Ad literam

Prin aerul bolnav de depărtare,

Te caut peste țărmuri scufundate,

Și gândul meu, corabie ușoară,

Te-așteaptă-n valurile-nvolburate.

În mine crâncen plouă cu-amintiri,

Și felinare palide se-aprind,

Ca niște chipuri obosite de priviri,

Ce ard tăcut, și nu mai știu de timp.

Ți-am preschimbat plecarea în icoană,

Și dorul meu în fum de catedrală,

Iar nopțile-n pădurea cu poiană,

În care te aștept ca pe o vară.

De-ai reveni, chiar umbră și tăcere,

Ți-aș da tot somnul vieții mele iar,

Căci te-am iubit cu liniștea durerii,

Cu care inima se zvârcolește-n jar.

Mă simt pustiu, puterile mă părăsesc,

Căderea frunzei mă apasă-n trunchi,

Iar vântul toamnei bate nebunesc,

Și-ți spun adio, ținând pădurea pe genunchi.

Eu am plâns cu fața-n palme, 

Ea a plâns cu ochii-închiși, 

Azi iubirea noastră doarme, 

Pe cărbunii demult stinși. 

Vise-n taină se cunună, 

Într-o vreme din trecut, 

Azi privim spre aceeași lună, 

Cu alți ochi și început. 

Dintr-o ramă aurie, 

De sub sticla spartă-n două, 

Plânge o fotografie, 

Și în suflet strașnic plouă. 

Și se-aud, din depărtare,

Pașii serii pe pământ,

Ca o veche sărbătoare, 

Care strigă din mormânt.

Un cuvânt ce l-am rostit,

A căzut ca o zăpadă,

Peste tot ce am iubit, 

Transformându-mă în pradă.

Iar când gândul astăzi trece,

Printre amintiri și fapte, 

Mă cuprinde-o iarnă rece, 

Și-ncontinuu-i numai noapte. 

S-a pus o ceață neagră pe pământ, 

Pe suflet, ochi și-n caractere, 

Pe unde mergem locu-i strâmt, 

Şi orbecăim smintiți după avere. 

Ne este sângele mai năclăit, mai rece, 

Și ochii în orbită scufundați, 

Uităm că viața ca un fulger trece, 

Uităm c-am fost cândva ca niște frați. 

Adulmecăm vânatul ca o fiară, 

Tăiem în carne vie, ce tot ne e străin, 

Ce nu-i al nostru, e musai ca să piară, 

Căci sufletul ni-i plin, de ură și venin. 

Ne-am preschimbat în umbre fără nume,

Purtăm în noi doar zgură și păcat,

Pe rude le mai știm doar din albume,

Nepăsători, rânjim, spre cel îndurerat.

Nici plânsul pruncilor nu ne mai frânge,

Nici soarele nu-l mai simțim în piept,

Sub pașii noștri, lațu-ncet se strânge,

Și-l condamnăm pe omul înțelept .

Dar ce va fi când totul va fi scrum,

Când bogăția va rămâne o povară,

Vom regăsi spre ceruri un alt drum,

Ori vom pieri sub lacrima amară?

Mă suduie mitropolitul,

Că prescura-i din tărâță,

El uitase preasfințitul,

Că pământul n-are țâță.

Că făina de la moară,

Vinul dulce de butuc,

Nu curge pe ulicioară,

Ori tâșnește din izbuc.

Babe urlă la icoane,

Cu pomelnicul de gât,

Cade pâinea din amvoane,

Sfinții merg la ogorât,

Ce miracol, ce minune,

Avem vin și avem pâine!

Popa suflă ușurat,

În amvon pute a păcat.

Va veni vremea când pe umerii tăi,

Firesc va cădea a mea bătrânețe,

Va veni vremea când ai morții dulăi,

Vor lătra prin vecini și prin piețe.

Va veni vremea când mersul meu sacadat,

Nefiresc se va sprijini de brațele tale,

Când numele-mi va fi pe-o piatră sculptat,

Sub pomul vieții uscat și cu fructe amare.

Va veni vremea, of... va veni vremea,

Când ceara unei lumânări trist se va scurge,

Când de pe cer vei vedea cum cade o stea,

Iar lumina ei îți va pătrunde în sânge.

Va veni vremea, nu mai e mult până atunci,

Când îți vei purta și tu bătrânețea pe umeri,

Căutând nefiresc să nu strigi, să nu plângi,

Atunci când zilele rămase începi să le numeri.

