La moartea mea

Cântecul nopții, adiere sublimă,

Înserarea misterioasă, vis de aur.

Ritmuri stelare, tainică simfonie,

În liniștea ce îmbrățișează timpul.

Nopțile cântă în ecouri fără margini,

Melodii de stele, în dans cosmic.

Notele se împletesc într-un cor divin,

Povești nespuse, secrete ascunse.

Sub cerul întunecat, cântecul răsare,

Ode ale tăcerii, povești neînțelese.

Vorbește-n șoaptă, cuvinte îngemănate,

Cântecul nopții dezvăluie iubirea.

În umbra lunii pline, versurile dansează,

Sufletele se unesc într-o armonie tandră.

Cântecul nopții strigă către inimi ratace,

Doruri ascun Cântecul nopții, mister adânc,

Înserarea îmbrățișează cerul senin.

Rimele se leagă într-un dans tandru,

În tăcerea ce ascunde visuri nebune.

Stelele cântă în lumini strălucitoare,

Melodii fără cuvinte, doar înțelese de suflete.

Noaptea răspunde cu ecouri de iubire,

Cântecul nopții ne poartă pe aripi de dor.

Prin întuneric, versurile se rostesc,

Povești nespuse prind viață în melodie.

Nopțile cântă tainic, în ritmuri divine,

În liniștea ce aduce alinare și armonie.

Sub lună plină, cuvintele se împreunează,

Sufletele se unesc într-o simfonie divină.

Cântecul nopții ne cheamă la visare,

În universul său

Eu n-am crescut, cum, alţi copii,

În puf se deşteptarã;

Dar am avut şi jucãrii

Şi parte de-o chitarã.

Eu, am fost, eu! Nimic mai mult!

Nici n-aş fi vrut sã fie!

Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu

De tot ce mi-a dat mie!

Avut-am parte de pãrinţi

Şi de copilãrie.

De unde nu... eram pribeag

Sau mort, sau... cine ştie!...

Nu am pierdut pe drumuri, nopţi,

Nici zile, prin spitale;

Şi-ntotdeauna mi-au plãcut

Cântãrile corale.

Cãci, şi biserica din sat

Mi-era atât de dragã!

Şi-atât de multe amintiri

De vremea ei, mã leagã!

Cã parcã şi acuma vãd

Cum se deschide uşa,

Şi cum apare, surâzând,

În pragul ei, mãtuşa!

Pe moş' Petreanu, cum venea,

Scoţându-şi pãlãria,

Pe Bunu', pe bunica mea

Şi pe sora Maria!...

Cum sã nu vreau, acele vremi

Ca ochii-mi sã le vadã?

Dar timpul le-a acoperit,

Cu ani şi ani, grãmadã!

Ai mei nu au avut averi

Dar, m-au purtat în şcoalã;

Şi, de acasã n-am plecat

Nicicând cu mâna goalã.

Super-talente n-am avut,

Nici aer de vedetã,

Decât cã, dupã ce-am crescut,

Mi-au luat o bicicletã.

De hoţi şi de linguşitori,

N-am dus vreodatã lipsã;

La fel, cum soarele de nori,

Şi luna, de eclipsã.

Dar, Dumnezeu de sus, mi-a dat

Atunci când mã rugasem,

Mai mult decât am meritat,

Sau, decât Îi cerusem.

Mã-ntrebi care e gândul meu

Şi scopul meu, anume?

De-a-i mulţumi lui Dumnezeu,

Cã sunt şi eu pe lume...

Cã-n mâna Lui, e mâna mea,

Cã nu am a mã teme,

Cã-n zorii vieţii m-a chemat

Şi m-a gãsit devreme.

Răcoarea primăverii

se lasă peste noi,

chiar la lăsarea serii,

când ne simțim mai moi.

Ne trec fiori plăpânzi,

din cauza brizei pare...

Seara cu ochii blânzi

pornește o-ntâmplare.

E zgomot cam puțin,

căci nu e lume multă.

Nu mi se pare-un chin

că nimeni nu m-ascultă.

Pe foaie-mi las cuvântul

uitându-mă în zori...

Ivesc apoi pământul

cum se cufundă-n nori.

E un complex peisaj,

pot zice-un cadru feeric...

Sau e doar un miraj

Văzut în întuneric.

