La moartea mea
La moartea mea e ca la nuntă,
Amicii cântă, dușmanii dănțuiesc,
Groparii tremură și se încruntă,
Că-n groapă două babe povestesc.
O jerbă albă zboară peste masă,
Și-i prinsă chiar de popa aghesmuit,
Dar el nu știe că moartea e mireasă,
Și crede că norocul, acuma l-a pălit.
Coșciugul scârțâie ușor pe sub capac,
Într-un cavou vecin, dansează moarta,
Și nimănui nu-i trece așa ceva prin cap,
Că Sfântul Petru o să-mi închidă poarta.
Mă-nvârt ca musca într-o lampă aprinsă,
Iar îngerul din ceruri se întoarce trist,
Opri înmormântarea și cu vocea stinsă,
Mustră îndoliații și-apoi pe antihrist.
La moartea mea e numai trai și viață,
S-a amânat și slujba dar și parastasul,
Amicii plâng iar frații s-au schimbat la față,
Iar popa aghesmuiește întreg iconostasul.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 26 februarie
Vizualizări: 365
Poezii din aceiaşi categorie
Noapte...
Noapte, îmbracă-mă-n stele,
Universul întreg să-l sărut,
Să-l sfâșii cu tainele mele,
Și-apoi să-l fac dispărut.
Noapte, în vis mă scufundă,
Negrul infinit să-l ating,
Să simt măcar pe-o secundă,
Clipa când soarele-l sting.
Noapte, hai du-mă pe lună,
Cu focul din piept s-o-ncălzesc,
Pământul să poată să spună:
-Ah Lună, ce mult te iubesc!
Noapte, aruncă-mă-n mare,
Întunericul din adâncuri să-l scot,
Iar bezna albită de sare,
S-o închid pe vecie 'ntr-un port.
Îngropați-mă-n noaptea adâncă,
Lumina să-mi curm pe vecie,
Stele la creștet să-mi plângă,
Întunericul criptă să-mi fie.
La școală!
Aștern în fața voastra ca prefața,
Un adevăr și-un mod de viață,
Voința și munca ce-am depus,
Și-n toate am avut, sprijin de Sus
Aminte îmi aduc cu mare bucurie,
Și de a mea frumoasă copilărie,
Când mama mea, în sat croitoreasa,
M-a învațat să merg eu și la coasă
Dar tot a mea măicuță bună,
Îmi tot spunea lună de lună,
Doar cine-nvața mai mereu,
Va fi el ajutat de Dumnezeu
Prin clasele primare am trecut,
Și alfabetul să--l învat, mi-a plăcut,
Chiar dacă uneori împins la spate,
Eu în ghiozdan am purtat carte
În clasa-ntâi și-a două am învățat,
De lampă seara m-am ajutat,
Curent electric în casă nu aveam,
Și doar curent și frig venit din geam
Ziua mergeam cu vitele pe luncă,
Când iarba începea să crească,
Iar seara învățam cu mama carte,
Știind că doar așa voi avea parte
Cu mine mama a muncit din greu,
Ca eu să fiu un premiant mereu,
Și am avut și șnur albastru pus,
Prin sat mergeam semeț, cu capul sus
Năzbâtiile toate erau făcute zilnic,
Mereu spuneam că n-am greșit nimic,
Dar mama nu era prea ușor păcălită,
Și îmi dădea constant porția mărită
Clasele primare le-am terminat,
Și la liceu la Dorohoi am aplicat,
Era o școală de urmat și învățat,
Și profil de mate-fizică-am urmat
Ușor nu prea mi-a fost aici deloc,
Și zilnic mă plângeam că n-am noroc,
Iar în cămin, în internat am fost cazat,
Și zi de zi eu la cantină am mâncat
La început totul părea prea greu,
Pentr-un copil timid cum eram eu,
Acasă aș fi vrut să mă întorc la toți,
Dar mama înțeleaptă a zis..nu poți
Văzând că nu e cale de întors defel,
Am încercat din greu să fiu altfel,
Zilnic spunàndu-mi să nu chiulesc,
Și pe ai mei părinți, să-i răsplătesc
Ușor, ușor m-am adaptat din mers,
Și negativul din minte, mi l-am șters,
Zilnic eu învățam și meditații luam,
Și după masă, eu atletismul practicam
Și din copilul fără vreo perspectivă,
Am devenit omul cu multă inițiativă,
Cu rezultate bune și mult realism,
Și cu medalii obținute..la atletism
Liceul din păcate nu a durat o veșnicie,
Unde-au fost clipe minunate și feerie,
Colegi frumoși, adolescenți dotați,
Cu-n scop în viață și bine educați
Examenele au fost luate toate,
Cu note bune și pe realitate,
Iar în final și Diploma de absolvire,
Venind, ca actul final..de mulțumire
Și multă carte s-a-nvățat, stiu bine,
Și matematică și fizică pe ,,pâine",
Iar mulți din noi intrați la facultăți,
Și deveniți în ani ,,Oameni"...cu-abillităti!
