La moartea mea

Sunt adierea prinsă în furtună,

O undă revărsată-n uragan,

Iar șoaptele-n cuvinte-mi tună,

Mustrând un chip de biet orfan.

Mi-e mângâierea smulgere de unghii,

Și dezmierdarea foc și pară,

În ștreang stau agățate mii de frânghii,

Pe eșafod îmi curge lacrima amară.

Mi-e viața la-ndemâna orișicui,

Chiar judele m-a aruncat afară,

Sortit să fiu un bont de cui,

Aflat între ciocan și nicovală.

Sunt Luna răzvrătită către lup,

Căci urletu-mi provoacă insomnie,

Și teamă mi-e că n-am să mai apuc,

Ca să inspir poeții, să scrie poezie.

Sunt gri născut din alb și negru,

Printat la ʺDispăruțiʺ, pe un anunț,

Colind în propriu-mi marș funebru,

Și-n fața morții, pe mine, mă denunț!

E poate altfel ce s-a scris, 

Dar slova așternută strigă, 

Eu nu mai am nimic de zis, 

Şi lumea-ntreagă mă intrigă. 

Eu nu mai știu ce mi se-întâmplă, 

Sunt prea adesea păcălit, 

Și nici sub soare nu fac umbră, 

Sunt eclipsat și pustiit. 

Picioarele mi-s ferecate, 

În minte parcă am un zid, 

Încerc adesea a-l răzbate, 

Dar pasu-mi este prea timid. 

Alerg turbat înspre prăpăstii, 

Cu numele deja în catastif, 

Doar griji în jurul meu împrăștii, 

Și duc întruna o muncă de sisif. 

Neîmblânzit mă întorc în grote, 

Să mă ascund de tot ce e uman, 

Departe de cutume și marote, 

De omul lacom și viclean.

Să scriu despre lacrimi,

Lacrimi fiind,

Pe valuri de patimi,

Și țărmuri de jind.

Să scriu despre plâns,

Bocet fiind,

Despre nopți ce au strâns,

Visuri ce mint.

Să scriu de părinți,

Părinte fiind,

Cu ochii fierbinți,

Aş scrie... Iubind.

Să scriu despre dor,

Durere fiind,

Eu cred c-am să mor,

Încontinuu scriind...

Doamne, ascultă ruga mea,

Acum în seara de Ajun,

Să iei din mine ce vei vrea,

Dar dă copiilor ce ai mai bun.

Doamne, dacă mă iubești,

Ascultă, rog, ce am să-ți spun,

De viață poți să mă sfârșești,

Dar dă copiilor ce ai mai bun.

Doamne, știi că multe n-am,

Și nici speranțe să adun,

Îți dau și sufletul haram,

Dar dă copiilor ce ai mai bun.

Și Domnu-n mila Sa cea mare,

Veni cu bogății duium,

Dar ei rosti cu lacrimi amare:

-Noi vrem pe mama, că ea e ce-ai mai bun.

Un foc s-a aprins între lut și destine, 

Un suflet curat mai tresare în sine, 

Lacrimi au curs peste vremi risipite, 

Și taine ascund încercări ne-mplinite. 

Un glas se ridică din abisul tăcerii, 

Un strigăt răsună sub masca durerii, 

Nimic nu rămâne și totul e scrum, 

Un zbor se oprește la margini de drum. 

Rădăcinile mor în pământu-nghețat, 

Un vis se destramă sub cerul crispat, 

Chemarea se pierde prin ploaia de chin,

Absentă-i Lumina dintre om și destin.

De-i azi ori mâine nu mai știu,

Mă duc înspre niciunde că-i târziu,

Mă duc definitiv înspre ce-a fost,

Adio, timpul meu anost...

Se rupe veșnicia din secundă,

Ca spada-n carne se afundă,

Și-n urma mea rămâne scrum, 

Iar pașii-mi urlă că n-au drum. 

Pe umeri port orașe prăbușite,

Cu strigăte de pietre chinuite,

Și fiecare zid ce se destramă, 

Îl simt în suflet ca pe-o dramă.

