Doar noaptea...
Doar noaptea stă cu mine,
Cu zorii-n colțuri de tavan,
Tot trupu-mi este în ruine,
Iar ochii îmi privesc în van.
Spre amintiri mi-e gândul frânt,
Iar pieptul varsă lungi suspine,
Și m-aș târî pe sub pământ,
Doar să ajung cândva la tine.
Și visuri mii cu toate se risipă,
Un murmur mi-a-nghețat pe buză,
Iar astăzi lacrima vărsată țipă,
Și-n taină amarnic te acuză.
Mereu ce-nnod alăturea se rupe,
Doar eu și noaptea-n ceasul greu,
Aș vrea pământul să m-astupe,
Să se sfârșească plânsul meu.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 8 октября 2024
Просмотры: 326
Стихи из этой категории
Elementum
Cum focul nu arde fără aer,
Pamantul nu da viața fără apa.
Intunericul fără lumina e eter,
Fara noapte nici zorii nu crapă!
Cum luna nu luminează fără soare,
Curcubeul nu colorează cerul
fără ploaie.
Sarea va fi cea care va da
hranei savoare,
Iar copacii poveștilor nescrise
câte o foaie.
O lume calculata perfect matematic,
Elementele parca vii se
completează in ansamblu,
In mediul lor natural se
prezintă sălbatic.
Misterioase ca și proveniența
culorii albastru.
Ascuns in suflet și văzut
doar in ceata,
Aerul ne conectează cu ceea ce
numim noi acasă.
Prin legile atracției ne ghidează
și ne învață,
In mijlocul peisajului va fi chiar
vârful nasului.
Din magma pământului sau
fulgerul cerului,
Focul este un spectacol
mistic al naturii.
Flamele-i dansând duc spre
descoperirea sinelui,
Simbol al dorinței și al
pasiunilor mărturii.
Putitatea și sălbăticia s-au incorporat
in viața verde
Natura in sine este un element viu,
misterios.
Sub semnul infinitului sământa ei
nu se va pierde.
Din pământ fertil creste
meticulos și curios.
Imaculat, puterea apei este
inimaginabil de puternica.
Purifica hidratează și reimprospateaza
tot ce atinge.
Avand propria memorie și o vasta
latura artistica
In lupta cu focul se poate încinge
sau flăcările stinge.
Magic e puțin spus și fascinant
nu e îndeajuns,
Un puzzle perfect unde imperfectul
nu e in plus!
Se definesc una pe alta și cumva
binele in rău inclus.
Prin noi planeta e in viața,suntem
al inimii ei puls!
Am plâns
Ai plâns?
Am plâns că mi-ai fost drag și ai plecat
Am plâns să văd că nu pot să te-mpac..
Am plâns să simt că pentru tine n-am contat
Am plâns c-ombratisare tu mi-ai refuzat..
Plângi?
Mai plâng când amintirile mă năpădesc
Și plâng cu gândul la vinul ce-l doresc..
Mai plâng când gândurile mắ învăluiesc
Și plâng când de zidul dintre noi mă izbesc.
Mai plângi?
Uneori când simt că nu mai am putere
Alteori când mult prea mult îmi pasă
Și... când în inimă simt doar durere
Dar plâng mereu...c-un licăr de speranță!
O, sufletele-n îndurare…
O, sufletele-n pură îndurare…
Ce înaintea hulei stau mereu,
Aflate sub săgeți cu-nveninare
Căzând ca ropotul de ploaie greu…
Oricare josnic gest o armă este,
Prilej un ins de liniște-a priva,
Și-atârnă intrigile ca o veste
Pe care mulți putea-o-ar saluta…
Dor de viață
O, veac preaplin de sine și miop,
Umflat de X-zeciști fardați cu ode,
Ce sunt slăviți pe parc-ar fi o sectă
Și-s peste tot, un fel de pandemie,
Îmi vine-un dor nespus de poezie,
De Eminescu, cu rima lui perfectă
De Barbilian cu-a lui Uvedenrode
Și de Coșbuc, cu versul lui cel șchiop!
..
