Moare pacientul...

În locul unde toți părinții lipsă sunt, 

Cu pături trase peste cap stau fiii singuri, 

Și-i drum de lacrimi până la mormânt, 

Iar foamea bate-n farfurii și linguri. 

În locul unde casele nu dorm nicicând,

Se-aud prin poduri pașii celor duși,

Și amintiri cu ei îți vin navală-n gând, 

Iar dorul parcă apasă clanțele la uși. 

Pe geam apar, din plâns, flori de lumină,

Și luminează somnul până-n zori,

Iar viața crâncenă cu umbra sa haină, 

Umbrește din culoarea acestor flori. 

Pe uliți cresc tăceri cu rădăcini adânci, 

Pe lângă gardurile lungi cu drugi de fier, 

Iar casele mărunte par niște țânci, 

Ce sug lumina albă a stelelor din cer. 

Pe fiecare prispă doarme o poveste,

Și-n fiece poveste e un prinț plecat, 

Căci moartea-și plimbă straiele funeste, 

Pe ulițele sumbre și casele din sat. 

Acum străin de corbi, ieri alăptat de cucă,

Am vrut s-aduc lumină-n cuib printre frunziș,

Cu toții m-au lovit cu ciocul crezând că-s o nălucă,

Ce vrea să fure cuibul, să-l ducă în vreun desiș.

Dând penele-ntr-o parte văzut-am ochi de vulturi,

Cum stau sub mama cucă, pe care o alintă,

Şi toţi cu gheare ascuțite, cu pinteni, și cu scuturi,

Văzând lumina adusă, săriră să mă-nghită.

Degeaba tot le-am spus că nu pot ciripi ca turturica,

Iar gheara s-o ascut pentru un loc pe veci în cuib,

Să lupt cu mama cucă, s-o mint, să-mi știe frica,

Pe ceilalți să-i alung ori cu otrăvuri dulci să îi îmbuib.

De sila ce mă prinse, de croncănit, de gheara lor,

Zburai în munți spre crestele albite și stinghere,

Iar nopțile plângeam, bolnav, în preajma stelelor,

Ca mielul pe altar, supus nevinovat spre-njunghiere.

Un vânt pribeag ce urcă tot mai des pe creste,

Un bun prieten ce-mi suflă-n aripi când mă-nalț,

Îmi șuieră grăbit de toamnă, în șoaptă, o veste,

Că-n vechiul cuib e întuneric iar corbii alungați.

Dacă tu ai apărea,

În pustia mea de viaţă,

Mi-aş deschide inima,

S-o încălzeşti că-i sloi de gheaţă.

Dacă tu ai apărea,

Doar o clipă lângă mine,

Aş clădi la umbra mea,

Un palat doar pentru tine.

M-aş întoarce-n măruntaie,

Să-mi găsesc suflet pribeag,

Să stârnesc în piept văpaie,

Şi să-mi pun tristeţea-n ştreang.

Dacă tu ai apărea,

Spre sfârşitul meu de viaţă,

Doar o clipă aş blestema,

Şi apoi te-aş prinde-n braţă,

Să stăm prinşi pentru vecie,

Doar o inimă să bată,

Şi doar moartea o să stie,

Al meu chin şi a ta soartă.

Iubita mea aștept de-un veac, 

A ta scrisoare rătăcită, 

Căci suferința-mi n-are leac, 

De voi lăsa-o necitită. 

Mă roade gândul zămislind trădări, 

Şi singur vreau să-mi dau sentință, 

Dar sunt cuprins de remușcări, 

Și port pe umeri neputință. 

Cu pași înceți mă îndepărtez, 

Și respirația mi-i tot mai grea, 

Iar ritmul inimii îl desenez, 

În zațul zilnic din cafea. 

Mi te închipui undeva pe mare, 

Brodând dantelă din spuma unui val, 

Pe care o coși cu fir de sare, 

S-o porți în seara ultimului bal. 

La fel și eu îmi voi croi costum, 

Din dor și lungă așteptare, 

Dar teamă îmi e că-l voi purta postum, 

La propria-mi înmormântare. 

Iubita mea a mai trecut un veac, 

De când aștept scrisoarea ce ai rătăcit-o, 

Dar mi se pare c-ai uitat un fleac, 

Să scrii pe plic, adresa mea... Iubito! 

Sunt plin de răni deși nu port războaie,

Mi-s ochii-n lacrimi deși nicicând n-am plâns,

Și cad din mine, ca stropii mari de ploaie,

Dezamăgiri ce-n suflet prea multă vreme-am strâns.

Mi-e zborul frânt adesea, și aripi nu mai am,

Târâș îmi este mersul și coatele zdrelite,

Privirea-mi este ștearsă ca sticla dintr-un geam,

Și trag obloane grele sub pleoapele obosite.

