Doar noaptea...
Doar noaptea stă cu mine,
Cu zorii-n colțuri de tavan,
Tot trupu-mi este în ruine,
Iar ochii îmi privesc în van.
Spre amintiri mi-e gândul frânt,
Iar pieptul varsă lungi suspine,
Și m-aș târî pe sub pământ,
Doar să ajung cândva la tine.
Și visuri mii cu toate se risipă,
Un murmur mi-a-nghețat pe buză,
Iar astăzi lacrima vărsată țipă,
Și-n taină amarnic te acuză.
Mereu ce-nnod alăturea se rupe,
Doar eu și noaptea-n ceasul greu,
Aș vrea pământul să m-astupe,
Să se sfârșească plânsul meu.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 8 октября 2024
Views: 321
Poems in the same category
Ninge aprilie de vis
Ninge aprilie cu petale albe de mălin,
Cu soarele-n dans vesel peste corole în delir,
Se depletesc vântului din ciorchine, cum le suflă lin
Şi se aştern într-un covor ce, pas după pas, ignorant îl deşir.
Mă opresc ca din vis să constat fulminant
În ce spectacol măreţ am păşit, ca un delict flagrant,
Rătăcind pe cărări, mai mult în gând, nepăsător.
Complet învăluit de un deliciu fragrant izbitor.
Şi rămân în moment, ancorat senzorial,
În trecerea fluidă a unui timp relativ perenal,
Să mă observ, prin năval de paşi călători,
Printr-un progres nebulos de zgârie-nori.
Şi iarăşi, inept, refuz să traversez în moment
Din cursul impus spre cotidianul apel.
Mă desprind iute, ca dintr-un vis infidel,
Să păşesc realist şi remunerat în purgatoriul tangent.
sint rea
sinteti minunat, aveti cinste deplina,
fidel, ideal, prieten la greu.
dintre noi doi doar eu sint de vina.
sinteti bun, monstru sint eu.
imi dati soarele, eu sint amatoare de noapte.
rautate ascund sub grimasa.
cu credinta imi dati din suflet o parte.
sinteti bun, iar eu nemiloasa.
eu v-aduc suferinta, asta imi place,
iar iubirea v-o calc in picioare,
si de asta, mai bine, lasati-ma-n pace.
sinteti bun, eu sint o teroare.
Psalmi - LIV - Sfârtecare
Doamne, am fost întreg
când nu Te cunoșteam.
Dar întregirea aceea era o mască,
o haină de lut
care nu putea ține focul Tău.
Și ai început să mă sfârteci.
Nu cu ură,
ci cu o iubire
care nu cruță,
ce nu e veșnic.
Mi-ai rupt visurile,
nu ca să rămân gol,
ci ca să-mi arăți că doar visul Tău
poate fi cuib
pentru sufletul meu.
Mi-ai sfârtecat liniștea,
ca să-mi arăți
că pacea fără Tine
e doar o iluzie tăcută.
Mi-ai sfârtecat inima
și am simțit că nu mai sunt.
Dar din fiecare ciob,
ai făcut un drum spre Tine.
Sfârtecarea nu înseamnă moarte,
ci naștere nouă.
Când carnea se rupe,
duhul iese la lumină.
Când mintea se frânge,
adevărul poate pătrunde.
Doamne, sfârtecă-mă până la os
dacă acolo voi găsi începutul Tău.
Zdrobește-mi eul
dacă acolo se naște chipul Tău.
Căci nu vreau să intru în Împărăția Ta
cu haina întreagă,
ci cu sufletul golit de mine
și plin de Tine.
Ochiul trist
Din ochiul trist îți mușc privirea,
Pupila albă voluptuos îți mestec,
Și-ți simt pe limbă neiubirea,
C-un soi de iz demonic în amestec.
Ți-e tânguirea numai lacrimi,
Și mângâi pedestaluri de statui,
Ai oferi un suflet plin de patimi,
Dar nu oricum, oricând și orișicui.
Ai dreptul de-a stârni furtuni şi geruri,
De-ați hărăzi în soartă propriul labirint,
De a umbla în pielea goală -n ceruri,
Sunând apocaliptic din sânii-ți de argint.
Dezbracă-ți penele de înger necăzut,
Şi desenează pe nisipul lunii crini,
Să intru-n transă când mă simt pierdut,
Să mângâi stele în timp ce tu suspini.