Scrisă de Cezar în amintirea anilor
de școală primară și liceală!
Pe curând!
Lecția despre cub de Nichita Stănescu în franceză
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
La leçon sur le cube
Un morceau de pierre est pris,
il sculpte avec un ciseau de sang,
brille avec l'œil d'Homère,
il est gratté de rayons
jusqu'à ce que le cube ressorte parfaitement.
Après cela, ils embrassent le cube d'innombrables fois
avec ta bouche, avec la bouche des autres
et surtout avec la bouche de l'infante.
Après cela, un marteau est pris
et soudain un coin du cube s'effondre.
Tout le monde, mais absolument tout le monde dira :
- Quel cube parfait cela aurait été
s'il n'y avait pas eu un coin cassé !
Abuz
În umbra tăcerii, unde cuvinte grele zac,
Pe un teren sterp de vise, abuzul își face loc,
O lume unde criticile cad ca ploi reci,
Și umilința începe , un drum drept.
Controlul se întinde, un lanț nesfârșit,
Izolarea, un zid gros între inimi construit.
Pe străzi de singurătate, pașii se pierd,
În costumul de zi cu zi, libertatea-i grea,rãu.
Manipularea, un dans sinistru, pași măsurați,
Vinovăția, un costum greu, pe umeri aruncat.
Realitatea, un tablou distorsionat, culori amestecate,
În ochii minții, adevărul e deseori, crud, negat.
Neglijarea, o rană adâncă, tăcută,
Sentimente ignorate, promisiuni uitate,
Confortul, un străin pe strada speranței,
Unde lacrimi și zâmbete sunt deopotrivă închinate.
Blamarea, o sabie cu două tăișuri,
În inima relației, adânc, se înfige.
Vinovăția, o eșarfã cam strâmtã la gât,
În sala judecății, doar eu vinovat.
Jocuri mintale, un labirint fără ieșire,
Gaslighting, lumini false în noapte,
Memoria, un puzzle cu piese lipsă,
Încrederea în sine, un castel de nisip, dispare.
Intimidarea, un monstru ce umblă liber,
Amenințări, cuvinte ce taie ca o sabie.
Frica, un companion constant,
În inima nopții, speranțele se despart.
Șantajul emoțional, lanț invizibil,
Compasiunea, o armă împotriva voinței.
Frica de singurătate, un ecou în gol,
În acest teatru al durerii, fiecare rol, solo.
Chiar și în întuneric, o scânteie poate străluci,
În adâncul abisului, speranța refuză să moară.
Pentru fiecare suflet rănit, există o cale spre lumină,
Fiecare pas contează, în zori de zi.
In this world
I'm alone in this world.
I don't need anybody,
I'm walking around the world,
on my own.
I'm not afraid of anything,
Anymore.
I'm not afraid of my shadow,
Because I am reflected in her.
She's my friend,now.
I'm not afraid of tomorrow.
Because it won't came
I'm alone.
And sometimes, I'm happy and not.
Because I'm alone in this world.
And nobody knows about it!
Author 🖤 Zamurca Alina🖤🖤
Dansul Senbonzakura din oglindă
Am inchis fereastra plină de crăpături a diminetii.