Se-nchide cerul peste ochii mei,

Cu sori căzuți în irișii din ei,

Iar trupul înghițit de noapte,

Își plânge oasele necoapte. 

Prin porți de fum pășesc spre neființă,

Un duh mă cheamă la sentință,

Și-n ochiu-mi orb, plin de lumină, 

Se scurge-ncet o lacrimă străină, 

Și simt cum clipa se destramă-n stele,

Un abur alb pornește înspre ele,

Apoi într-un abis abrupt mă frâng, 

Și-aud cum sus prietenii mă plâng.

Unde și cer
se revarsă-n privire –
suntem oglinda.

Dintr-un gând fără formă
răsar toate marginile –
totul se știe
prin noi.

În umbrele nopții, se strecoară ușor,

Ochii ce-n stradă poartă-al lor fior,

Privesc prin minciuni, prin ziduri și fum,

Sfidând orice lege, pe-al sorții drum.

Licăresc în întuneric, reci și străini,

Fug de lumină, de vise și spini,

În dansul tăcut al nopților grele,

Ascund povești ce nu pot fi rele.

Dar ochii aceștia, deși sunt de gheață,

Poartă în suflet o altă povață,

Sub straturi de teamă, de durere, răni,

Se-ascunde-o poveste cu zâmbet și ani.

Ființe pierdute, în negura lor,

Caută răspunsuri sub praful ușor,

Iar ochii lumii interlope, pustii,

Rămân martori tăcuți ai durerii târzii.

În jurul Mesei, ne-am adunat
Să ascultăm o rugă în Tăcere,
Și să vorbim despre Brâncuși
Ce lumii a lăsat... mare avere.

Spre cer o Pasăre se-ndreaptă
Sculptată cu talent și măiestrie,
Ce-n zbor, în tril...este...Măiastră
Ce sufletul ne umple de mândrie.

Suntem îndrăgostiți...sub Poarta
Numită de Maestru...a Sărutului,
Ne-mbrățișăm cu multe sărutări
Simțind în inimi torentul pulsului.

Privim către Coloana, ce se înalță
La cer, fiind fără sfârșit... a Infinitului,
De unde am putea, mâna să-ntindem
Spre EL, piciorul să atingem, Sfântului.

Maestre, Brâncuși, rămâi în națiune
Românul sculptor, fără egal sub soare,
Iar ale tale, capodopere... sculptate
Poporului român și lumii fac...onoare!

Visul îmi doarme pe-o noptieră,

Sub lumina pală a galbenei luni,

În ochiul meu trist rîde-o himeră,

Și-mi cară în creier negre furtuni,

Grijile mele dorm printre rafturi,

Le-am lăsat să mai pască prin cărți,

Moartea cioplește calmă sub paturi,

Un sicriu folosind întuneric și dălți.

Curg râuri de lacrimi pe-un acatist,

Amurgu-mi bocește și el pe obraz,

Și văd în trecut răstignirea lui Crist,

Iar cuiele Lui, mă înțeapă-n grumaz.

Nopțile albe îmi atârnă sub pleoape,

Focul din sobă durerea îmi cântă,

Vin stelele stinse însetat să se adape,

Din vise și griji, și din lacrima sfântă.

Ha! Te-au facut dulce!

Vor sa te rasfete.

E bine sa ai grija,

Sa n-asculti ganduri crete!

Intr-un punct de cotitura,

Cand tovarasii se-njura,

Concentrez atentia:

Invata-ne-am lectia!

Imbibata cu minciuni,

Tara-i cuib de amaraciuni,

Se trezesc oamenii buni

Folosind vag notiuni,

Prin discursuri fel de fel,

Ca sa-i creada... Bombonel.

Dintre cei mai curajosi,

Se gasesc doi mosi frumosi,

Care viata-si povestesc,

Prin cuvinte ne-amarasc.

Cica le era odata,

Casa toata agitata.

Cum, de altfel, noi mai stim,

Fiindca tot asa patim.

Se-adunau gramezi la vot,

Ca sa schimbe tot ce pot.

De la ganduri, pan’ la port,

Construind complex-resort.

Intr-un abur de exces,

’Chipurile’, vor progres.

