Doină
Fă-mă Doamne apă,
Lumea să mă bea,
Viața să înceapă,
Chiar din palma mea.
Să fiu un izvor,
Să curg pe vecie,
Ca un aprig dor,
Lumea să mă știe.
Fă-mă câmp cu flori,
Raiuri pe pământ,
Să le dau culori,
Și fluturi zburând.
Să fiu fir de mac,
Roșu ca un sânge,
În râs să prefac,
Ochiul care plânge.
Fă-mă Doamne vânt,
Să mângâi ușor,
Fruntea ce-n pământ,
Plânge cu mult dor.
Să fiu adiere,
Dulce alinare,
Să duc mângâiere,
În inimi amare.
Fă-mă cer senin,
Stele să presar,
Peste-al lumii chin,
Să-i fiu far hoinar.
Să fiu lună blândă,
Tainic legământ,
Noaptea să-mi ascundă,
Lacrima-n pământ.
Fă-mă doar o clipă,
Un bob de lumină,
Să aprind în pripă,
Iubirea divină.
Dragostea s-apară,
Să mă sting pe cruce,
Răul tot să piară,
Omu-n rai să urce.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 8 марта
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 126
Стихи из этой категории
Ispită
Mă ispitește raiul ce îl ascunzi în palmă,
M-aș răstigni pe cruce doar să ajung la el,
Ori aș păși pe apă atunci când marea-i calmă,
Să urc ușor pe coapse spre sufletu-ți rebel.
Înfiptă ca o lance în leșuri de martiri,
Așa îți este trupul și ochii de argint,
În părul tău de aur cresc zilnic trandafiri,
Și mângâieri de îngeri se-aud călări venind.
Te cântă trubadurii în cântece de stradă,
Și-ți bâzâie poeții nectarul dintre sâni,
Iar eu sunt ca un câine ce latră prin ogradă,
Atunci când intră-n curte străinul la stăpâni.
Întâmplare
Am deschis o carte,
dar mâna mea s-a născut
din toate cărțile pe care nu le-am citit.
Amorțeală
Freamăt fin de apă dulce
Lin, încet încet se scurge
Spre apus, spre lungi izvoare
Ape line, curgătoare
Sunet amortiț de vreme
Sunet de izvoare
Pe ici-colo, câte-o gâscă
Slobode, se scaldă-n pace
Lunecă ușor și cântă
În cromatice secvențe,
Sunt ușor stângace
Crengile adorm în voie
Ghemuite de omături
Picură ușor, timide, nevoite
Vor cu totul să încerce
Vor să se ridice, vor să fie stalagmite
Marius Ene, 03.12.2024, Polonia
Moșule, Nicolae!
Moșule, te-aștept să vii la mine
Să urci tiptil, tiptil pe trepte,
Să spun eu o dorință către tine
Și dacă vrei să pui ceva în ghete
Vreau să-mi aduci mie cadou
Ceva de scris, poate-un stilou,
Să scriu rețete pentru suferință
Iar tu să vindeci, că ai putință
Iar la familie și-ai mei prieteni buni
Rog să le aduci în dar lor sănătate,
Că cine-i sănătos poate face minuni
Și fericire dărui din a lor bunătate
Mă rog la tine dragă, Moșule
Să treci pe la bolnavi, săraci, copii,
Fii milostiv și le ascultă ofurile
Alină-le durerea pe care tu o știi
Iar dacă nu vei trece pe la mine
Eu nu mă supăr și te-oi aștepta,
Și-mi pun toată speranța-n tine
Că anul care vine..voi fi pe lista ta!
Dansul Senbonzakura din oglindă
Am inchis fereastra plină de crăpături a diminetii.
Prima rafală de vânt adusese sunete de flaut,
de tobe și de paşi efemeri ; de explozii și de
distorsiuni; toate dispăreau încet în melancolia ploii.
Priveam atent un dans lent și, ca de obicei,
sincron cu imaginea mişcărilor din oglindă;
crâmpeie de amintiri invadau spațiul spiritual;
iubirea pe care o simțim atunci când mintea
este golită de emoțiile fierbinți ale verii.
