceruri
Spre ai Săi sâmbătari nu spre alți "pocăiți"
Și știm că sosi-va arhanghel MICAEL
Pentru-a-i învia și a-i salva pe "căiți"!
Apă
Plutește amorul nostru stins,
Peste ochiuri de apă.
Sucombase-atunci când noi l-am prins
Cu capul cufundat în apă.
Fuse amorul virtuții-nchipuite,
Nemeritoriu arogate.
Tăvălit ca bulgărele între indivizi
Cu capetele până la pământ plecate.
Împărțit a fost amorul
Ca lumina de Înviere.
Nepalpabil, necredibil, dar totuși seducător
Propagat de-un bâlbâit cu un ton îmbietor.
Amorul colectiv intr-o lume fără fond
Prea frumoasă pentru a fi adevărată
Se pretează pe imaginația oricărui individ.
Nu simte nevoia de a fi verificată;
Dând viață și celor mai morți dintre muritori,
Mai ceva ca o gură de apă.
EU
Eu nu mai respir, nu mai pot plânge.
Lacrimile mi-au secat în ploile multe,
Inima nu îmi mai bate doar firav se strânge,
De mult prea amar sufocat în strigăte mute...
Prin mine curg zile, transparente și seci.
Umbrele mele au ieșit la iveală țipând,
În nopțile mele umede, grele și reci,
Amorțit, din visare, am rămas fără cuvânt...
Mă târăsc, sinuos, de la o zi către alta.
Durerile mele nenumărate au fost,
Sculptate adânc, ridate cu dalta,
Împovărat fără vină și fără de rost...
Cumplitele-mi răni supurează-n lumină.
Eu nu m-am plâns, strivit de țărână,
Sângele meu izvorăște-n surdină,
Deranjând, în tăceri, moartea stăpână...
Un maniac și-un salvator: Pocalul
Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,
Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;
Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,
Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.
Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,
Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,
Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,
Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...
Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,
Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,
Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,
Să crească mica speranță a monarhului cel rău.
Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,
Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,
Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,
Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.
Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,
Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,
Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,
Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...
O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,
Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,
Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,
Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.
Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,
La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,
Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,
Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.
Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,
Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,
Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,
Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.
Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;
Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,
Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.
Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.
Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.
Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.
Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.
Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.
Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,
Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,
Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,
Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.
Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,
Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,
Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,
Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.
În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,
Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.
Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.
Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.
Intalniri
Intalnirile cu tine insuti sunt cele mai frumoase,
Daca esti din neamul blajinilor, te bucuri doar de devenire
Si te miri de unde ai plecat, uneori.
Intalnirile cu tine insuti sunt dureroase,
Cand nu mai vezi bucuria din ochii copiilor,
Doar grija unui viitor, acelasi de fapt,
Care pana mai ieri iti promitea un tarm de mare,
Iar astazi se teme si de umbra lui, sarmanul…
Si viitorul poate face depresie, cred,
Spre deosebire de trecut, care pare mereu lipsit de griji,
Care “s-a scos”, pe seama prezentului, mereu la mijloc,
Parca furand ceva si din trecut si din viitor.
O trilogie neinteleasa, greu de tradus intr-un monolog,
Care sa-I faca pe toti intelepti cat sa nu isi risipeasca iubirea
Prin spatiul infinitesimal dintre trecut si present,
Dintre present si viitor.
Alte poezii ale autorului
Înger alb
Oh, tu, alb înger ,
Care zaci pe-al meu negru mormânt, tăcut și dalb,
Cu lacrima de dor, înghețată pe chip,
Iar în suflet, zbucium... ca un vechi țip.
Pe-al meu mormânt obosit,
Liniște-ai găsit, necontenit.
Doar un vânt lin îți mai adie,
Peste gânduri grele, ce nu mai învie.
Doar un „rămas bun” se mai aude în zare,
Un suflu ușor, pierdut în visare.
O bătaie de cord, apoi tăcere,
O lacrimă cade, cu veche durere.
Iar tu, alb înger,
Cu aripi crestate de timp și de ger,
Cu pene căzute din atâtea lupte,
Ai găsit odihnă, sub stele rupte,
Într-un ultim dor,
De viață și de amor arzător.
Inimi telepate
Oh suflet drag,
Oare cum am ajuns
Într-un impas al ființei
Al omenirii și al simțirii ... ?