De ți-ar simți și Creatorul frământarea,
Tristețea unui embrion în cioc de barză,
Ți-ar oferi pe gratis oceanele și marea,
Și-n ochiul trist, ţi-ar implanta o rază.
La capătul lumii
Curg valuri mistere în ceşti de porţelan,
La capătul lumii se piaptăn-o babă,
Foamea răpeşte copilul orfan,
Căldura din soare devine mai slabă.
Ţipă o râmă muşcată de peşte,
Papa ordonă un nou atentat,
Delirul morţii e împăiat la ferestre,
Maica Tereza a mai născut un băiat.
Guiţă ai lumii conducători,
Coteţul li-i strâmt şi napii uscaţi,
Împart pentru plebe otrăvuri, licori,
Şi seara în pat adorm uşuraţi.
Păsări în masă se sinucid,
Perturbate de-un new age prea modern,
Pământul devine tot mai arid,
Înghiţând în abisuri sentimentul matern.
Uscată mi-e peniţa
Uscată e peniţa-n toc,
Iar muză nu mai am deloc,
Urlă cuvântul aşternut pe foaie,
Iar mâna mi-e tot mai greoaie.
În bucăţi rima se sfarmă,
În cap ideea se răstoarnă,
Nimic nu mă mai încântă,
Şi-a mea liră nu mai cântă.
Deşertu-n faţă mi se-ntinde,
Tristeţea jalnic mă cuprinde,
Mi-e dor de izul de cerneală,
De buchea scrisă cu migală,
Mi-e dor de mine şi de muză,
De toţi acei ce mă acuză,
De cartea de la căpătâi,
Şi de iubirea mea dintâi.
Ninge aprilie de vis
Ninge aprilie cu petale albe de mălin,
Cu soarele-n dans vesel peste corole în delir,
Se depletesc vântului din ciorchine, cum le suflă lin
Şi se aştern într-un covor ce, pas după pas, ignorant îl deşir.
Mă opresc ca din vis să constat fulminant
În ce spectacol măreţ am păşit, ca un delict flagrant,
Rătăcind pe cărări, mai mult în gând, nepăsător.
Complet învăluit de un deliciu fragrant izbitor.
Şi rămân în moment, ancorat senzorial,
În trecerea fluidă a unui timp relativ perenal,
Să mă observ, prin năval de paşi călători,
Printr-un progres nebulos de zgârie-nori.
Şi iarăşi, inept, refuz să traversez în moment
Din cursul impus spre cotidianul apel.
Mă desprind iute, ca dintr-un vis infidel,
Să păşesc realist şi remunerat în purgatoriul tangent.
sint rea
sinteti minunat, aveti cinste deplina,
fidel, ideal, prieten la greu.
dintre noi doi doar eu sint de vina.
sinteti bun, monstru sint eu.
imi dati soarele, eu sint amatoare de noapte.
rautate ascund sub grimasa.
cu credinta imi dati din suflet o parte.
sinteti bun, iar eu nemiloasa.
eu v-aduc suferinta, asta imi place,
iar iubirea v-o calc in picioare,
si de asta, mai bine, lasati-ma-n pace.
sinteti bun, eu sint o teroare.
Psalmi - LIV - Sfârtecare
Doamne, am fost întreg
când nu Te cunoșteam.
Dar întregirea aceea era o mască,
o haină de lut
care nu putea ține focul Tău.
Și ai început să mă sfârteci.
Nu cu ură,
ci cu o iubire
care nu cruță,
ce nu e veșnic.
Mi-ai rupt visurile,
nu ca să rămân gol,
ci ca să-mi arăți că doar visul Tău
poate fi cuib
pentru sufletul meu.
Mi-ai sfârtecat liniștea,
ca să-mi arăți
că pacea fără Tine
e doar o iluzie tăcută.
Mi-ai sfârtecat inima
și am simțit că nu mai sunt.
Dar din fiecare ciob,
ai făcut un drum spre Tine.
Sfârtecarea nu înseamnă moarte,
ci naștere nouă.
Când carnea se rupe,
duhul iese la lumină.
Când mintea se frânge,
adevărul poate pătrunde.
Doamne, sfârtecă-mă până la os
dacă acolo voi găsi începutul Tău.
Zdrobește-mi eul
dacă acolo se naște chipul Tău.
Căci nu vreau să intru în Împărăția Ta
cu haina întreagă,
ci cu sufletul golit de mine
și plin de Tine.
Ochiul trist
Din ochiul trist îți mușc privirea,
Pupila albă voluptuos îți mestec,
Și-ți simt pe limbă neiubirea,
C-un soi de iz demonic în amestec.