Cauți degeaba clasicii prin vreme,
Că-s prizonierii pseudelor poeme
Nu mai au aer, sufocați de moarte
De făcăturile datului din coate,
De-nchipuirile celor ce știu să scrie
Iar scriind spunând că-i poezie,
Însăilări neroade de cuvinte
Ce spun nimic, un nimic ce minte!
...
O, veac nărod și plin de nerozie,
Aduni trei rânduri și spui că-i poezie,
Degeaba râzi, fiind demn doar de plâns,
Se-aud cei vechi, de unde i-ai ascuns,
Dar îi învelești pe X-zeciști în ode,
Nedemni de versul din Uvedenrode!
Doină
Fă-mă Doamne apă,
Lumea să mă bea,
Viața să înceapă,
Chiar din palma mea.
Să fiu un izvor,
Să curg pe vecie,
Ca un aprig dor,
Lumea să mă știe.
Fă-mă câmp cu flori,
Raiuri pe pământ,
Să le dau culori,
Și fluturi zburând.
Să fiu fir de mac,
Roșu ca un sânge,
În râs să prefac,
Ochiul care plânge.
Fă-mă Doamne vânt,
Să mângâi ușor,
Fruntea ce-n pământ,
Plânge cu mult dor.
Să fiu adiere,
Dulce alinare,
Să duc mângâiere,
În inimi amare.
Fă-mă cer senin,
Stele să presar,
Peste-al lumii chin,
Să-i fiu far hoinar.
Să fiu lună blândă,
Tainic legământ,
Noaptea să-mi ascundă,
Lacrima-n pământ.
Fă-mă doar o clipă,
Un bob de lumină,
Să aprind în pripă,
Iubirea divină.
Dragostea s-apară,
Să mă sting pe cruce,
Răul tot să piară,
Omu-n rai să urce.
Elementum
Cum focul nu arde fără aer,
Pamantul nu da viața fără apa.
Intunericul fără lumina e eter,
Fara noapte nici zorii nu crapă!
Cum luna nu luminează fără soare,
Curcubeul nu colorează cerul
fără ploaie.
Sarea va fi cea care va da
hranei savoare,
Iar copacii poveștilor nescrise
câte o foaie.
O lume calculata perfect matematic,
Elementele parca vii se
completează in ansamblu,
In mediul lor natural se
prezintă sălbatic.
Misterioase ca și proveniența
culorii albastru.
Ascuns in suflet și văzut
doar in ceata,
Aerul ne conectează cu ceea ce
numim noi acasă.
Prin legile atracției ne ghidează
și ne învață,
In mijlocul peisajului va fi chiar
vârful nasului.
Din magma pământului sau
fulgerul cerului,
Focul este un spectacol
mistic al naturii.
Flamele-i dansând duc spre
descoperirea sinelui,
Simbol al dorinței și al
pasiunilor mărturii.
Putitatea și sălbăticia s-au incorporat
in viața verde
Natura in sine este un element viu,
misterios.
Sub semnul infinitului sământa ei
nu se va pierde.
Din pământ fertil creste
meticulos și curios.
Imaculat, puterea apei este
inimaginabil de puternica.
Purifica hidratează și reimprospateaza
tot ce atinge.
Avand propria memorie și o vasta
latura artistica
In lupta cu focul se poate încinge
sau flăcările stinge.
Magic e puțin spus și fascinant
nu e îndeajuns,
Un puzzle perfect unde imperfectul
nu e in plus!
Se definesc una pe alta și cumva
binele in rău inclus.
Prin noi planeta e in viața,suntem
al inimii ei puls!
Am plâns
Ai plâns?
Am plâns că mi-ai fost drag și ai plecat
Am plâns să văd că nu pot să te-mpac..
Am plâns să simt că pentru tine n-am contat
Am plâns c-ombratisare tu mi-ai refuzat..
Plângi?
Mai plâng când amintirile mă năpădesc
Și plâng cu gândul la vinul ce-l doresc..
Mai plâng când gândurile mắ învăluiesc
Și plâng când de zidul dintre noi mă izbesc.
Mai plângi?
