Tot neamul meu...

Ești picătura ce-mi atinge obrazul,

ești ploaia mea din nor senin,

m-aș pierde însumi de ți-ai pierde hazul,

și aș surzi sub râsu-ți cristalin.

M-aplec sub glezna ta să-ți fiu pământ,

iar pasul ți-l măsor cu ochiul plâns,

pe piele de ți-aș fi firesc veșmânt,

atunci și rob pe veci aș fi constrâns.

Ești noaptea ce îmi zămislește visul,

mă dărui umbrelor ce-mi joacă-n geam,

ești deopotrivă și piscul, și abisul

spre care tainic zilnic alergam.

Ești mâna rece ce-mi imită scrisul,

în lungi scrisori, în care te strigam.

Roua pe iarbă zilele-și curmă,

Oile urcă răsfirate de turmă,

Pământul își plânge iarba păscută,

Și toată pădurea astăzi e mută.

Mă scutur de friguri pe sânu-ți torid,

Groaza-mi sporește sub mângâieri,

Tot câmpul devine într-o clipă arid,

Și-mi rumeg în taină trăirea de ieri.

Vântul îmi poartă oftatul prin crâng,

Frunzele tremură, moarte în cale,

Raze fierbinți în mine se frâng,

Îngrijorată, umbra, mi te ține de șale.

Pe buzele-ți roșii mi-e ochiul flămând,

Din zâmbetul tău seva îmi trag,

Din iarbă cu patos roua o strâng,

Și bob cu bob îți împletesc un șirag.

Noaptea sfârșește și zori se ivesc,

Iarba surâde la ziua cea nouă,

Stai tristă, și plângi, și privesc,

Cum lacrima ta devine boabe de rouă.

Sunt singur iar în goala casă,

Iar liniștea se-ascunde sub podea,

Și noaptea pleoapa mi-o apasă,

Dar ochiul treaz privește înspre ea.

Și îmi atârn de grindă ștreangul,

Călău fiindu-mi chiar absența sa,

O ploaie rece îmi susține hangul,

Iar ușa scârțâie plângând pe cineva.

Exact ca urșii nu-mi văd umbra,

Și simt că sufletul mi-e mort demult,

Iar demonii se dau de-a tumba,

Și-n urma lor doar vaiete se-aud.

Ți-am scris scrisori cu multe pagini,

Dar mesagerii îmi pare că-s ologi,

Și trist mai caut pierdutele imagini,

Cu lungi lunete ca vechii astrologi.

Dar asta a fost dorința cea mai mare,

Ca pasul tău să-l simt în urma mea,

Cât mersul meu trăi-va sub picioare,

Și pasul tău să calce veșnic dâra sa.

Dar singur merg și urma-n spate-i goală,

Și nu mai am nici cale, nici destin,

Pășesc agonic cu pasul plin de boală,

Și nu mai știu dacă mă duc ori dacă vin.

Absența ta-mi întunecă treptat privirea,

Nici nu mai știu de-i ziuă sau e noapte,

Și pipăi zorii și amurgul să-ți simt firea,

Și simt mirosu-ți crud de mere coapte.

Nici nu mai știu de-s tânăr ori bătrân,

La câtă așteptare mi s-a scurs prin vene,

Sub ștreang un gând mă paște să amân,

Iar viața-mi plânge-n hohote sub gene.

Sunt singur iar în goala casă,

Iar liniștea se-ascunde sub podea,

Și noaptea pleoapa mi-o apasă,

Iar ochiu-mi doarme liniștit sub ea.

Azi sufletul de pocăință-i stors,

Și-am pus trufia mai presus,

Iar Domnul fața de la noi și-a-ntors,

Mutați icoanele înspre apus.

Genunchiul închinat e-un gest uitat,

Și chiar tămâia-i fără de miros,

Purtăm cu fală atârnat la pat,

Un crucifix imens cu vârfu-n jos.

Și clopotele plâng în turn stingher,

Dar nimeni nu aude al lor oftat,

Sub ceru-nchis cu porți de fier,

Credința ne-a abandonat.