Prima rafală de vânt adusese sunete de flaut,
de tobe și de paşi efemeri ; de explozii și de
distorsiuni; toate dispăreau încet în melancolia ploii.
Priveam atent un dans lent și, ca de obicei,
sincron cu imaginea mişcărilor din oglindă;
crâmpeie de amintiri invadau spațiul spiritual;
iubirea pe care o simțim atunci când mintea
este golită de emoțiile fierbinți ale verii.
M-am așezat lângă o vecină în vârstă
ce avusese un fiu care a luptat pe frontul din
Asia până când a fost împușcat și despicat
în două. Luptase printre cei mai buni
soldați, toti perfecționisti. Muzica s-a oprit
brusc, dar mișcarile dansatorilor au continuat
în absența notelor, accelerându-se, din când
în când, pentru a crea o anumită tensiune
cu scopul de a evoca stări de euforie precum și
emoții estetice. Acea muzica era veche, tot atat de
veche precum pianul. Ritmul mișcărilor era similar cu
cel dintr-o animație Disney care se derulează lent.
Toți dansatorii purtau eșarfe albe și executau
foarte multe piruete pentru a sugera ideea de
agitație și suspans. Fereastra s-a deschis lăsând să
pătrundă un aer metropolitan, intesat cu zgomote;
un vânt vijelios și rece care începea să aducă
infecții fatale precum sunt cele găsite în ghețarii
ancestrali; pandemii și civilizații dispărute;
o istorie care se repetă ciclic ; un vânt premergător
ploilor abundente de toamnă. Aceste bacterii sunt
reale și pot distruge totul ; un contrast pentru
desenele animate Disney; inocență; culpabilitate.
Viața este concretă în sine. Atunci când viața devine
halucinantă, un pericol ascuns și extrem de destructiv
devine real. Grindina găurea acoperișul tăcerii.
Dansatorii transmiteau semnele lui Dumnezeu prin
intermediul mimicii precum și prin fluturarea brațelor
deasupra capului; semnele semanau cu niste numere.
Numele lui Dumnezeu era preamărit. Ei au început să
se legene si sa cânte cântece religioase despre Iisus.
Dansul nu părea să fie coregrafiat. Ideea de emoție
ancestrală; ideea de a simți și de a resimți; ordine
și dezordine mentală ; emoții care pătrund sufletele
suferinde pentru a dispărea lent și pașnic in linistea noptii.
Poezie de Marieta Maglas
Nota :Această poezie este publicată.
Alte poezii ale autorului
Îngerul otrăvit - #ingerulmeu
Un înger otrăvit de lumea rea,
Căzu din cer într-o poiană,
Cu-o aripă pământul el lovea,
Și-o lacrimă-i curgea sub geană.
Sub un copac priveam uimit,
La scena ruptă din minune,
Căci mă aflam şi eu dosit,
De lumea dusă spre genune.
Mă-ndrept umil și-ngândurat,
S-ajut pe îngerul căzut, rănit,
Iar el îmi spune trist și supărat,
Că astăzi profeția s-a împlinit.
Privii cam încurcat la minte,
Fiindcă vorba nu i-am înțeles,
Iar el rosti apoi fără cuvinte,
Un murmur surd, aproape șters:
-Nu mai avem putere să luptăm,
Căci firea omului e întunecată,
Noi îngerii trudim să o salvăm,
Dar demonii o țin în iad legată.
De răutatea lumii și firea sa mârşavă,
Toată îngerimea va fi otrăvită,
Şi va ploua cu noi din slavă,
Iar ploaia nu va fi nicicând oprită,
Decât de oameni şi a lor iubire,
Ce astăzi pare a fi încătuşată,
De sufletul ce zace în orbire,
Lumina sfântă nevoind s-o vadă.
Du-te copile şi strigă-n gura mare,
Să audă orice suflet pe pământ,
C-au reuşit un înger să doboare,
Prin răutate şi comportament nesfânt.