Va veni vremea, nefiresc va veni vremea...

De ce m-ai vindecat Iisuse?

Căci mi-ai dat patimă şi chin,

Când văd acum că cele spuse,

Sunt pline de urât şi de venin.

De ce m-ai vindecat Lumină?

Să văd în jur că fratele e trist,

Că omul şi oculta sa creştină,

S-a înfrăţit cu antihrist.

De ce m-ai vindecat Hristoase?

Să văd războaie în tot locul,

Şi-n oameni suflete răutăcioase,

Ce nu le curăţă nici chiar potopul.

De ce m-ai vindecat Tu, Doamne?

Şi-mi laşi puterea de-a vedea,

Cum omului îi cresc demonic coarne,

Şi-ncepe apoi cu Tine a se lupta.

Adună Doamne urâtul de prin lume,

Şi fă, ca-n ochii mei să îl absorb,

Iar jertfa mea apoi să se rezume,

În faptul de-a rămâne veşnic orb.

Corida stă să-nceapă, urma să curgă sânge,

Tribunele sunt pline, cerul s-a-ntunecat...

Alvaro Múnera, văzând rivalul plânge --

Era un taur tânăr, de nimic vinovat.

În acest dans al morții, pașii s-au frânt sub zare,

Ei s-au privit tăcuți — o teamă fără glas,

Taurul nu lovea… privea cu-nspăimântare

Iar Alvaro, zdrobit, sabia și-a retras.

Strigau mulțimile, se fluturau batiste,

Dar nu mai era luptă, ci-un timp care-a-mpietrit,

Cum să ucizi o viață, oricât ar fi de tristă

Ce vine din iubirea Celui ce ne-a zidit?

Putea fi el în locul celui sortit pieirii

Dar a avut curajul de-a nu se-mpotrivi,

Și s-a lăsat purtat pe brațele iubirii --

Nu mai era în stare cu sabia lovi.

Cu mâna tremurândă, i-a atins fruntea lată,

Taurul s-a oprit cu coarnele-n nisip,

În inima arenei, s-a născut o soartă:

Un om a-ngenunchiat ... un suflet n-a pierit.

Nu era sânge-n ring, ci lacrimi neplătite,

Pe fața unui om ce-n sfârșit a-nțeles:

Că forța nu te-nalță, iar moartea nu-i dreptate —

Că gloria ucide și lasă gol ... deșert.

A plecat în tăcere, huiduit de mulțime,

Dar taurul, rămas, l-a privit ușurat —

Două inimi bătând, printr-o clipă sublimă,

Schimbând o lege veche… în adevăr curat.

Și-n fiecare noapte, acea zi îl străbate:

Taurul n-a murit. Sânge nu a mai curs.

Dar nu de groază plânge, ci de-o sfântă dreptate:

Că a ales iubirea… și-un drum cu fruntea sus.

Acum, bătrân și-n umbră, cu sufletu-mpăcat,

Își amintește totul — și-n gândul lui se-nchină.

Că într-o lume oarbă, un suflet a salvat

Cel care-a-ngenunchiat lângă blânda-i inimă!

Acesta-i adevărul acelei zile triste

Al celui ce-a purces pe-un drum mai luminat,

Ce-a renunțat la glorii și deșarte vise

Din milă pentru taurul, la moarte condamnat...

_________

Aceasta nu este o simplă poezie despre o arenă.

Este o mărturisire despre un suflet care, în fața mulțimii flămândă după sânge, a ales iubirea.

Este povestea reală a lui Alvaro Múnera, un fost toreador care, în mijlocul spectacolului, a privit în ochii taurului și a văzut acolo nu un dușman, ci o rugă.

Și-a îngenuncheat în fața vieții, nu din slăbiciune, ci dintr-o forță pe care doar cei ce înțeleg durerea o pot atinge.

Această poezie este despre acel moment.

Despre clipa în care sabia a căzut, iar inima s-a ridicat în har.

De crezi că moartea e-nconcediu blestemata,

Uitând poteca revenirii printre bieții muritori...,

Așa gândim cu toții cand privim un mort,

Crezându-ne pe noi nemuritori...

Dar înțeleptul ce-i coborât în a mormântului tăcere,

Este purtat din lumea-aceasta,

Nici el neștiind cum e posibil,

Privind aproape, vede depărtarea,

Iar de privește-n depărtare

Se regăsește chiar aici...!