Cuvinte goale
Ocupă locul unui sentiment
Unui fior cald
Care te îmbata de iubire .
Cum a putut
O trăire menită
Fară cuvinte să te lase
Într-un cuvânt
Să se metamorfozeze ?
Un cuvânt atât de banal
Precum IUBIRE
Să rostesc că te iubesc ... ?
Necesar mai este
Când mă simți,
Mă vezi cu adevărat , că te iubesc ?!
Oare când s-a pierdut simțirea?
De a trebuit să-ți rostesc ,
Să-ți amintesc
Cu banale și reci cuvinte
Trăirile care făr' de vorbe mă lasă.
Când printre răsuflări apăsătoare
Și bătăi de inimă
Numai fapte se adună
În sufletul mea numai cuvinte
Nu se mai găsesc...
Prin urmare ,
N am să ți mai șoptesc lin
În veacuri îndelungate
Că te iubesc .
În ochi mei ai să citești
Cum printre stele
De mana ne ținem,
Tineri și iubiți,
De la apus la răsărit
Căci acum mă simți
Mă cunoști
Și doar în fapte mă iubești.
Osandit unei lacrimi
Mă tot abțin
Spre cugetare mă îndrept
Un gând să nu-l gândesc
Să reprim în colțuri
Frânturi de ființă.
De al meu trup grijă să ai
Cât timp sufletul
Osândit unei lacrimi rămâne
Unei grele amintiri.
Mă abțin...
O zi să nu sufăr
După alt parfum
De lan de grâu
După adiere liberă
De vânt lin.
Mă tot abțin și încerc
Un răsărit să văd
Să mă bucur de culori vii
Dar în încercări mă priponesc
Și clipa am pierdut-o
Gândind și răzgândind
Când tot ce aveam de făcut
Era calm să respir și să trăiesc.
Darul din raniță
Oh suflet drag,
O rază de soare
În dar tu ai primit
Și în raniță ai pitit-o,
Ai ascuns-o,
Sau poate ignorat-o
Poate din frică
Sau din neștiința de a nu o pierde
Ai folosit lumina vieții
Numa când sufletul se îneca
În abisuri întunecate,
Reci și de mult uitate
Pentru a usca sufletul
Abia scăldat în frici.
Pentru a-i da putere și încredere
După care ai ascund prețiosul dar
Înapoi în ranița
La siguranță sub grele ștergare de satin
Pentru a nu se atinge de nimic și nimeni
Până când ai văzut
Că iarăși cazi
Iarăși tremuri în derivă
Îmbătat de un parfum amar
În aceeași mare de haos
Și că singura călăuză în nopate
Rămâne raza de lumină
Acum ținută la vedere
Cu îndemănare și încredere
Dar totuși cu fermitate spre a nu te făli
Ai început viață ...
Ai acceptat viață spre a o trăi
Nu doar a fi un dulce spectator
Care la final părăsește sala indiferent.
Ci spre a-ți vedea visul
Care iți face inima să bata
Și lumina să radieze în toate colturiile ființei
Acum trăiești prezent
În armonie cu tine
Cu ale tale simțuri
Ai început a creea,
A te regăsi în acest univers,
Unde stelele domnesc
În împărăția lunii
Și luceferi blânzi
În brațe te strâng
Timpul în loc împietrind
Deoarece acasă ai ajuns după un drum lung !
Un simplu joc fara sens
Oh suflet drag,
Idee n ai
Cugetare nu gasesti
Spre a alinia tot ce gandesti
Un rost sa gasesti
In evenimentele insirate in viata ta
Spre a nu accepta ca este
Un simplu joc fara sens
Si ca toate sint coincidente
Principii se surpa
Obosit te simti
Sa mai cari acelasi bagaj greoi
Cu flori ale trecutului
Si ghipi dureorisi
Care te strapung
Si tu sa accepti ... macar poti simti ceva
Caci si durerea este un sentiment ....
Atunci cand altceva nu mai poate domni
Si accepti caldura sangelui care se prelinge
Cand totul este rece
Si strangi mai tare
Spre a te incalzi
Dar nu mai simti nimic ...