Uneori când simt că nu mai am putere
Alteori când mult prea mult îmi pasă
Și... când în inimă simt doar durere
Dar plâng mereu...c-un licăr de speranță!
O, sufletele-n îndurare…
O, sufletele-n pură îndurare…
Ce înaintea hulei stau mereu,
Aflate sub săgeți cu-nveninare
Căzând ca ropotul de ploaie greu…
Oricare josnic gest o armă este,
Prilej un ins de liniște-a priva,
Și-atârnă intrigile ca o veste
Pe care mulți putea-o-ar saluta…
Dor de viață
O, veac preaplin de sine și miop,
Umflat de X-zeciști fardați cu ode,
Ce sunt slăviți pe parc-ar fi o sectă
Și-s peste tot, un fel de pandemie,
Îmi vine-un dor nespus de poezie,
De Eminescu, cu rima lui perfectă
De Barbilian cu-a lui Uvedenrode
Și de Coșbuc, cu versul lui cel șchiop!
..
Cauți degeaba clasicii prin vreme,
Că-s prizonierii pseudelor poeme
Nu mai au aer, sufocați de moarte
De făcăturile datului din coate,
De-nchipuirile celor ce știu să scrie
Iar scriind spunând că-i poezie,
Însăilări neroade de cuvinte
Ce spun nimic, un nimic ce minte!
...
O, veac nărod și plin de nerozie,
Aduni trei rânduri și spui că-i poezie,
Degeaba râzi, fiind demn doar de plâns,
Se-aud cei vechi, de unde i-ai ascuns,
Dar îi învelești pe X-zeciști în ode,
Nedemni de versul din Uvedenrode!
Doină
Fă-mă Doamne apă,
Lumea să mă bea,
Viața să înceapă,
Chiar din palma mea.
Să fiu un izvor,
Să curg pe vecie,
Ca un aprig dor,
Lumea să mă știe.
Fă-mă câmp cu flori,
Raiuri pe pământ,
Să le dau culori,
Și fluturi zburând.
Să fiu fir de mac,
Roșu ca un sânge,
În râs să prefac,
Ochiul care plânge.
Fă-mă Doamne vânt,
Să mângâi ușor,
Fruntea ce-n pământ,
Plânge cu mult dor.
Să fiu adiere,
Dulce alinare,
Să duc mângâiere,
În inimi amare.
Fă-mă cer senin,
Stele să presar,
Peste-al lumii chin,
Să-i fiu far hoinar.
Să fiu lună blândă,
Tainic legământ,
Noaptea să-mi ascundă,
Lacrima-n pământ.
Fă-mă doar o clipă,
Un bob de lumină,
Să aprind în pripă,
Iubirea divină.
Dragostea s-apară,
Să mă sting pe cruce,
Răul tot să piară,
Omu-n rai să urce.
Другие стихотворения автора
De ce nu vii...?
Îmi cântă doru-n depărtare,
Din codri verzi, de pe poteci,
Și-un murmur rece de izvoare,
Îmi spune întruna c-ai să pleci.
Din praf și umbre nasc stihii,
Și plânge struna de vioară,
Și-aș vrea arcușul ei să fii,
Dar încă nu e primăvară...
Plângând ascult numai tăcerea,
Și-mi pare a fi un lung festin,
Încerc să-ngrop sub ploi durerea,
Dar într-o clipă nor devin.
Apoi opresc, să uit de toate,
Să-mbrac uitarea-n trup divin,
Căci viața-i duhul ce se zbate,
În carnea unui lut străin...
Și mă îndrept spre zări absente,
Spre visul care nu-i al meu,
Mișcările îmi sunt inexistente,
Și umbra-mi e, dar nu sunt eu.
Și totuși, tremurând sub stele,
Mă-nalț din norii mei târzii,
Și strig cu fața-ntre zăbrele,
De ce nu vii, de ce nu vii?
Sub somnul tău
Sub somnul tău cad clipele în neant,
Iar visele trec toate prin al nopții staul,
De unde Luna mulge laptele șarmant,
Și ți-l oferă spre băut amestecat cu aur.