#ingerulmeu
Eliberare
Mi-e greu să suflu-n lumânare,
Căci sufletul îmi este istovit,
Și nu mai simt pământul sub picioare,
Ci levitez pe-un vis neîmplinit.
Lumina galbenă sălășluiește în odaie,
Și simt că dorm cu Luna-n pat,
Pustiul ei îmi curge-n păr șuvoaie,
În ceara lumânării aproape-s îngropat.
În sfeșnic parcă mi-i întreaga viață,
Fitilul ars e aidoma ce-am trăit,
Și simt mucarnița în fiecare dimineață,
Cum se preschimbă-n moartea cu chipul ceruit.
Mi-e pâlpâirea rece și într-un tremurat,
O aripă de înger ușor o întremează,
Zăresc o siluetă cu ochiul meu uscat,
Cum stinge lumânarea și mă eliberează.
Prietenul
Dacă vrei să-mparţi cu mine,
Negreşit a ta durere,
Am un umăr care ţine,
Doar amar şi clipe grele.
Iar atunci când o întristare,
Te apasă şi te doare,
Îţi ofer o îmbrăţişare,
Ruptă de la soare.
Iar când lacrimile amare,
Îţi curg râuri pe obraz,
Am la inimă o licoare,
Ce te scoate din necaz.
Prinde mâna ce se-ntinde,
Să te sprijine la greu,
E prietenul ce-ţi simte,
Sufletul şi oful său.
Nocturnă albă
Vântul mi-a aruncat pe umăr tăcerea,
Sufletul meu mușcă rapace din lună,
Galben se scurge din cer precum mierea,
Sub urletul lunii noaptea sinistru răsună.
Apa înspumată nu știe durerea, doar curge...
Marginea podului trosnește sub valuri,
Luna rănită, sub pod se ascunde și plânge,
Întunericul nopții strâns se ține de maluri.
Trec somnambulii cu priviri încruntate,
Privesc înspre apă pregătindu-și căderea,
Lunaticul suflet e dus în aval să înoate,
Pe sub pod mi se scurge grabnic vederea.
Vântul a stat. De pe umăr îmi cade tăcerea,
Orbecăi sub pod prin galben ca mierea,
Cu noaptea în cap și în brațe cu luna,
Tratez somnabulii care mișună întruna.
Deschide…
Deschide ușa mamă,
Că lungă-i depărtarea,
Aștept, și bag de seamă,
Că n-ai primit scrisoarea.
Deschide odată mumă,
Căci ușa stă să frângă,
Tot podul casei sună,
Fereastra dă să plângă.
Deschide mamă dragă,
Căci bat de dimineață,
Și-oi bate noaptea-ntreagă,
Doar să te știu în viață.
Deschide maică sfântă,
Căci ziua e cam dusă,
Deja cocoșul cântă,
Iar eu adorm pe ușă.
Deschise bucuroasă,
Iar eu acum aflai,
Nu ușa de la casă,
Ci ușa de la rai…
Căci moartea fu la ea,
C-o zi-naintea mea,
Iar ea ducându-mi dorul,
Crezu că e feciorul.
Din nou părăsit
Fără o mână de paie sub ciolane,
Fără un codru de pâine,
Citesc cărţi medicale,
Să-mi tratez boala de mâine.
Macin în trup o durere bălaie,
Mă arunc la picioarele morţii,
Ea îmi mai aruncă o mâna de paie,
Lăsându-mă la învoiala sorţii.
Plâng îngropat până la gât în omăt,
Lacrimile în ţurţuri lucesc,
Mestec durere şi parcă mă îmbăt,
Lângă troiene călăii zâmbesc.
Muguri îmi răsar pe piciorul de lemn,
E bocnă şi inima-n piept,
Moartea din nou încerc să o chem,
Îmi face cu mâna şi-mi spune s-aştept.
Şuieră vântul ca glonţul din puşcă,
Croncăne ciori spânzurate-n copac,
Gerul de faţă crâncen mă muşcă,
Lângă mine râde un drac.
Mă simt sfărâmat ca o piatră,
De dejecţii umane schilodit,
Uitat de mamă, de tată,
Iar de moarte din nou părăsit.