Lumina-i doar o umbră în abis,

Iar rugăciunea-i vânt ce nu răzbate,

Pe umeri goi purtăm un paradis,

Ce de la drumul veșnic ne abate.

Și-n ochii sfinților din vechi icoane,

Doar praful vremii strălucește,

Și-n mâinile cu urme de piroane,

Păcatul nostru se-odihnește.

Pustiu e în amvoane și altare,

Iar rugăciunea nu mai urcă-n sus,

La îngeri, nu dați ascultare...

Mutați icoanele înspre apus.

Dă-mi neuitarea frumoaso,

Sculptează-mi ochiul în tine,

Apleacă-ți tâmpla și las-o,

Pe gândul meu să suspine.

Dă-mi neuitarea iubito în dar,

Și ține-mi în palme privirea

Șoptește-mi un murmur bizar,

Să-mi mute spre tine uimirea.

Dă-mi neuitarea, sălaș să îmi fie,

Aprinde-mi călcâiul de gheață,

Lasă sărutul pe buze să-mi vie,

Şi uită-l rebelo, acolo, pe viaţă.

Dă-mi neuitarea acum și aici,

Și las-o în suflet să plângă,

Ține-mă-n brațe, nimic să nu zici,

Inima în inima ta să se frângă.

Nu mă iubi pe mine,

rămâi un cântec ne cântat,

iar eu voi fi vioara, 

ce plânge ne-ncetat.

Să-ți fie drumul plin de soare,

cu pas ușor și cer senin,

iar eu, în umbra mea amară,

să rătăcesc străin.

Nu-mi da din zâmbetul tău cald,

nici din lumina ce te-mbracă,

căci inima-mi, prea ostenită,

nu știe să te placă.

Nu mă iubi pe mine,

sunt umbra unui gând pierdut,

un drum ce duce nicăieri,

un pas tăcut.

Tu ești un vis de primăvară,

cu ochi de rouă și de stele,

eu sunt un dor fără de margini,

pierdut în nopți rebele.

Din mine iarna nu se duce,

și florile se nasc uscate,

iar visele se sting prea lesne,

în trista mea cetate.

Nu mă iubi pe mine,

căci n-am nimic să-ți dăruiesc,

decât tăceri adânci și goale,

în care mă topesc.

Tu porți lumină-n fiecare

privire caldă ce răsare,

eu port amurguri fără capăt,

și ceruri fără zare.

Și dacă-n suflet ți se-așterne

o umbră blândă din ce sunt,

să n-o urmezi, e doar durerea

ce-și caută mormânt.

Întoarce-ti ochii-n altă parte,

căci vreau să-ți fie numai bine,

și lasă-mă închis ca pe o carte,

iubește mult, dar nu pe mine.

Ce pot să facă neputincioasele cuvinte,

Fie rostite,scrise, viu colorate,

În încercarea lor de a transmite,

Ce inima suspină de iubire,

Neștiind a oamenilor tristă glăsuire,

Dar vrând ceva să spună...?

Cum pot iubito să-ți dăruiesc iubirea,

Când știu prea bine că așa ceva

E pură nebunie ce pleacă din închipuirea mea?

Ce-s vorbele rostite dar pline de neputințe

Nu-i însăși neputința mea....?

Și totuși nu voi renunța iubito,

Să-ți scriu sau să-ți vorbesc despre amor,

Chiar dacă știu că rând pe rând neputincioasele cuvinte mor,

Eu fiind cel ce le naște zilnic pentru tine,

Iar tu iubind-mă mi le întorci mai vii,

Tu viață fiind,iubire dragoste, amor,

Și-mi dai și visele să pot să zbor...

(16 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

O iubire oarbă a unui suflet timid,

Ce n-a avut curaj să rostească,

Să strige, să urle . . .  te-am iubit,

La câtă iubire, o vorbă firească.