Ți-e tânguirea numai lacrimi,
Și mângâi pedestaluri de statui,
Ai oferi un suflet plin de patimi,
Dar nu oricum, oricând și orișicui.
Ai dreptul de-a stârni furtuni şi geruri,
De-ați hărăzi în soartă propriul labirint,
De a umbla în pielea goală -n ceruri,
Sunând apocaliptic din sânii-ți de argint.
Dezbracă-ți penele de înger necăzut,
Şi desenează pe nisipul lunii crini,
Să intru-n transă când mă simt pierdut,
Să mângâi stele în timp ce tu suspini.
De ți-ar simți și Creatorul frământarea,
Tristețea unui embrion în cioc de barză,
Ți-ar oferi pe gratis oceanele și marea,
Și-n ochiul trist, ţi-ar implanta o rază.
La capătul lumii
Curg valuri mistere în ceşti de porţelan,
La capătul lumii se piaptăn-o babă,
Foamea răpeşte copilul orfan,
Căldura din soare devine mai slabă.
Ţipă o râmă muşcată de peşte,
Papa ordonă un nou atentat,
Delirul morţii e împăiat la ferestre,
Maica Tereza a mai născut un băiat.
Guiţă ai lumii conducători,
Coteţul li-i strâmt şi napii uscaţi,
Împart pentru plebe otrăvuri, licori,
Şi seara în pat adorm uşuraţi.
Păsări în masă se sinucid,
Perturbate de-un new age prea modern,
Pământul devine tot mai arid,
Înghiţând în abisuri sentimentul matern.
Uscată mi-e peniţa
Uscată e peniţa-n toc,
Iar muză nu mai am deloc,
Urlă cuvântul aşternut pe foaie,
Iar mâna mi-e tot mai greoaie.
În bucăţi rima se sfarmă,
În cap ideea se răstoarnă,
Nimic nu mă mai încântă,
Şi-a mea liră nu mai cântă.
Deşertu-n faţă mi se-ntinde,
Tristeţea jalnic mă cuprinde,
Mi-e dor de izul de cerneală,
De buchea scrisă cu migală,
Mi-e dor de mine şi de muză,
De toţi acei ce mă acuză,
De cartea de la căpătâi,
Şi de iubirea mea dintâi.
Other poems by the author
Viaţa
Pe eșafod stă și m-așteaptă viața,
Cu ștreangurile puse-n rând,
De aceea merg pe fir întins ca ața,
Echilibrist pe moarte pedalând.
Mă-mbrac și-n clovn câteodată,
În orice număr la nevoie figurez,
Căci viața într-o zi m-așteaptă,
Să fac un salt mortal de la trapez.
Înot mereu pe sub năvoade,
Și am lansări de bumerang,
Târâș mă-ndrept spre eșafoade,
Ca umbra-mi s-o agăț în ștreang,
Să păcălesc pe viață și pe moarte,
Să fiu uitat aicea pe pământ,
Și zilnic să-ntocmesc rapoarte,
Cu toți acei ce intră în mormânt.
Săgeată-mă Cupidon
Săgeată-mă Cupidon,
Aruncă săgeţi în mine,
Să-mi curgă iubire prin vine,
Săgeată-mă Cupidon.
Săgeată-mă Cupidon,
Până vei rupe a arcului coardă,
Ca iubirea încet să mă ardă,
Săgeată-mă Cupidon.
Săgeată-mă Cupidon,
Până la ultima săgeată,
Să plouă cu iubire curată,
Săgeată-mă Cupidon.
Săgeată-mă Cupidon,
Cu toate săgeţile deodată,
Să-mi faci tristeţea uitată,
Săgeată-mă Cupidon.
Căutând un nou pământ...
Prin tăcerea ce m-apasă,
Pacea-mi pare un război,
O lumină stinsă-n casă,
Un ecou pierdut în ploi.
Pasul meu rămâne-n urmă,
Și-mi înșeală dorul blând,
Un trecut întruna scurmă,
Căutând un nou pământ.
Și de-ar fi să-mi rup vecia,
Într-un zbor spre infinit,
Aș pătrunde-n galaxia,
Unui suflet rătăcit.
Vântul iar îmi cântă ruga,
Pânza timpului se-ntinde,
Și-mpletesc din noapte fuga,
Spre ce taină mă cuprinde.
Curg pe cer rugini de gânduri,
Umbre tac, iar eu ascult,
Ochiul plânge rânduri, rânduri,
Timpul stă să-i dea tribut.