Dragos Plesa - Fior

Umblă-n sat o vorbă, precum dorul

L-ar fi prins cineva și agățat în cui,

Dar eu cred că e minciună gogonată

Că acolo știu că e, doar pofta omului.

Și-apoi cum să sechestrezi tu dorul

Când acesta fuge precum gândul,

De la tine către tot ce-ți este drag

Și revine încărcat, să-ți umple golul.

Ieri am simțit că-mi plange ochiul

Când am văzut că satu-mi moare,

Și cum se duce și-a mea copilărie

Și totu-i tern și făr' nicio culoare.

Sufletul îmi este plin de tristețe

Să văd atâta răutate-n jurul meu,

Nu știu cui să-mi mai spun dorul

Ce-l știe, doar bunul...Dumnezeu.

Totuși, n-am să-l țin bătut în cuie

Drumu-i voi da să zboare-n lume,

Veste să-mi aducă și-apoi să-l rog

Măi Dorule, de dor...nu mă răpune!

Eu nu sint depozitarul unei culori

(culoarea, o simpla frecventa)

(culoarea, un ciob de lumina)

Eu sint depozitarul,exclusiv

Doar ,amintirii unei culori

Rege peste-un regat de impresii

Rege peste-un regat de regrete

Amintirea unei culori e o impresie

Amintirea unei culori e o-mbratisare

Poate, amintirea unei culori, sa aiba gust ?

Poate ,amintirea unei culori, sa aiba miros ?

Parca un pic acrisor, in vintul fierbinte,mirosul

Parca un pic iute, un pic dulceag, gustul

Poate fi asa

Daca aceasta amintire-i despre albastrul ochilor tai

Toate florăriile din țara,

Fac din nou profituri iară.

Se cumpăra flori din plin,

Fiindcă îi Sfântul Valentin.

Mulți bărbați cumpăra flori,

Pentru doamne sau surori,

Pentru cei ce numele îl poartă,

Valentin sau Valentina cea frumoasă.

Că acest nume Sfântul Valentin,

Este adoptat de la un popor străin.

Este sărbătorit ca în fiecare an,

Chiar de propriul popor italian.

El Valentin a fost un fecioraş,

Catolic fiind dar foarte drăgălaşi.

Să îndrăgostit demult de o fată,

Și a fost executat atunci îndată.

Și de atunci el Valentin devine Sfânt,

Al tuturor îndrăgostiţilor de pe pământ.

În fiecare an îndrăgostiţii ei sărbătoresc,

Pe Sfântul Valentin și seara chefuiesc !

Nu sunt batrân precum aţi crede voi,

Escaladez şi Everestul de mi-aţi cere,

Am pasul tânăr, sprinten şi vioi,

Şi pot zbura spre cuiburi de acere.

Nu sunt batrân vă mai pot zice,

Cât simt globula roşie în sânge,

Cât încă pot să treier spice,

Şi bob cu bob recolta strânge.

Nu sunt nici tânăr cum mă laud,

Căci nu mai pot să adulmec urma,

Pe farisei să-i mai aplaud,

Când lupii îmi atacă turma.

Nu sunt batrân chiar munţii de mă ştiu,

Ori râuri, codri şi poteci,

În mine aleargă-un bidiviu,

Ce-i potcovit de zeii greci.

Bătrâne, mă mai strigă câteodată,

Cei hâtri dintr-un grup păgân,

Eu le răspund cu inima curată,

Sunt tânăr fraţilor, nu sunt bătrân.

Incendiu grabnic se întinde, 

Din mâna mea spre carnea ta, 

Și apă este pretutindeni, 

Dar cred că nu ne vom salva. 

Ard peste noi iubiri mistuitoare, 

Mi-e ochiul rug și inima jăratic, 

Și-agonic cad ca dintr-o stropitoare, 

Săruturi reci din cercul nostru artic. 

Văpăi de flăcări cresc și din cuvinte,

Ca un luceafăr ochii îmi sclipesc,

Iar trupul ți-e atâta de fierbinte,

Că mângâindu-l, aievea mă topesc.

Cad brațele albe, arse-n lumină,

Și aripi de foc din umeri ne cresc,

Plutim peste carnea ce încă suspină,

Și totu-i sublim, și focu-i firesc.