M-am așezat lângă o vecină în vârstă
ce avusese un fiu care a luptat pe frontul din
Asia până când a fost împușcat și despicat
în două. Luptase printre cei mai buni
soldați, toti perfecționisti. Muzica s-a oprit
brusc, dar mișcarile dansatorilor au continuat
în absența notelor, accelerându-se, din când
în când, pentru a crea o anumită tensiune
cu scopul de a evoca stări de euforie precum și
emoții estetice. Acea muzica era veche, tot atat de
veche precum pianul. Ritmul mișcărilor era similar cu
cel dintr-o animație Disney care se derulează lent.
Toți dansatorii purtau eșarfe albe și executau
foarte multe piruete pentru a sugera ideea de
agitație și suspans. Fereastra s-a deschis lăsând să
pătrundă un aer metropolitan, intesat cu zgomote;
un vânt vijelios și rece care începea să aducă
infecții fatale precum sunt cele găsite în ghețarii
ancestrali; pandemii și civilizații dispărute;
o istorie care se repetă ciclic ; un vânt premergător
ploilor abundente de toamnă. Aceste bacterii sunt
reale și pot distruge totul ; un contrast pentru
desenele animate Disney; inocență; culpabilitate.
Viața este concretă în sine. Atunci când viața devine
halucinantă, un pericol ascuns și extrem de destructiv
devine real. Grindina găurea acoperișul tăcerii.
Dansatorii transmiteau semnele lui Dumnezeu prin
intermediul mimicii precum și prin fluturarea brațelor
deasupra capului; semnele semanau cu niste numere.
Numele lui Dumnezeu era preamărit. Ei au început să
se legene si sa cânte cântece religioase despre Iisus.
Dansul nu părea să fie coregrafiat. Ideea de emoție
ancestrală; ideea de a simți și de a resimți; ordine
și dezordine mentală ; emoții care pătrund sufletele
suferinde pentru a dispărea lent și pașnic in linistea noptii.
Poezie de Marieta Maglas
Nota :Această poezie este publicată.
Singuratic pe pământ
Viața singură înainte
Merge într-o amăgire.
Omul singur pe pământ
Va nimici propriul său gând.
Nopți și zile chinuite,
De gândul omului pricinuite.
In speranța liniștii eterne,
Curată viața omul si-o așterne.
Luna blândă și lucioasă,
Oh, zeiță maiestuoasă!
Măreață stai și ne privești
Iar zbuciumul tu îl strivești.
Blând soare ocrotitor,
Asupra noastră tu mereu cobori
Raze pline de speranță,
Pline de a Domnului povață.
Inima zburlită suferindă
Tu vei bate necontenită.
Ai fost tu întrebată oare?
Mai reziști, mai poți, trăiești?…
Ispită
Mă ispitește raiul ce îl ascunzi în palmă,
M-aș răstigni pe cruce doar să ajung la el,
Ori aș păși pe apă atunci când marea-i calmă,
Să urc ușor pe coapse spre sufletu-ți rebel.
Înfiptă ca o lance în leșuri de martiri,
Așa îți este trupul și ochii de argint,
În părul tău de aur cresc zilnic trandafiri,
Și mângâieri de îngeri se-aud călări venind.
Te cântă trubadurii în cântece de stradă,
Și-ți bâzâie poeții nectarul dintre sâni,
Iar eu sunt ca un câine ce latră prin ogradă,
Atunci când intră-n curte străinul la stăpâni.
Întâmplare
Am deschis o carte,
dar mâna mea s-a născut
din toate cărțile pe care nu le-am citit.
Amorțeală
Freamăt fin de apă dulce
Lin, încet încet se scurge
Spre apus, spre lungi izvoare
Ape line, curgătoare
Sunet amortiț de vreme
Sunet de izvoare
Pe ici-colo, câte-o gâscă
Slobode, se scaldă-n pace
Lunecă ușor și cântă
În cromatice secvențe,
Sunt ușor stângace
Crengile adorm în voie
Ghemuite de omături
Picură ușor, timide, nevoite
Vor cu totul să încerce
Vor să se ridice, vor să fie stalagmite
Marius Ene, 03.12.2024, Polonia
Moșule, Nicolae!