Plutesti fata gravitatie
Intr un vid al fiintei
Spectator al unui duel
Dintre un hyde si altul
Care se lupta
Chiar in tine
Dar in parfum deznadejdiei
Si al incaiereri
Nu mai poti sta
Renunti ...
Lasi totul jos
Mergi inainte
In adierea increderii
Cu iz de cratie
Si suflu de inspiratie
Cu incredere
Ca ai un scop si un rost
Bine alese
Care te asteapta
Sa ajungi cu pasi marunti
Spre visul tau
Ce iti face inima sa ti bata
Ce simti ?
Dar tu ce simți?
Chip de lut, străin, tăcut,
Inima la galop te poartă,
O lacrimă pe pământ căzuta,
Râuri a făcut de durere adancă.
Bântui singur, necontenit,
În căutarea unui dor pierdut,
Un înger de zăpadă-a venit,
Lângă tine liniștit s-a așternut.
În gheață sufletu-ți cuibărit,
Întrebi ce simt, de ce suspin,
Ah, cuvintele, arme-n asfințit,
Pentru un suflet mut, străin.
Cuvintele se sparg de ziduri,
Șoapte mute în noaptea adâncă,
Răsfrângându-se în ecouri surde,
Într-un abis fără de margini.
Pașii mei, greoi și stingheri,
Lasă urme pe un pământ rece,
Înghețat sub greutatea unui gând
Ce nu-și găsește alinare.
În oglinda ochilor tăi,
Caut o fărâmă de lumină,
Dar găsesc doar umbre
Ce se strecoară nevăzute.
Și totuși...
În acest vid tăcut,
Mă întreb, mereu și mereu:
Dar tu ce simți?
Înger alb
Oh, tu, alb înger ,
Care zaci pe-al meu negru mormânt, tăcut și dalb,
Cu lacrima de dor, înghețată pe chip,
Iar în suflet, zbucium... ca un vechi țip.
Pe-al meu mormânt obosit,
Liniște-ai găsit, necontenit.
Doar un vânt lin îți mai adie,
Peste gânduri grele, ce nu mai învie.
Doar un „rămas bun” se mai aude în zare,
Un suflu ușor, pierdut în visare.
O bătaie de cord, apoi tăcere,
O lacrimă cade, cu veche durere.
Iar tu, alb înger,
Cu aripi crestate de timp și de ger,
Cu pene căzute din atâtea lupte,
Ai găsit odihnă, sub stele rupte,
Într-un ultim dor,
De viață și de amor arzător.
Inimi telepate
Oh suflet drag,
Oare cum am ajuns
Într-un impas al ființei
Al omenirii și al simțirii ... ?
Cuvinte goale
Ocupă locul unui sentiment
Unui fior cald
Care te îmbata de iubire .
Cum a putut
O trăire menită
Fară cuvinte să te lase
Într-un cuvânt
Să se metamorfozeze ?
Un cuvânt atât de banal
Precum IUBIRE
Să rostesc că te iubesc ... ?
Necesar mai este
Când mă simți,
Mă vezi cu adevărat , că te iubesc ?!
Oare când s-a pierdut simțirea?
De a trebuit să-ți rostesc ,
Să-ți amintesc
Cu banale și reci cuvinte
Trăirile care făr' de vorbe mă lasă.
Când printre răsuflări apăsătoare
Și bătăi de inimă
Numai fapte se adună
În sufletul mea numai cuvinte
Nu se mai găsesc...
Prin urmare ,
N am să ți mai șoptesc lin
În veacuri îndelungate
Că te iubesc .
În ochi mei ai să citești
Cum printre stele
De mana ne ținem,
Tineri și iubiți,
De la apus la răsărit
Căci acum mă simți
Mă cunoști
Și doar în fapte mă iubești.
Osandit unei lacrimi
Mă tot abțin
Spre cugetare mă îndrept
Un gând să nu-l gândesc
Să reprim în colțuri
Frânturi de ființă.
De al meu trup grijă să ai
Cât timp sufletul
Osândit unei lacrimi rămâne
Unei grele amintiri.
Mă abțin...
O zi să nu sufăr
După alt parfum
De lan de grâu
După adiere liberă
De vânt lin.