Și poate vom arde pân' la tăcere,

În propriul jăratic să ne îngroape,

Să naștem incendii deloc efemere,

În văzduh, pe pământ și sub ape.

Medicului Bacalbaşa

este indiferent la proverbul: bate şaua să priceapă calul

La el nu merge cu zicala,

Nici chiar de-l biciui cu cravaşa,

În cap i-s toate alandala,

De aia-i zice: Ba cal-ba şa.

Medicului Bacalbaşa

Ba cal ba şa ….

E numele ce l-a purtat,

Şi-i potrivit în breasla sa,

Căci mulţi colegi l-a-ncălecat.

Unui indecis

Supărarea când îmi vine,

Rup cămaşa de pe mine.

Când sunt vesel şi vioi,

Cos cămaşa înapoi.

Unui prost

Fiind foarte supărat,

Pleacă să îşi afle rostul,

Şi a fost solicitat,

De un sat ce-și cată prostul.

Soţul – de 1 Aprilie

Am gândit s-o păcălesc,

Şi m-am dat de ortul popii,

Ea, c-un zâmbet diavolesc,

A şi sunat pe cioclii.

Președintelui Băsescu – turnător la securitate  - Petrov

Râdea Băsescu ca măgarul,

Dar s-a umplut de bube precum Iov,

Când presa-i tipări dosarul,

De când turna sub numele Petrov.

Președintelui Băsescu – turnător la securitate – Petrov

A condamnat în plen securitatea,

Al nostru brav conducător,

Dar s-a aflat târziu realitatea,

Petrov era chiar angajatul lor.

Unuia din Limanu

Fiind tont şi fără-un ban,

L-am prins astăzi cu arcanu,

Să-l aducem la liman,

Însă a ales …Limanu.

Succes în viaţă

Ambiţioasă a fost mereu în viaţă,

Şi-a căutat succes, avere a avea,

Dar nu prin studiu ori povaţă,

Ci c-un uşor morav ce-l practica.

Patroană  

Patroană eşti, cu firmă de medicamente,

Ne-ai spus-o răspicat din gură,

Dar straniu e, că realmente

Vinzi aspirina săracului doar pe centură.

Se întunecă cerul deodată,

Geamul sub tunet trosnește,

Fulgere încep să străbată,

Și focul din arbori țâșnește.

La sânu-mi, iubito, hai vino,

Te-ascunde de tunet și foc,

Vântul cântă rock și latino,

Se dezlănțuie frunze în joc.

Vine urgia, dezastru prevăd,

Puhoaie se strâng jos în vale,

Haide, iubito, afară-i prăpăd,

Ne-ascundem sub pătura moale.

Ploaia ne bate cu ură în geam,

Iar vântul mai strașnic devine,

Nu-mi pasă acum de-ar fi uragan,

Sub pătură ne e cald și e bine.

E ziuă, și afară, parcă e noapte,

Și fulgeră încontinuu, și tună...

Iubita-mi alint cu săruturi și șoapte,

Și veșnic aș vrea să fie furtună.

Mă ispitește raiul ce îl ascunzi în palmă,

M-aș răstigni pe cruce doar să ajung la el,

Ori aș păși pe apă atunci când marea-i calmă,

Să urc ușor pe coapse spre sufletu-ți rebel.

Înfiptă ca o lance în leșuri de martiri,

Așa îți este trupul și ochii de argint,

În părul tău de aur cresc zilnic trandafiri,

Și mângâieri de îngeri se-aud călări venind.

Te cântă trubadurii în cântece de stradă,

Și-ți bâzâie poeții nectarul dintre sâni,

Iar eu sunt ca un câine ce latră prin ogradă,

Atunci când intră-n curte străinul la stăpâni.

Iubiri interzise îmi rod din călcâie,

Iubiri de biserici, iubiri de Iisus,

Trăiesc peste lacrimi undeva mult prea sus,

Unde-i sunet de harpă şi miros de tămâie.

Graţii mi-s pasul, plânsul şi glasul,

Tunet mi-i chipul, fulger mi-s ochii,

Coregrafic ploaia îşi dirijează stropii,

Şi trist curcubeul îmi cromează sălaşul.

Strivit între lacrimi… zâmbesc,

Presat de nelinişti m-ador,

Doresc să conving pe cei care mor,

Că iadu-i suspans iar raiu-i grotesc.