Moare pacientul...

Așa m-am săturat de mine și de toate,

Încât m-aș da la câini să mă mănânce,

Ori inima din piept să pot a-mi scoate,

S-o pun să bată-n trupuri fără sânge.

Așa mi-e silă de omul de pe stradă,

Încât l-aș transforma instant în piatră,

Creaţia lui Dumnezeu să n-o mai vadă,

Ori l-aș întoarce la stadiul de primată.

Așa murdar e omul la fire și la trup,

Încât l-aș arunca pe veci sub ape,

C-un nou potop păcatul să-l astup,

Şi nici un Noe, nimeni să nu scape.

Așa mi-e silă de această specie umană,

Încât i-aș alunga pe toți de pe pământ,

Ori Creatorul să-și facă iarăși o pomană,

Și să-i îngroape într-un imens mormânt.

Așa curați ar trebui noi oamenii să fim,

Că mir ne-ar izvorî din lacrimă și sânge,

Am fi cu aripi lungi precum un serafim,

Și am cânta atunci când inima ne plânge.

Sub felinarul ce întunericul străbate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Muşcând din mâini şi încurajări trucate,

Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.

Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

E un tablou ce-n astă lume ţipă,

Strigând durerea şi mâhnirea,

Către avuţi şi-a lor ferice clipă,

Ce-i putredă şi amară cum e fierea.

Ei nu răspund căci inima le e de piatră,

Dar ştiu că a lor resturi aruncate,

Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

Nu vor din plinul lor să dăruiască,

Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,

Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,

Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.

Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,

Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,

Dar niciodată nu au fost acolo unde,

Stau roată cei de soartă chinuiţi.

Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,

La fel ca sufletul lor de nababi,

Minciună-i adevărul ce-l rostesc,

Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.

Spun că asupra nevoiaşilor veghează,

Că îi ajută să aibă chiar de toate,

Fiinţa, gestul însă îi trădează,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.

Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,

Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,

Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,

De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.

Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,

Dar de copii au fost izgoniţi,

Acum trăiesc în crâncenă durere,

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.

La cei ce le-au furat fericirea,

Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,

Gândind că poate aşa le-a fost menirea,

Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.

Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,

Şi de la ei să învăţaţi încă odată,

Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,

Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,

Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,

Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.

Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,

Le poartă umbra deformată pe pământ,

Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.

O clipă străpunge ca un fulger viitorul,

Trăieşte doar o zi la fel ca ei,

Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,

După fosta casă şi copiii tăi…

Cu trupul stors, agonic şi înfometat

Dar în piepturi cu o inimă curată,

Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.

La fel şi aceşti copii abandonaţi,

Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,

Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?

În ce le este fericirea sau care li-i misterul?

Chiar şi în zilele mai nereuşite,

Când trupul le este sleit şi flămând,

Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

Sunt veseli şi-i auzi râzând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

Azi cu poftă mănânc, 

Un suspin mai adânc, 

Și-am să beau însetat, 

Râu de lacrimi secat. 

La desert am să-nghit, 

Trandafiri ce-am privit, 

Ca aroma lor dulce, 

Între spini să mă culce, 

Să răsar ca o mană, 

Să mă dau de pomană, 

Unui suflet sărac, 

Veșnicia să-mbrac. 

Voi sorbi și lumină,

Umbre stinse să vină,

Sătul să mă culc,

Sub stele ce curg.

Totu-i fad și anost,

Și ce foame mi-a fost, 

Și meniul sortit,

Cu tristețe-i plătit.

Ce taină adâncă e lumea,

Iar omu-i o ființă infimă,

Un val ce se pierde-n furtună,

O umbră fără lumină.

Se-nalță cu visuri mărețe,

Dar pașii îi sunt de nisip,

Încalcă porunci și povețe,

Iar fața-și ascunde-n alt chip.

E duhul ce plânge în noapte,

Un strigăt ce nimeni nu-l știe,

Un jar care arde-n tăcere,

Carne și os devenită stihie.

E-un cântec de jale ce trece,

Un șuier ce se-aude în vânt,

Se naște, se pierde, petrece,

Și taina-i rămâne un gând,

Căci lumea îl naște și-l pierde,

Un scâncet ajuns în cuvânt,

Un ecou dintr-o mare de stele,

O umbră ce intră-n pământ.

Ce taină adâncă e lumea,

Iar omul e-atât de infim,

Un vis risipit printre stele,

O umbră pe margini de timp.

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

Pedanti profesori

Si examene grele...

Si azi ma-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele! –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare –

Azi nu mai sunt eu

Si mintea ma doare...

Nimic nu mai vreau –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare... –

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

In lume m-ai dat

In valtorile grele,

Atat de blazat...

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele!

Lise

Lise, - mezarlık

Gençliğimin -

Bilgiç öğretmenler

Ve zorlu sınavlar...

Ve bugün beni ürpertiyorsun

Lise, - mezarlık

Gençliğimden! –

Lise, - mezarlık

Uzun koridorlarla –

Bugün artık ben değilim

Ve canım acıyor...