Căci neputând pricepe lesne viața,

Noi cei ce suntem rătăciți

Ne agațăm de-a înțeleptului lumină,

Căci moartea stând ascunsă

Și ascuțindu-și coasa iar,

Tocită de câte vieți a secerat,

Revine blestemata!

Iar eu poetic glăsuiesc...

Nicicum că moartea este personaj de basm,

Dar nici că-i realitate înfricoșată,

Precum de mici am învățat!

Are vreun rost să personifici un blestem,

Să spui "nimicului" sau "morții"

Că-i "Cineva",ea nefiind decât himeră?

Să nu-ți auzi Conștiința ce-i dar divin?

Voi repeta refrenul nebunului ce îl prezint aici:

Bea,mănănâncă dar și chefuiește...!

Tristețea n-am s-o las să stea în preajma mea!

Căci viața oricât de lungă ar fi tot scurtă este,

Chiar dacă pare fără de sfârșit!

Nota de plată tot sosește;

Moneda ce plătește veșnicia Nu-i bătută încă pentru toți!

Ce vreau să spun?

Vorbesc de Mântuire și Nemurire...

Hristos te strigă-n gura mare,

Iar tu stai cocoșat,te clatini pe picioare,

Ca un bețiv ce-i rătăcit pe drumul noroios din sat!

Vei spune,tu nebune:

Chiar dacă Cerul mă cheamă și pe mine,ce-mi pasă mie!

Se zvonește că Dumnezeu a coborât aici,

Dar eu sunt prins cu ale mele fleacuri,

Îmi zic refrenul ce de suflet l-am legat:

Bea,mănâncă ,chefuiește!

                      *

Dragi cititori,îmi sună trist povestea asta,

Vedeți voi cum gândește cel ce-i izgonit precum un drac din Rai....?

                      *

Există oare adevărul...?

Își spune cel nebun!

E treaba mea să știu mai multe?

Nu-i simplă viețuirea asta?

Să fie toate doar atât?

Aud o voce ce glăsuiește:

Tu lasă lumea în nimicul ei!

Căci fiecare se cufundă zilnic

Doar în ce-i place sau pricepe,

Precum frumoasele domnițe,

Ce-așteaptă să fie adorate și iubite,

De cavalerii cei viteji sau chiar de zei!

Iar despre oameni,se știe bine..

Unul visează la titluri,faimă și avere,

Altul vrea omenirea-ntreagă să-i fie la picioare,

Cuceritor dar și viteaz precum toreadorul din arenă

Dorindu-se iubit de-o mie de femei!

Umanitatea întunecată asta arată;

Imperii ce cresc ca mai apoi să moară,

Nebuni conducători visându-se trimiși de Providență, salvatori,

Și câte și mai câte lumea asta oglindește,

Fie din aur sau din simplă tinichea,

Le vrea cuprinse-n sânul său pe toate!

Iar despre omul din povestea mea,

Când boala-i dă târcoale,

Rătacitul fuge la doctori renumiți,

Sperând ca viața să-și păstreze

Spunând șoptit în sinea sa:

"Ce știu eu ce-o să se-ntâmple mâine",

Că de murit tot am să mor!

Nu-i asta soarta tuturor?

Mor liniștit și parcă-mi place mai mult încurajarea

Ce-mi sună glorios a imn de stat:

Mănâncă,bea și chefuiește!

Eu încă viețuiesc așa cum bine-mi place,

Nu-mi plec urechea la oricine,

De pocăit s-o facă cine poate,

Eu am atâtea încă de făcut!

Trăiesc cum vreau,

Ce-i bine sau ce-i rău, eu hotărăsc...!

Așa că beau,mănânc și chefuiesc!

Sunt încă rege pe pămant....

Scenariul ăsta l-am ales,

Nu-mi pasă de mă amăgesc!

Să fie asta o poveste tristă

Din care nimeni,mare lucru n-anțeles?

Să fie lumea-ntreagă cuprinsă

De nesimțirea ce-o aruncă în abis?

Trăim cu toții doar un straniu vis

Ce nu se termină cu viața asta

Trezindu-ne ori în Infern,ori Paradis?

Sau mai degrabă toate-s doar obscură amăgire,

Neexistând nimic de taină ori ascuns,

Căci astăzi prostul sau nebunul este la putere,

Și el ne spune toate câte sunt de spus!