Mă tot abțin și încerc
Un răsărit să văd
Să mă bucur de culori vii
Dar în încercări mă priponesc
Și clipa am pierdut-o
Gândind și răzgândind
Când tot ce aveam de făcut
Era calm să respir și să trăiesc.
Darul din raniță
Oh suflet drag,
O rază de soare
În dar tu ai primit
Și în raniță ai pitit-o,
Ai ascuns-o,
Sau poate ignorat-o
Poate din frică
Sau din neștiința de a nu o pierde
Ai folosit lumina vieții
Numa când sufletul se îneca
În abisuri întunecate,
Reci și de mult uitate
Pentru a usca sufletul
Abia scăldat în frici.
Pentru a-i da putere și încredere
După care ai ascund prețiosul dar
Înapoi în ranița
La siguranță sub grele ștergare de satin
Pentru a nu se atinge de nimic și nimeni
Până când ai văzut
Că iarăși cazi
Iarăși tremuri în derivă
Îmbătat de un parfum amar
În aceeași mare de haos
Și că singura călăuză în nopate
Rămâne raza de lumină
Acum ținută la vedere
Cu îndemănare și încredere
Dar totuși cu fermitate spre a nu te făli
Ai început viață ...
Ai acceptat viață spre a o trăi
Nu doar a fi un dulce spectator
Care la final părăsește sala indiferent.
Ci spre a-ți vedea visul
Care iți face inima să bata
Și lumina să radieze în toate colturiile ființei
Acum trăiești prezent
În armonie cu tine
Cu ale tale simțuri
Ai început a creea,
A te regăsi în acest univers,
Unde stelele domnesc
În împărăția lunii
Și luceferi blânzi
În brațe te strâng
Timpul în loc împietrind
Deoarece acasă ai ajuns după un drum lung !
Un simplu joc fara sens
Oh suflet drag,
Idee n ai
Cugetare nu gasesti
Spre a alinia tot ce gandesti
Un rost sa gasesti
In evenimentele insirate in viata ta
Spre a nu accepta ca este
Un simplu joc fara sens
Si ca toate sint coincidente
Principii se surpa
Obosit te simti
Sa mai cari acelasi bagaj greoi
Cu flori ale trecutului
Si ghipi dureorisi
Care te strapung
Si tu sa accepti ... macar poti simti ceva
Caci si durerea este un sentiment ....
Atunci cand altceva nu mai poate domni
Si accepti caldura sangelui care se prelinge
Cand totul este rece
Si strangi mai tare
Spre a te incalzi
Dar nu mai simti nimic ...
Plutesti fata gravitatie
Intr un vid al fiintei
Spectator al unui duel
Dintre un hyde si altul
Care se lupta
Chiar in tine
Dar in parfum deznadejdiei
Si al incaiereri
Nu mai poti sta
Renunti ...
Lasi totul jos
Mergi inainte
In adierea increderii
Cu iz de cratie
Si suflu de inspiratie
Cu incredere
Ca ai un scop si un rost
Bine alese
Care te asteapta
Sa ajungi cu pasi marunti
Spre visul tau
Ce iti face inima sa ti bata
Ce simti ?
Dar tu ce simți?
Chip de lut, străin, tăcut,
Inima la galop te poartă,
O lacrimă pe pământ căzuta,
Râuri a făcut de durere adancă.
Bântui singur, necontenit,
În căutarea unui dor pierdut,
Un înger de zăpadă-a venit,
Lângă tine liniștit s-a așternut.
În gheață sufletu-ți cuibărit,
Întrebi ce simt, de ce suspin,
Ah, cuvintele, arme-n asfințit,
Pentru un suflet mut, străin.
Cuvintele se sparg de ziduri,
Șoapte mute în noaptea adâncă,
Răsfrângându-se în ecouri surde,
Într-un abis fără de margini.
Pașii mei, greoi și stingheri,
Lasă urme pe un pământ rece,
Înghețat sub greutatea unui gând
Ce nu-și găsește alinare.
În oglinda ochilor tăi,
Caut o fărâmă de lumină,
Dar găsesc doar umbre
Ce se strecoară nevăzute.
Și totuși...
În acest vid tăcut,
Mă întreb, mereu și mereu:
Dar tu ce simți?