Moșule, te-aștept să vii la mine
Să urci tiptil, tiptil pe trepte,
Să spun eu o dorință către tine
Și dacă vrei să pui ceva în ghete
Vreau să-mi aduci mie cadou
Ceva de scris, poate-un stilou,
Să scriu rețete pentru suferință
Iar tu să vindeci, că ai putință
Iar la familie și-ai mei prieteni buni
Rog să le aduci în dar lor sănătate,
Că cine-i sănătos poate face minuni
Și fericire dărui din a lor bunătate
Mă rog la tine dragă, Moșule
Să treci pe la bolnavi, săraci, copii,
Fii milostiv și le ascultă ofurile
Alină-le durerea pe care tu o știi
Iar dacă nu vei trece pe la mine
Eu nu mă supăr și te-oi aștepta,
Și-mi pun toată speranța-n tine
Că anul care vine..voi fi pe lista ta!
Dansul Senbonzakura din oglindă
Am inchis fereastra plină de crăpături a diminetii.
Prima rafală de vânt adusese sunete de flaut,
de tobe și de paşi efemeri ; de explozii și de
distorsiuni; toate dispăreau încet în melancolia ploii.
Priveam atent un dans lent și, ca de obicei,
sincron cu imaginea mişcărilor din oglindă;
crâmpeie de amintiri invadau spațiul spiritual;
iubirea pe care o simțim atunci când mintea
este golită de emoțiile fierbinți ale verii.
M-am așezat lângă o vecină în vârstă
ce avusese un fiu care a luptat pe frontul din
Asia până când a fost împușcat și despicat
în două. Luptase printre cei mai buni
soldați, toti perfecționisti. Muzica s-a oprit
brusc, dar mișcarile dansatorilor au continuat
în absența notelor, accelerându-se, din când
în când, pentru a crea o anumită tensiune
cu scopul de a evoca stări de euforie precum și
emoții estetice. Acea muzica era veche, tot atat de
veche precum pianul. Ritmul mișcărilor era similar cu
cel dintr-o animație Disney care se derulează lent.
Toți dansatorii purtau eșarfe albe și executau
foarte multe piruete pentru a sugera ideea de
agitație și suspans. Fereastra s-a deschis lăsând să
pătrundă un aer metropolitan, intesat cu zgomote;
un vânt vijelios și rece care începea să aducă
infecții fatale precum sunt cele găsite în ghețarii
ancestrali; pandemii și civilizații dispărute;
o istorie care se repetă ciclic ; un vânt premergător
ploilor abundente de toamnă. Aceste bacterii sunt
reale și pot distruge totul ; un contrast pentru
desenele animate Disney; inocență; culpabilitate.
Viața este concretă în sine. Atunci când viața devine
halucinantă, un pericol ascuns și extrem de destructiv
devine real. Grindina găurea acoperișul tăcerii.
Dansatorii transmiteau semnele lui Dumnezeu prin
intermediul mimicii precum și prin fluturarea brațelor
deasupra capului; semnele semanau cu niste numere.
Numele lui Dumnezeu era preamărit. Ei au început să
se legene si sa cânte cântece religioase despre Iisus.
Dansul nu părea să fie coregrafiat. Ideea de emoție
ancestrală; ideea de a simți și de a resimți; ordine
și dezordine mentală ; emoții care pătrund sufletele
suferinde pentru a dispărea lent și pașnic in linistea noptii.
Poezie de Marieta Maglas
Nota :Această poezie este publicată.
Singuratic pe pământ
Viața singură înainte
Merge într-o amăgire.
Omul singur pe pământ
Va nimici propriul său gând.
Nopți și zile chinuite,
De gândul omului pricinuite.
In speranța liniștii eterne,
Curată viața omul si-o așterne.
Luna blândă și lucioasă,
Oh, zeiță maiestuoasă!
Măreață stai și ne privești
Iar zbuciumul tu îl strivești.
Blând soare ocrotitor,
Asupra noastră tu mereu cobori
Raze pline de speranță,
Pline de a Domnului povață.
Inima zburlită suferindă
Tu vei bate necontenită.
Ai fost tu întrebată oare?
Mai reziști, mai poți, trăiești?…
Другие стихотворения автора
Ca Iov...