Cu ochi umezi şi suflet tremurând,

Fiind lângă tine, simţind că mă topesc,

Vreau să-ţi împărtăşesc iubirea plângând,

Dar crede iubito, nu pot să vorbesc,

Căci apăsarea din suflet e cît un munte,

Mă rog lui Eros să-mi vină-n ajutor,

S-o rupă, s-o spargă, curaj să mă inunde,

Să-ţi pot spune iubito, că fără tine mor.

Dar Eros nu-mi ascultă rugămintea,

Rostită pentru a nu ştiu-câta oară,

Neputinţa îmi apasă mintea,

Iubirea printre degete îmi zboară.

Rămân cu sufletul şi inima aridă,

De amor şi iubiri mistuite,

Fiindcă sunt o fiinţă timidă,

A cărui vorbe rămân nerostite.

Dorul meu de tine 

N-are limite, 

Se luptă zi de zi

Să rupă granițe.

Dar eu te aștept 

În aceiași cameră de apartament,

Ce n-are contrast 

Fără tine aproape.

Plină de praf și dor 

Dar plină și de iubire,

Luptă în fiecare zi

Să rămână "vie".

Dar eu te aștept 

În aceiași cameră de apartament,

Ce n-are contrast 

Fără tine aproape.

Nopți la rândul 

Îți duce dorul,

Plânge de durere și lipsită de putere 

Inca te așteaptă să-i deschizi ușile.

Dar eu te aștept 

În aceiași cameră de apartament,

Ce n-are contrast 

Fără tine aproape.

Se zguduie ca la cutremur 

Când te simte departe,

Te-ar lua acum în brațe 

Cu căldura ei să te "doboare".

Dar eu te aștept 

În aceiași cameră de apartament,

Ce n-are contrast 

Fără tine aproape.

Ce știm noi despre viața?

Știm ca nu are doar o fata.

Dar despre iubire?

Nu mi ar încape in aceasta poezie,

Te arde,te apasă,

Te simți acasă,

Îți da starea sa zbori,

când cazi la sol.

E ca o călătorie spre necunoscut,

Stam in fata ei Find muți.

Și e firesc,doar prin asta trăim,

E firesc,sa nu știm sa iubim.

E ca un vis frumos,

Iar după plângi după tot ce a fost,

E ca o zi ploioasa de dimineața,

Dar Zâmbești,Caci așa este in viața.

Ea trece prin viaţă cu pasi de mătase 

Un vers alb ce fuge din cărți prăfuite

Purtând în priviri armonii nuantate 

Si rime lăsate în umbră, soptite.

El este doar stihul născut din penumbră 

Căutându-si racheta si ritmul pierdut

lar ea e cadenta curată si mândră

Ce-aprinde o lume cu un singur sărut.

In antiteză stau adesea pe foaie: 

El, simplu sclav de reguli stricte, 

Ea, o metaforă ce curge-n suvoaie,

Scăpată de legi si de forme prescrise.

lubirea îi leagă în strofe nuantate,

Când buza ei caldă atinge-o vocală

Femeia e versul trăit în realitate ,

lar el e doar umbra ei genială.

Strigă Cerul, să nu plâng,

Să prind aripi și sa zbor 

Spre tărâm ce nu mă frâng 

Și nu sufocă al meu dor..

Dar eu stau,mai zăbovesc;

Să mai cred o dată -tine,

Căci ești gândul ce l iubesc 

Și ești soarele din mine..

Iar mă prăbușesc în gol,

În treacăt,mă izbesc de stânci;

Vântul mă scuipă cu nămol,

Mă -nghit gropile adânci.

Tânjeam al nostru răsărit 

Din zarea viselor tăcute,

In umbra ta m am cuibărit 

Și rod clipele pierdute..

Și ploaia mă cuprinde iar,

Când întunericul se lasă;

Te așteptasem în zadar,

Să te întorci din nou,,acasă...

Știi,va veni o zi, cândva,

Când la răscruce voi ajunge 

Și mi va zâmbi altcineva;

Pe veci de tine mă voi smulge...!!