Artık hiçbir şey istemiyorum -

Lise, - mezarlık

Uzun koridorlarla... –

Lise, - mezarlık

Gençliğimin -

Beni dünyaya verdin

Şiddetli dalgalarda,

Çok bıkkın...

Lise, - mezarlık

Gençliğimden!

Doamne, Tu care vezi toate,

Tu care îngădui ploaia peste cei drepți și cei cruzi,

spune-mi: cum să iubesc nedreptatea

când ea rupe în mine ce-i curat?

De ce ai așternut lumina și întunericul pe același drum?

De ce biruie răul uneori, iar dreptul cade fără glas?

Mă învăț să iert, dar nu pot uita sângele nevinovat.

Mă învăț să tac, dar strigătul din mine

arde ca un rug aprins sub piele.

Tu, care poruncești stelelor și porți lacrimile în cupe de aur,

arată-mi cum să nu urăsc ce-i strâmb,

cum să văd în a Ta judecată,

un rost ascuns pe care ochii mei nu-l cuprind.

Dacă nedreptatea e îngăduită spre ceva mai înalt,

ajută-mă s-o port ca pe o cruce,

nu cu bucurie mincinoasă,

ci cu încredere în Tine, izvor de înțelepciune.

Pune-mi în inimă nu dragoste pentru nedreptate,

ci înțelegerea că Tu ești deasupra ei,

și că din cenușa răului,

Tu știi să faci viață.

Eu nu mai caut urme în tăcere,

Nici semne în cuvintele trecute,

Dar un suspin din veche ta durere,

În fiecare zi în mine se ascute.

Sunt tot acolo unde m-ai lăsat,

Cu spatele întors spre întâmplare,

Un om ce umblă veșnic apăsat,

De o iubire ce parcă nu mai moare.

Și dacă vei privi vreodată spre pustie,

În locul unde nimeni nu mai vine,

Vei regăsi în locul meu o poezie,

Ce-și cântă amarul zărilor străine.

Pe umeri porţi tăcerea mea de seară,

Şi nici nu ştii ce greu e să te las,

Când lăcrimez din mine numai ceară,

De sub un foc ce-n suflet mi-a rămas.

Poruncă am să dau umil la stele,

Să-ți plouă la fereastră cu lumini,

Ca tu, mirată, să privești spre ele,

Să încetezi să plângi și să suspini.

Rugăciunile înălţate spre cer,

Le-am aflat îngropate-n pământ,

Sunt omul de paie, stingher,

Clădit din lut şi cuvânt.

Asist la naşteri suspecte,

Şi intru-n travaliu pentr-o idee,

Mişcările-mi sunt zvâcniri imperfecte,

Pierdute într-un spital, pe-o alee.

În mâini şi picioare port cuie bătute,

Dar nu îmi găsesc încă cruce,

Înaltul prelat cu idei preconcepute,

Anateme şi prescuri îmi aduce.

S-a lepădat şi universul de mine,

Foiala îmi intră ca o boală în trup,

Încep să cânt câteva imnuri creştine,

Vin demoni şi dansează lângă mine în grup.

Mii de sihaştri se roagă în cor,

Chilii şi bordeie s-au luminat,

Însă cum pot acum pe pământ ca să mor,

Când în cer sufletul nu-mi poate fi judecat?

Caut totul, dar în acelaşi timp altceva,

Încercând să alung întunericul din întuneric,

Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,

Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.

Iubirea mea slabă vede peste tot mari greşeli,

Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,

Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,

Să distrugă pesimismul care mă apasă.

Sunt o fiinţă de la începutul lumii rămasă,

Plutesc peste o moarte de vis,

Mă înghite noaptea şi nici că îmi pasă,

Căci infinite tragedii în mine s-au închis.

Trăiesc printr-o ironie tragică şi agonică,

Boabe de lacrimi pe obraji încep a se juca,

Şi printr-o iubire viciată, aproape comică,

Caut totul dar în acelaşi timp altceva.

Sub cerul brăzdat de falşi meteoriţi,

Torturat de viziuni, preţuiesc tăcerea,

Aproape de mine fac amor doi îndrăgostiţi,

Vrând parcă să-mi trezească plăcerea.

 In zadar, căci sunt un iremediabil abandonat,

Iar singurătăţi glaciale mă năpădesc homeric,

Vreau ca de pesimismul demonic să scap,

Încercând să alung întunericul din întuneric.

Sub luna ce s-a ascuns de plictiseală,

Eternităţi de lumini şi umbre mă înghit,

Misterioase chemări mă atrag cu sfială,

 În foc şi smoală sufletu-mi este topit.

Din cauza ideilor mă prăbuşesc,

În vârtejuri demonice încep a mă-nălţa,

Cu un râs negru, tragedii răspândesc,

Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca.

Graţia lumii temperează a mea tragedie,

Se destramă azurul sub privirile-mi triste,

Un avânt dezinteresat mă aruncă-n agonie,

Încep să mă caut pe a morţilor liste.