Prin vălul alb ce baldachinul înconjoară,
Ca o regină închisă-n turn aidoma pari,
O rază din fereastră făptura îți măsoară,
Să-ți facă o statuie din țurțuri glaciari,
La care să se-nchine bolnav de insomnie,
Un chip plăpând ce plânge astăzi pe o stea,
Fugit demult, de tânăr, să-i țină companie,
Frumoasei Venus pe când nu prea dormea.
Poarta iubirii
glosă
Nu pot iubi decât distrugându-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Într-o melancolică trăire.
Încerc de mine să fiu mai aproape,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Arunc lumini şi accept umbre,
Râd din priviri de chipuri groteşti,
De suflete maladive şi sumbre,
Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.
Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,
Prin trucuri viclene demascându-mă,
Strigând la toţi ce-i întâlnesc,
Nu pot iubi decât distrugându-mă.
Tăcerea îmi pare un urlet atunci,
O bestie perversă cu care mă lupt,
Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,
Urme mârşave de care sunt supt.
De nebunia supremă un pas mă desparte,
Un simţ netrăit îmi erupe din fire,
Acopăr infinitul cu tot ce împarte,
Ca un suprem pătimaş în iubire.
Inundaţii de foc şi incendii de apă,
Ca pe o nălucă mă cuceresc,
Chiar moartea din mine se adapă,
Dându-mi rezerve să mai trăiesc.
Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,
Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,
Fiind singurul nefericit făcut să spere,
Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.
Cu lacrimi izvorâte din singurătate,
Îmi ard obrazul pur şi inocent,
Iar ochiul în orbită mi se zbate,
Simţindu-se stingher şi delincvent.
Cascade de tăcere îmi tună în chip,
Lovit de fulger cad în nesimţire,
Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,
Dintr-o melancolică trăire.
Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,
Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,
Numai împotriva-mi nu am această putere,
Iar a mea taină nu o pot dezlega.
Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,
Îndopând-o cu tot ce se mai poate,
Cu speranţa demult anulată,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Faptul că exist, râd sau plâng,
Îmi ascunde orice pudoare,
Doar în mine se risipă sau strâng,
Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.
Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,
Căci în mine toate au intrare sau ieşire,
Din mine pornesc spre culmi de paroxism,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.
Izvorăşte în flux din apele vieţii,
Iubirea supremă dorită de toţi,
Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,
Cărând cu ea a fericirii porţi;
Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,
Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,
Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…
Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.
Aici mi se pare fatalitatea o glumă,
Eternitatea o vorbă rostită, un joc.
Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,
Adevărul minciună iar ghinionul noroc.
De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,
Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,
Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Poarta închisă de propria-mi iubire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Într-o melancolică trăire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot iubi, decât distrugându-mă.
Oftat…
În noapte timpul curge greu,
Prin ore reci, prin trupul meu,
Și luna-i al meu ochi sticlos,
Ce-apusul astăzi mi l-a scos.
Sub gene triste, lacrimi cad,
Ca două boabe de smarald,
De gânduri care mă topesc,
De doruri ce mă mistuiesc.
Și iarăși stau și te aștept,
Sub teii care plâng în piept,
Să-ți văd privirea, să te chem,
Din scrum să-nvie-un dulce semn.
Și-mbrac tăcerea în culori,
Plângând iubirea până-n zori,
Când teii înfloresc din nou,
Ca într-un trist și vechi tablou.
Și-n frunza lor tot mă scufund,
Cu chipul tău mereu în gând,
Și-mi freamătă amoru-n piept,
De-atâta dor și chin nedrept.
Și-n umbra nopții mă cobor,
Pe drumul vechi, căutător,
Dar teii parcă-mi spun încet,
Că timpul s-a pierdut discret.
Dar tot visez sub cerul clar,
Purtând în suflet un altar,
Cu teii martori, plini de dor,
La chipul tău nemuritor.
Decădere
O liniște vuiește sub mine,
De senzații sunt sterp,
Mi-e gândul Doamne la tine,
Deși sunt la un Altul adept.
În plină stradă îmi vine să plâng,
Iar am ratat de puțin paradisul,
De pe aripi molozul mi-l strâng,
Și cobor să înfrunt cu teamă abisul.