La nivel conceptual,

Fiindca toate, in final,

presupun buget,

Normal...

Minti, cuminti in care arde

O dorinta sa se scalde,

Cartea.

Dintr-un prim Abecedar,

Faureau si dau in dar

Zeci de mii de exemplare,

Pregatite de plecare.

Chiar de fu vot unanim,

Una, alta tot gresim...

Asadar si prin urmare,

Lectia dupa votare

E ca nu mereu se face

Dupa etica dreptate.

Cartea nu-si gasi salas,

Prin poporul patimas.

Iara romanasii mei,

Raman blegi ca niste miei.

Vine blocul gri din est,

Nelasand loc de protest.

Si asta i una; sa vezi doua!

Ei voiau o limba noua.

Despre carti nu mai e loc,

Sa citesti devine moft;

Dar aceasta ce-nsemna?!

Mai exact, sa fiu mai clara,

Ce era permis in tara,

Era munca-n combinat,

Fara loc de comentat.

Pana sa ne desteptam,

Trebuia sa asteptam...

Cei cu limba ascutita,

Azi isi fac vocea-uzita,

Simtind voia de dreptate,

Neghina dand-o deoparte...

Noi uitam ca in trecut,

Tot asa s-a petrecut.

Si mai tindem uneori

sa cream grave erori.

Spre exemplu, nu demult,

Auzeam aproape-n gand,

O batrana suspinand,

Cu un glas molcom de vai,

Ca n-are ce da la cai.

In coltul uitat de lume,

E batrana care spune,

C-are pensie micuta,

Dar e tare harnicuta.

E dispusa a munci,

Dar patronul n-o plati.

Un copil ar vrea o casa,

S-aiba sigura o masa,

Sa se stie ingrijit,

Sanatos, apoi scolit.

Vietatile padurii,

Cand nu au de ale gurii,

Sunt la mila...nu stim cui,

Chiar de-s cu ursoaica pui.

Costumatii, la pupitru,

Vorbe scot, parc-au arbitru.

Ei promit, cu vorbe-alese,

Ca urmeaza ... ce progrese?!

Trag de sfori c-au interese!

Fiti cinstiti, voi, oameni buni,

Nu mai indrugati minciuni!

Dati o forma mai concreta

Ideilor notate-n creta!

Lumea nu-i o discoteca,

Unde-i dans ametitor

Iar ca premiu, joci cu Amor.

E firesc a vrea putere,

Dar nu genera durere,

Pentru suflete-nnorate,

Prin esenta dezolate!

Intr-o Romanie dulce,

Lideri sinceri ar conduce,

Tara vie, tara mea,

Tare te-as ruga ceva.

Ai in paz-a da cultura

Si acelor care-ndura

Si celor fara masura.

Asa sigur vom schimba

Mostenirea ce vom da.

Poate asa vei mai scapa

De gandiri anapoda.

Suntem rai, capriciosi,

Adesea orgoliosi,

Concentrati, dar parca absenti.

Daca nu ne-analizam,

N-avem sanse sa schimbam!

Sa valorizam ce-i arta,

Si s-o folosim drept harta!

                                       Cu drag, Nuca

Sub scârțâit de roți apare dricul, 

Iar din colivă grâul își înalță spicul, 

Din mirosul de tămâie moartea iese,

Și trece popa pe lista de decese. 

Țârcovnicul căzu lovit de streche, 

Și pe la nas e uns cu-aghiazmă veche, 

Un grup de babe aprinde lumânări la ușă, 

Și toți enoriașii îşi pun în cap cenușă. 

Azi clopotul mai bate doar de formă,

Iar lumea-și face crucea ca o normă,

Pe sub odăjdii duhuri mari foșnesc, 

Și la altar doar sfinții se mai spovedesc. 

Pe garduri stau profeți de mucava,

Și te așteaptă ca să le prezici ceva, 

Se vinde mila-n pungi, cu lumânare,

Ca până-n rai smerenia ta să zboare. 

Și dricul merge mai departe-n ceață,

Cu morți mai vechi și vii fără de viață,

Că-n lumea asta plină de căință, 

Doar caii de la dric mai au credință.