Zidește Doamne împrejuru-mi ziduri,
Cu cărămizi din catedrale goale,
Și fața umple-mi-o de riduri,
Iar pielea fă-mi-o galbenă și moale.
Mă scuipă Doamne ca pe-o frunză toamna,
Și ninge peste mine cu dispreț și milă,
Iar îngerul să sune-n ceruri goarna,
Că de pământ și viață-mi este silă.
Ori, du-mă Doamne în capela părăsită,
Să stau în taină cu ochii în ceaslov,
Și ca să n-am nicicând nici o ispită,
Mă umple Doamne, de bube, ca pe Iov.
La Pol...
Plămânii scuipă întruna promoroacă,
Și-nghit la prânz forțat câte-un ghețar,
Mi-e noaptea și mai lungă parcă,
De când în ochii tăi, înzăpezit apar.
Mi-a înghețat și îngerul pe umăr,
Și nimeni cum e bine nu-mi șoptește,
Trec urși polari puțini la număr,
Și văd zăpada cum în urma lor albește.
Aș da un urs pentr-o cafea fierbinte,
Și-un înger înghețat pentr-un culcuș,
Aștept pe o banchiză o focă să m-alinte,
Cu labele întoarse sub formă de căuș.
La Pol spun vorbe reci pământului turtit,
Și pescuiesc la copcă citate despre viață,
Și-aștept iubita mea profund înzăpezit,
Să vii să mă salvezi c-un spărgător de gheață.
Adio!
Ți-am scris pe cer adio,
Dar ploaia a-ncetat,
Și-n loc de stropii ploii,
Eu lacrimi am vărsat.
Am vrut să-ți uit adresa,
Să nu mai știu de ea,
Dar drumu-mi trece zilnic,
Pe sub fereastra ta...
N-am să-ți mai scriu poeme,
C-ar fi doar seci cuvinte,
Voi scrie iar... Adio!
Pe cruci și pe morminte.
Și-n fiecare zi femeie,
Mâncat și ros de patimi,
Îți voi lăsa la poartă,
Câte-un buchet de lacrimi.
Mă uit cum pică frunza,
Și cerul parcă pică,
Iar inima mă-nțeapă,
Și sunt cuprins de frică.
Mereu pe sub fereastra-ți,
Un suflet gol va trece,
Apucă-i mâna caldă,
Și nu-l lăsa să plece.
Ești ca o toamnă...
Ți-s coapte buzele și roșii,
Ca merele ce-au dat în pârg,
La geam îți cântă ticăloșii,
Balade triste de prin târg.
Cu grație scoți limba printre ele,
Și-o treci suav peste roșeață,
Cu ochii mari ca două stele,
Împrăștii peste tot dulceață.
Cad trubadurii ca loviți de coasă,
Misterul tău nu-l înțeleg,
Ești ca o toamnă de frumoasă,
Și-abia aștept să te culeg.
De n-aș avea…
De n-aș avea furtună,
Aş sta cu viața la taifas
I-aș împleti cunună,
Pe veci cu ea să fi rămas.
De n-aș avea durere,
M-aș înălța în zbor,
Și-aș plânge de plăcere,
Când trebuie să mor.
De n-aș avea și lacrimi,
Uscat aș fi sub piele,
Şi aș mânca doar patimi,
Privind pierdut la stele.
De n-aș avea dezamăgiri,
Ce tristă mi-ar fi viața,
Aş fi un praf ce nu-l respiri,
O apă ce-și dorește gheața.
Ad literam
În trista mea înţelepciune,
Sub aura ce am hulit-o,
Am râs, am plâns, am fost minune,
Minune ce am irosit-o.
Cu-n mers trădat de călcătură,
Cu paşi bolnavi şi mult prea mari,
Scuipând din ochi mister şi ură,
Am spânzurat poeţi şi cărturari.
Cu Dostoevski, Goethe, Eminescu,
Nopţi albe am mâncat pe pâine,
Râdea de noi bătrânul Maiorescu,
Căci nu ştiam de-i azi ori mâine.
Biblioteci am ars zâmbind,
Din cărţi mi-am construit coşciug,
Cu Shakespeare m-am trezit dormind,
Iar cu Giordano am ars pe rug.
Ca Iov...