În mine trăiește Abel și Cain,
Nu mai știu să-mi cer nici iertare,
Cu ochi noroioși spre cerul senin,
Caut lumina și raza de soare.
Iubesc decăderea ce-mi zace în trup,
Mă abat de la viață și lume,
Cu urlete lungi tăcerea-mi astup,
Și-mi șterg prin botez vechiul nume.
Clopote plâng în biserici uitate,
Prescura-i dosită la moară sub valț,
Târându-mă-n genunchi și pe coate,
Aștept un miracol să pot să mă-nalț.
Tot neamul meu...
Tot neamul meu e acuma sub lut,
Iar când păşesc e un pas peste tata,
De aceea mă aplec spre pământ să ascult,
Ce-mi zic străbunii şi care mi-e soarta.
Tot neamul meu e acuma sub iarbă,
Iar când păşesc o mângâi pe mama,
Sângele-n trup începe să-mi fiarbă,
Treptat înverzesc şi nu îmi dau seama.
Tot neamul meu e acuma în cer,
Iar când privesc sus, cineva mă priveşte,
Un semn dintr-o stea îmi apare stingher,
Şi simt cum în trup o celulă-mi sclipeşte.
Tot neamul meu e acuma în mine,
Şi-mi strigă din pământ, din ceruri înalte,
Când moartea va veni nefiresc şi la tine,
Prin pruncii tăi, să ne duci mai departe.
De ce nu vii...?
Îmi cântă doru-n depărtare,
Din codri verzi, de pe poteci,
Și-un murmur rece de izvoare,
Îmi spune întruna c-ai să pleci.
Din praf și umbre nasc stihii,
Și plânge struna de vioară,
Și-aș vrea arcușul ei să fii,
Dar încă nu e primăvară...
Plângând ascult numai tăcerea,
Și-mi pare a fi un lung festin,
Încerc să-ngrop sub ploi durerea,
Dar într-o clipă nor devin.
Apoi opresc, să uit de toate,
Să-mbrac uitarea-n trup divin,
Căci viața-i duhul ce se zbate,
În carnea unui lut străin...
Și mă îndrept spre zări absente,
Spre visul care nu-i al meu,
Mișcările îmi sunt inexistente,
Și umbra-mi e, dar nu sunt eu.
Și totuși, tremurând sub stele,
Mă-nalț din norii mei târzii,
Și strig cu fața-ntre zăbrele,
De ce nu vii, de ce nu vii?
Sub somnul tău
Sub somnul tău cad clipele în neant,
Iar visele trec toate prin al nopții staul,
De unde Luna mulge laptele șarmant,
Și ți-l oferă spre băut amestecat cu aur.
Prin vălul alb ce baldachinul înconjoară,
Ca o regină închisă-n turn aidoma pari,
O rază din fereastră făptura îți măsoară,
Să-ți facă o statuie din țurțuri glaciari,
La care să se-nchine bolnav de insomnie,
Un chip plăpând ce plânge astăzi pe o stea,
Fugit demult, de tânăr, să-i țină companie,
Frumoasei Venus pe când nu prea dormea.
Poarta iubirii
glosă
Nu pot iubi decât distrugându-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Într-o melancolică trăire.
Încerc de mine să fiu mai aproape,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Arunc lumini şi accept umbre,
Râd din priviri de chipuri groteşti,
De suflete maladive şi sumbre,
Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.
Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,
Prin trucuri viclene demascându-mă,
Strigând la toţi ce-i întâlnesc,
Nu pot iubi decât distrugându-mă.
Tăcerea îmi pare un urlet atunci,
O bestie perversă cu care mă lupt,
Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,
Urme mârşave de care sunt supt.
De nebunia supremă un pas mă desparte,
Un simţ netrăit îmi erupe din fire,
Acopăr infinitul cu tot ce împarte,
Ca un suprem pătimaş în iubire.
Inundaţii de foc şi incendii de apă,
Ca pe o nălucă mă cuceresc,
Chiar moartea din mine se adapă,
Dându-mi rezerve să mai trăiesc.
Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,
Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,
Fiind singurul nefericit făcut să spere,
Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.