Să fie viitorul lipsit de spirit

Iar Adevarul s-atârne spânzurat?

Așa că am decis să dau un nume,

Poemului ce l-ați citit deja,

Și veți rămane prizonieri o vreme bună,

Gândind la întrebarea mea!

(6/28 martie 2023. Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

S-a uscat în vie poama, 

Și-om bea praf în loc de vin, 

Ah, că nu mai vine toamna, 

Căci din cer plouă venin. 

S-au întors izvoare-n piatră, 

Și lumina-n mucegai, 

A crescut cucuta-n vatră

Și în sacul cu mălai. 

Mierea poartă gust de fiere, 

Iar pe crucea din altar, 

Curge ca-ntr-o Înviere, 

Lacrimi triste de amar. 

Nu mai dă din oameni muguri, 

Vorbe calde, de demult, 

Bunătatea-i arsă-n ruguri, 

Ca-ntr-un ritual ocult.

Parcă lumea rostu-și pierde, 

Pas cu pas spre asfinţit, 

Iar din pomul vieții, verde, 

Cade fructul viermuit.

Au făcut din adevăruri, 

Cioburi reci de oglindiri, 

Și hrănesc cu ele norii, 

Ca să nască rătăciri.

E duminică, racoare și afară plouă,

N-am fost azi destul de matinal,

M-am trezit și sar din pat, că-i nouă,

Iar oglinda-mi spune, ai ochelari de cal

Mă uit mult mai atent prin cameră,

Și mă întreb cine-mi face cicane?

Când ochelarii mei sunt pe noptieră,

Și-mi răspund..vezi că,,porți", cearcăne

Privesc și-mi simt corpul puțin uzat,

Ceva grăsime pe burtă, fără folos,

S-a pus că aparatul de gym este stricat,

Și-acum  îmi este tare greu, să o dau jos

În garderobă haine și rafturi pline,

Și nu-te-nduri să le dai la săraci,

Chiar dacă, niciuna nu-ți mai vine,

Și nici o șansă n-ai, să le îmbraci

O viață-ntreagă, muncim și adunăm,

Sume mici sau mari avem în cont,

Nu cheltuim prea mult și nici nu dăm,

Celor ce țin un ban, la o batistă-n nod

Cât tânăr ești trăiești ca în povești,

Iar viața mai pe nimic, o risipești,

Seama nu-ți dai că-nbătrânești,

Și-ajungi  un timp, când te căiești

Și tot așa inaintezi în ani de viață,

Ușor și sigur ajungi la bătrânețe,

Trezirea e mai devreme, dimineața,

Somnul nu vine la fel, ca-n tinerețe

La anii senectuții, gândul mai des te poartă,

Spre cei plecați la Cer, de Domnul adormiți,

Te-ntrebi..puteam eu să am o altă soartă?

Și îți răspunzi..alții Sus sunt și doar de noi...pomeniți!

Scrisă de Cezar!

Pe Curând!

Nu poți schimba un om iubindu-l mai mult

Un adevăr dureros... atât de neplăcut...

Aleg să "uit" durerea să merg mai departe

Deși m-ai rănit...să te păstrez frumos, în file, într-o carte.

Și... închin un pahar pentru numele ce nu-l pot spune

Pentru promisiuni ce au sunat bine și nimic n-au valorat....

Pentru rândurile scrise și nicicând trimise

Pentru zâmbetele afișate când sufletu-mi plângea.

Pentru acele zile când să merg inainte am continuat

Lipsită de orice motivație, dar cu voință.

Pentru c-am învățat ce merit cu adevărat 

Când o promisiune să devină realitate...am tot așteptat.

Si... un pahar, pentru clipele în lacrimi înecate 

Căci m-au schimbat complet fără întoarcere 

Pentru alegeri ce-am făcut și nu au fost perfecte

Astăzi închin...căci toate au fost ale mele!

Închin paharul pentru ce-a mai rămas din mine.

Pentru atunci când la mine nu am renunțat 

Chiar și atunci când au facut-o alții...

Deși știau că-n suflet îi purtam cu drag.

...pentru tot ce n-a fost ușor....

Și ma-nvățat să fiu puternică în fiecare zi

Pentru fiecare cuvânt rămas o lecție 

Închin pentru tăcere...un pahar de vin!

când gândul tău tace,
cine rămâne să asculte?