Zidește Doamne împrejuru-mi ziduri,
Cu cărămizi din catedrale goale,
Și fața umple-mi-o de riduri,
Iar pielea fă-mi-o galbenă și moale.
Mă scuipă Doamne ca pe-o frunză toamna,
Și ninge peste mine cu dispreț și milă,
Iar îngerul să sune-n ceruri goarna,
Că de pământ și viață-mi este silă.
Ori, du-mă Doamne în capela părăsită,
Să stau în taină cu ochii în ceaslov,
Și ca să n-am nicicând nici o ispită,
Mă umple Doamne, de bube, ca pe Iov.
La Pol...
Plămânii scuipă întruna promoroacă,
Și-nghit la prânz forțat câte-un ghețar,
Mi-e noaptea și mai lungă parcă,
De când în ochii tăi, înzăpezit apar.
Mi-a înghețat și îngerul pe umăr,
Și nimeni cum e bine nu-mi șoptește,
Trec urși polari puțini la număr,
Și văd zăpada cum în urma lor albește.
Aș da un urs pentr-o cafea fierbinte,
Și-un înger înghețat pentr-un culcuș,
Aștept pe o banchiză o focă să m-alinte,
Cu labele întoarse sub formă de căuș.
La Pol spun vorbe reci pământului turtit,
Și pescuiesc la copcă citate despre viață,
Și-aștept iubita mea profund înzăpezit,
Să vii să mă salvezi c-un spărgător de gheață.
Adio!
Ți-am scris pe cer adio,
Dar ploaia a-ncetat,
Și-n loc de stropii ploii,
Eu lacrimi am vărsat.
Am vrut să-ți uit adresa,
Să nu mai știu de ea,
Dar drumu-mi trece zilnic,
Pe sub fereastra ta...
N-am să-ți mai scriu poeme,
C-ar fi doar seci cuvinte,
Voi scrie iar... Adio!
Pe cruci și pe morminte.
Și-n fiecare zi femeie,
Mâncat și ros de patimi,
Îți voi lăsa la poartă,
Câte-un buchet de lacrimi.
Mă uit cum pică frunza,
Și cerul parcă pică,
Iar inima mă-nțeapă,
Și sunt cuprins de frică.
Mereu pe sub fereastra-ți,
Un suflet gol va trece,
Apucă-i mâna caldă,
Și nu-l lăsa să plece.
Ești ca o toamnă...
Ți-s coapte buzele și roșii,
Ca merele ce-au dat în pârg,
La geam îți cântă ticăloșii,
Balade triste de prin târg.
Cu grație scoți limba printre ele,
Și-o treci suav peste roșeață,
Cu ochii mari ca două stele,
Împrăștii peste tot dulceață.
Cad trubadurii ca loviți de coasă,
Misterul tău nu-l înțeleg,
Ești ca o toamnă de frumoasă,
Și-abia aștept să te culeg.
De n-aș avea…
De n-aș avea furtună,
Aş sta cu viața la taifas
I-aș împleti cunună,
Pe veci cu ea să fi rămas.
De n-aș avea durere,
M-aș înălța în zbor,
Și-aș plânge de plăcere,
Când trebuie să mor.
De n-aș avea și lacrimi,
Uscat aș fi sub piele,
Şi aș mânca doar patimi,
Privind pierdut la stele.
De n-aș avea dezamăgiri,
Ce tristă mi-ar fi viața,
Aş fi un praf ce nu-l respiri,
O apă ce-și dorește gheața.
Ad literam
În trista mea înţelepciune,
Sub aura ce am hulit-o,
Am râs, am plâns, am fost minune,
Minune ce am irosit-o.
Cu-n mers trădat de călcătură,
Cu paşi bolnavi şi mult prea mari,
Scuipând din ochi mister şi ură,
Am spânzurat poeţi şi cărturari.
Cu Dostoevski, Goethe, Eminescu,
Nopţi albe am mâncat pe pâine,
Râdea de noi bătrânul Maiorescu,
Căci nu ştiam de-i azi ori mâine.
Biblioteci am ars zâmbind,
Din cărţi mi-am construit coşciug,
Cu Shakespeare m-am trezit dormind,
Iar cu Giordano am ars pe rug.