Cu lacrimi izvorâte din singurătate,
Îmi ard obrazul pur şi inocent,
Iar ochiul în orbită mi se zbate,
Simţindu-se stingher şi delincvent.
Cascade de tăcere îmi tună în chip,
Lovit de fulger cad în nesimţire,
Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,
Dintr-o melancolică trăire.
Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,
Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,
Numai împotriva-mi nu am această putere,
Iar a mea taină nu o pot dezlega.
Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,
Îndopând-o cu tot ce se mai poate,
Cu speranţa demult anulată,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Faptul că exist, râd sau plâng,
Îmi ascunde orice pudoare,
Doar în mine se risipă sau strâng,
Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.
Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,
Căci în mine toate au intrare sau ieşire,
Din mine pornesc spre culmi de paroxism,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.
Izvorăşte în flux din apele vieţii,
Iubirea supremă dorită de toţi,
Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,
Cărând cu ea a fericirii porţi;
Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,
Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,
Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…
Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.
Aici mi se pare fatalitatea o glumă,
Eternitatea o vorbă rostită, un joc.
Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,
Adevărul minciună iar ghinionul noroc.
De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,
Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,
Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Poarta închisă de propria-mi iubire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Într-o melancolică trăire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot iubi, decât distrugându-mă.
Oftat…
În noapte timpul curge greu,
Prin ore reci, prin trupul meu,
Și luna-i al meu ochi sticlos,
Ce-apusul astăzi mi l-a scos.
Sub gene triste, lacrimi cad,
Ca două boabe de smarald,
De gânduri care mă topesc,
De doruri ce mă mistuiesc.
Și iarăși stau și te aștept,
Sub teii care plâng în piept,
Să-ți văd privirea, să te chem,
Din scrum să-nvie-un dulce semn.
Și-mbrac tăcerea în culori,
Plângând iubirea până-n zori,
Când teii înfloresc din nou,
Ca într-un trist și vechi tablou.
Și-n frunza lor tot mă scufund,
Cu chipul tău mereu în gând,
Și-mi freamătă amoru-n piept,
De-atâta dor și chin nedrept.
Și-n umbra nopții mă cobor,
Pe drumul vechi, căutător,
Dar teii parcă-mi spun încet,
Că timpul s-a pierdut discret.
Dar tot visez sub cerul clar,
Purtând în suflet un altar,
Cu teii martori, plini de dor,
La chipul tău nemuritor.
Decădere
O liniște vuiește sub mine,
De senzații sunt sterp,
Mi-e gândul Doamne la tine,
Deși sunt la un Altul adept.
În plină stradă îmi vine să plâng,
Iar am ratat de puțin paradisul,
De pe aripi molozul mi-l strâng,
Și cobor să înfrunt cu teamă abisul.
În mine trăiește Abel și Cain,
Nu mai știu să-mi cer nici iertare,
Cu ochi noroioși spre cerul senin,
Caut lumina și raza de soare.
Iubesc decăderea ce-mi zace în trup,
Mă abat de la viață și lume,
Cu urlete lungi tăcerea-mi astup,
Și-mi șterg prin botez vechiul nume.
Clopote plâng în biserici uitate,
Prescura-i dosită la moară sub valț,
Târându-mă-n genunchi și pe coate,
Aștept un miracol să pot să mă-nalț.
Tot neamul meu...
Tot neamul meu e acuma sub lut,
Iar când păşesc e un pas peste tata,
De aceea mă aplec spre pământ să ascult,
Ce-mi zic străbunii şi care mi-e soarta.
Tot neamul meu e acuma sub iarbă,
Iar când păşesc o mângâi pe mama,
Sângele-n trup începe să-mi fiarbă,
Treptat înverzesc şi nu îmi dau seama.
Tot neamul meu e acuma în cer,
Iar când privesc sus, cineva mă priveşte,
Un semn dintr-o stea îmi apare stingher,
Şi simt cum în trup o celulă-mi sclipeşte.
Tot neamul meu e acuma în mine,
Şi-mi strigă din pământ, din ceruri înalte,
Când moartea va veni nefiresc şi la tine,
Prin pruncii tăi, să ne duci mai departe.