Sufletul mi-l las pe ape,
Fără ancoră la mal,
În adâncuri se despoaie,
Fără glas, fără final.
Doar ecouri mi se-mplântă,
În sicriu de lemn uscat,
Și în pânza sfâșiată,
Suflu iar, ca altădat’.
Iar în vântul ce se-ncheagă,
Se ridică un altar,
Și cenușa mea întreagă,
Se risipă-n alt hotar.
O stea
Trăiesc cu lumina-n prăsele,
În cer am dureri de măsele,
Mă-njunghie în inimă un gând,
Trăiesc pe pământ ca-n mormânt.
Mormântul mi-l scurmă o fiară,
Mă roade omida de dud,
De la lacrima ta de aseară,
Părul îmi este tot ud.
Eşuez pe un banc de guvizi,
La căpătâi sirene-mi descântă,
Pe trup doi peştişori timizi,
Balada înecului îmi cântă.
De creştet valuri se sparg,
Spuma e ornată pe trup,
Undeva departe în larg,
Se aud urlete fioroase de lup.
Din ochi mei vii de albaştri,
Azurul încet se cromează,
Sub cerul ciorchine de aştri,
Privirea-mi siluete vânează.
Mă îneacă lumina divină,
Luceşte putregaiul din oase,
Sunt pentru gângănii tulpină,
Moartea pe mama descoase.
Mă caută cu poteri din iad,
În zori am fost topit de nămeţi,
Acum între stele eu ard,
Şi sclipesc pentru bieţii poeţi.
Sub pasul meu și umbra ta…
Se-ntinde ca-n geneză amurgul,
Iar noaptea plânge dup-o stea,
Și luna tristă-și coace pârgul,
Sub pasul meu si umbra ta.
Pământul se roteşte parcă înapoi,
De nori se sinucide-un curcubeu,
Iar cerul tună ca într-un război,
Pe umbra ta și pasul meu.
Amoru-i trist şi zboară singuratic,
Prin lunci pustii, uitat și derbedeu,
S-adape c-o tipsie plină cu jăratec,
Şi umbra ta, și pasul meu…
Se-ntinde ca-n geneză amurgul,
Iar noaptea cântă ca o cucuvea,
Aidoma cum a vrut demiurgul,
Sub pasul meu și umbra ta…
Iubita mea…
Iubita mea aștept de-un veac,
A ta scrisoare rătăcită,
Căci suferința-mi n-are leac,
De voi lăsa-o necitită.
Mă roade gândul zămislind trădări,
Şi singur vreau să-mi dau sentință,
Dar sunt cuprins de remușcări,
Și port pe umeri neputință.
Cu pași înceți mă îndepărtez,
Și respirația mi-i tot mai grea,
Iar ritmul inimii îl desenez,
În zațul zilnic din cafea.
Mi te închipui undeva pe mare,
Brodând dantelă din spuma unui val,
Pe care o coși cu fir de sare,
S-o porți în seara ultimului bal.
La fel și eu îmi voi croi costum,
Din dor și lungă așteptare,
Dar teamă îmi e că-l voi purta postum,
La propria-mi înmormântare.
Iubita mea a mai trecut un veac,
De când aștept scrisoarea ce ai rătăcit-o,
Dar mi se pare c-ai uitat un fleac,
Să scrii pe plic, adresa mea... Iubito!
Viaţa
Pe eșafod stă și m-așteaptă viața,
Cu ștreangurile puse-n rând,
De aceea merg pe fir întins ca ața,
Echilibrist pe moarte pedalând.
Mă-mbrac și-n clovn câteodată,
În orice număr la nevoie figurez,
Căci viața într-o zi m-așteaptă,
Să fac un salt mortal de la trapez.
Înot mereu pe sub năvoade,
Și am lansări de bumerang,
Târâș mă-ndrept spre eșafoade,
Ca umbra-mi s-o agăț în ștreang,
Să păcălesc pe viață și pe moarte,
Să fiu uitat aicea pe pământ,
Și zilnic să-ntocmesc rapoarte,
Cu toți acei ce intră în mormânt.
Săgeată-mă Cupidon
Săgeată-mă Cupidon,
Aruncă săgeţi în mine,
Să-mi curgă iubire prin vine,
Săgeată-mă Cupidon.
Săgeată-mă Cupidon,
Până vei rupe a arcului coardă,
Ca iubirea încet să mă ardă,
Săgeată-mă Cupidon.