Mi-e inima o candelă ce arde-n întuneric,

Dar vânturi reci o sting și flacăra-i se frânge,

Iar dorurile toate, în cântec efemeric,

Se pierd pe căi uitate, sub cerul care plânge.

Și-aș vrea să strig dar glasul mi-e lut fără suflare,

Cuvintele se sfarmă în umbre fără rost,

Iar sufletul mi-e piatră sub vremuri prea amare,

Un far ce nu-și mai poartă lumina-n avanpost.

Nu-i lanț să nu se rupă, nici zid trecut prin vreme,

Nici plâns necontenit, nici pas îngenuncheat,

Și chiar de port în mine o rană care geme,

Să-i caut vindecare, eu umblu neîncetat.

Vântul mi-a aruncat pe umăr tăcerea,

Sufletul meu mușcă rapace din lună,

Galben se scurge din cer precum mierea,

Sub urletul lunii noaptea sinistru răsună.

Apa înspumată nu știe durerea, doar curge...

Marginea podului trosnește sub valuri,

Luna rănită, sub pod se ascunde și plânge,

Întunericul nopții strâns se ține de maluri.

Trec somnambulii cu priviri încruntate,

Privesc înspre apă pregătindu-și căderea,

Lunaticul suflet e dus în aval să înoate,

Pe sub pod mi se scurge grabnic vederea.

Vântul a stat. De pe umăr îmi cade tăcerea,

Orbecăi sub pod prin galben ca mierea,

Cu noaptea în cap și în brațe cu luna,

Tratez somnambulii care mișună întruna.

Mai târziu sau poate prea târziu

Timpul se scurge lăsând sufletul pustiu

Mai târziu cafeaua din ceașcă se răcește

Iar dorul de luceferi se risipește

Mai târziu ziua se preface în noapte

Stelele devin doar niște șoapte

Mai tarziu începe să nu-ți mai pese

Și e prea târziu să repari ceva ce se rupsese

Mai târziu oamenii îmbătrânesc

Iar amintirile încet, încet pălesc

Mai târziu uiți tot ce-ai simțit

Iar dragostea nu mai e cum ai iubit

Mai târziu clipa nu se mai întoarce,

Și visul neîmplinit adânc te arde

Mai târziu inima nu mai așteaptă,

Și dragostea devine o poartă închisă, uitată.

Mai târziu nu mai ești cine ești,

Iar mâine s-ar putea să nu te mai regăsești

Mai târziu nu mai iubești la fel

Sau e prea târziu să mai fie altfel

Un ceai de tei stă de vorba c-o cafea

" Ceaiul de tei -Mă mai iubești? Ai puțin zahăr în cuvinte? " Sau niște regăsiri de sine?

" Cafeaua-Nu am decât zaț, te-aș ruga să îmi dai un pic din acel zahăr în cuvinte și  din regăsiri de sine. "

 Zburand

peste-al lumii necunoscut,

privind cu ochii-nchisi

un viitor,

trec.

Zarind

prin ceata deasa

o mana intinsa,

o apuc

si sper.

Zicand

umbrelor din jurul meu

o vorba ne-nteleasa,

ma trezesc

si plec.

Draga jurnalule.... azi iar e frig 

Ploua și afara și în sufletel 

Deși ochii nu pling

Sufletul nu mi-e de oțel...

Draga jurnalule îți scriu din nou...

De ce e asa greu sa trăiești ?!

Cind durerea suna în ecou

Iar totuși tinzi sa supraviețuiești.

Draga jurnalule iar stau în fata ta ...

Nu vreau sa ma mai plâng

Nu-mi mai blestem soarta...

Încerc sa lupt , nu voi renunța !

Mă uit pe drumul lung pustiu
Care cândva, era plin de lume,
Iar eu copil, fără încălțăminte
Colbul ridicam, 2 m...

înălțime. 

Din când în când, doar auzeam
Cum mama mă striga la poartă,
Să trec în curte... c-o fac de râs
Și-i e rușine, de cei ce-o

...ceartă.

Pentru un timp, eram cuminte
Dar repede uitam de urechială,
Și o țâșneam pe vale la scăldat
Iar seara, iarăși...o chelfăneală.

Și-acum parc-o aud pe mama
Te spală, mâncă și... la-nvățat,
Că toată ziua, doar ai hoinărit
Iar cotețul a rămas

...necurățat.

Printre sughițuri și smeorcăieli
Înfulecam, că foamea era mare,
Și-apoi cu mama la lampa oarbă
Citeam, scriam și, iute la culcare.

Astfel, s-a petrecut copilăria mea
Cu bune, rele, împliniri, dezamăgiri,
Pe care o regret... că nu se-ntoarce
Iar praful ridicat, e doar, în amintiri.

Trag poarta și cu zăvorul o închid
Că nimeni nu mai stă în astă curte,
Toți am plecat, la cimitir și-n lume
Nimic nu-i veșnic și zilele prea scurte!

Fără pași
Ajungi.
Fără dor
Ești.