Iubirea nu o pot cumpăra, tristeţea gratis este,

Dar eu nu ajung decât acolo unde îi întuneric,

Unde sunt venerat şi îndrăgit ca o poveste,

Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.

Farmecul maladiv al neliniştii îl simt,

Atunci când trecutul ca o tornadă mă năpădeşte,

Încep să plâng, să râd, să distrug şi să mint,

Orice sau pe oricine mă iubeşte,

Căci sentimentele nu le mai stăpânesc,

Mă chinuie în groaznice torturi şi dureri,

Iar când încep din nou să iubesc,

Iubirea mea slabă, vede peste tot greşeli.

Nu mai suport, nu mai vreau să fiu minţit,

Vreau să explodeze mica bucurie din mine,

Să simt pentru o clipă că sunt iubit,

Iar voluptăţile negative să sfârşească ruine.

În zadar căci pasiunea haotică mă aruncă-n decor,

Chipul mi-e trist, nu schiţează nici o grimasă,

Încercând Domnului să implor puţin ajutor,

Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă:

- Ce eşti fără iubire… tu, fiinţă ciudată,

Iar dacă n-o vrei la ce mai poţi spera?

Răspunsul e tăcerea din vocea-mi sugrumată,

Şi trist cobor în noapte cu întuneric să mă pot mângâia.

Profunde resemnări îmi umbresc orice gândire,

Mă judec prea aspru, mă închid în dureri,

Iubiri şi nuanţe de viaţă trec fără oprire,

Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri.

Raze de o claritate amară mă orbesc,

O idee simplă, devine dorinţă de viaţă,

Refuz chiar la această idee să mă gândesc,

Căci o pasivitate supremă fiinţa-mi îngheaţă.

Pentru lumea aceasta sunt o calamitate,

Destinul mă chinuie, să mor nu mă lasă,

Visez să vină o zână plină de bunătate,

Să distrugă pesimismul care mă apasă.

Să distrugă pesimismul care mă apasă,

Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,

Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,

Iubirea mea slabă vede peste tot greşeli,

Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric,

Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,

Încercând să alung întunericul din întuneric,

Caut totul, dar în acelaşi timp altceva.

Tu, care te numeşti femeie,

Cu păru-n vânt şi ochi scânteie,

Cu mersul coregraf şi graţios,

Ce dai nuanţă cuvântului frumos,

Am amuţit la a ta ştire,

Că vrei să schimbi a ta menire,

Să schimbi principii şi idei,

Şi multe lucruri cu temei.

Şi scuipi trecutul fără jenă,

Renunţi la dragostea maternă,

Îţi plâng copiii lângă tine,

Şi-ţi fierbe sângele în vine.

Dar a ta inimă e piatră,

Şi vrei acum o nouă soartă,

Ca lucrul de bărbat să-l faci,

Chiar dacă peste obiceiuri calci.

Doar de putere şi avere-ţi pasă,

Şi uiţi că trebuie să fii frumoasă,

Să pregăteşti copiilor bucate,

Să fii totul peste toate.

De ce refuzi să-ţi zică mamă,

Şi faci din traiul tău o dramă?

De ce schimbi dulcele tău sânge?

Căci sus în cer… fecioara plânge.

La moartea mea e ca la nuntă,

Amicii cântă, dușmanii dănțuiesc,

Groparii tremură și se încruntă,

Că-n groapă două babe povestesc.

O jerbă albă zboară peste masă,

Și-i prinsă chiar de popa aghesmuit,

Dar el nu știe că moartea e mireasă,

Și crede că norocul, acuma l-a pălit.

Coșciugul scârțâie ușor pe sub capac,

Într-un cavou vecin, dansează moarta,

Și nimănui nu-i trece așa ceva prin cap,

Că Sfântul Petru o să-mi închidă poarta.

Mă-nvârt ca musca într-o lampă aprinsă,

Iar îngerul din ceruri se întoarce trist,

Opri înmormântarea și cu vocea stinsă,

Mustră îndoliații și-apoi pe antihrist.

La moartea mea e numai trai și viață,

S-a amânat și slujba dar și parastasul,

Amicii plâng iar frații s-au schimbat la față,

Iar popa aghesmuiește întreg iconostasul.

Mi-e dor de tine Ană,

Mi te-am zidit în oase,

Te port ca pe o rană,

Din amintiri frumoase.

Mi-e dor de părul blond,

De pielea ta bălaie,

Eu, jalnic vagabond,

Cu inima de paie.

Mi-e dor de-al tău sărut,

De zâmbetul de jună,

De timpul petrecut,

În serile cu lună.

Mi-e dor de-a ta ființă,

Mi-e dor de tot și toate,

Și stau în suferință,

Departe, prea departe.

Îți caut amintirea,

S-o pun bandaj pe rană,

Tu iartă-mi rătăcirea...

Mi-e dor de tine Ană!