Săgeată-mă Cupidon,
Până la ultima săgeată,
Să plouă cu iubire curată,
Săgeată-mă Cupidon.
Săgeată-mă Cupidon,
Cu toate săgeţile deodată,
Să-mi faci tristeţea uitată,
Săgeată-mă Cupidon.
Căutând un nou pământ...
Prin tăcerea ce m-apasă,
Pacea-mi pare un război,
O lumină stinsă-n casă,
Un ecou pierdut în ploi.
Pasul meu rămâne-n urmă,
Și-mi înșeală dorul blând,
Un trecut întruna scurmă,
Căutând un nou pământ.
Și de-ar fi să-mi rup vecia,
Într-un zbor spre infinit,
Aș pătrunde-n galaxia,
Unui suflet rătăcit.
Vântul iar îmi cântă ruga,
Pânza timpului se-ntinde,
Și-mpletesc din noapte fuga,
Spre ce taină mă cuprinde.
Curg pe cer rugini de gânduri,
Umbre tac, iar eu ascult,
Ochiul plânge rânduri, rânduri,
Timpul stă să-i dea tribut.
Sufletul mi-l las pe ape,
Fără ancoră la mal,
În adâncuri se despoaie,
Fără glas, fără final.
Doar ecouri mi se-mplântă,
În sicriu de lemn uscat,
Și în pânza sfâșiată,
Suflu iar, ca altădat’.
Iar în vântul ce se-ncheagă,
Se ridică un altar,
Și cenușa mea întreagă,
Se risipă-n alt hotar.
O stea
Trăiesc cu lumina-n prăsele,
În cer am dureri de măsele,
Mă-njunghie în inimă un gând,
Trăiesc pe pământ ca-n mormânt.
Mormântul mi-l scurmă o fiară,
Mă roade omida de dud,
De la lacrima ta de aseară,
Părul îmi este tot ud.
Eşuez pe un banc de guvizi,
La căpătâi sirene-mi descântă,
Pe trup doi peştişori timizi,
Balada înecului îmi cântă.
De creştet valuri se sparg,
Spuma e ornată pe trup,
Undeva departe în larg,
Se aud urlete fioroase de lup.
Din ochi mei vii de albaştri,
Azurul încet se cromează,
Sub cerul ciorchine de aştri,
Privirea-mi siluete vânează.
Mă îneacă lumina divină,
Luceşte putregaiul din oase,
Sunt pentru gângănii tulpină,
Moartea pe mama descoase.
Mă caută cu poteri din iad,
În zori am fost topit de nămeţi,
Acum între stele eu ard,
Şi sclipesc pentru bieţii poeţi.
Sub pasul meu și umbra ta…
Se-ntinde ca-n geneză amurgul,
Iar noaptea plânge dup-o stea,
Și luna tristă-și coace pârgul,
Sub pasul meu si umbra ta.
Pământul se roteşte parcă înapoi,
De nori se sinucide-un curcubeu,
Iar cerul tună ca într-un război,
Pe umbra ta și pasul meu.
Amoru-i trist şi zboară singuratic,
Prin lunci pustii, uitat și derbedeu,
S-adape c-o tipsie plină cu jăratec,
Şi umbra ta, și pasul meu…
Se-ntinde ca-n geneză amurgul,
Iar noaptea cântă ca o cucuvea,
Aidoma cum a vrut demiurgul,
Sub pasul meu și umbra ta…
Iubita mea…
Iubita mea aștept de-un veac,
A ta scrisoare rătăcită,
Căci suferința-mi n-are leac,
De voi lăsa-o necitită.
Mă roade gândul zămislind trădări,
Şi singur vreau să-mi dau sentință,
Dar sunt cuprins de remușcări,
Și port pe umeri neputință.
Cu pași înceți mă îndepărtez,
Și respirația mi-i tot mai grea,
Iar ritmul inimii îl desenez,
În zațul zilnic din cafea.
Mi te închipui undeva pe mare,
Brodând dantelă din spuma unui val,
Pe care o coși cu fir de sare,
S-o porți în seara ultimului bal.
La fel și eu îmi voi croi costum,
Din dor și lungă așteptare,
Dar teamă îmi e că-l voi purta postum,
La propria-mi înmormântare.
Iubita mea a mai trecut un veac,
De când aștept scrisoarea ce ai rătăcit-o,
Dar mi se pare c-ai uitat un fleac,
Să scrii pe plic, adresa mea... Iubito!