Doină
Fă-mă Doamne apă,
Lumea să mă bea,
Viața să înceapă,
Chiar din palma mea.
Să fiu un izvor,
Să curg pe vecie,
Ca un aprig dor,
Lumea să mă știe.
Fă-mă câmp cu flori,
Raiuri pe pământ,
Să le dau culori,
Și fluturi zburând.
Să fiu fir de mac,
Roșu ca un sânge,
În râs să prefac,
Ochiul care plânge.
Fă-mă Doamne vânt,
Să mângâi ușor,
Fruntea ce-n pământ,
Plânge cu mult dor.
Să fiu adiere,
Dulce alinare,
Să duc mângâiere,
În inimi amare.
Fă-mă cer senin,
Stele să presar,
Peste-al lumii chin,
Să-i fiu far hoinar.
Să fiu lună blândă,
Tainic legământ,
Noaptea să-mi ascundă,
Lacrima-n pământ.
Fă-mă doar o clipă,
Un bob de lumină,
Să aprind în pripă,
Iubirea divină.
Dragostea s-apară,
Să mă sting pe cruce,
Răul tot să piară,
Omu-n rai să urce.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 8 martie
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 97
Poezii din aceiaşi categorie
Auguste Deter
( dedicată celor ce suferă de alzheimer / dementia )
Mă trezesc cu tine
Într-o urmă de-ndoială,
Te cunosc dar nu mi-e bine …
Sunt chipul tău și-a noastră boală.
Noaptea vine dintr-o dată
Toate stelele-s pe cer,
Numele mi-l spui în șoaptă …
Auguste Deter.
Ce scriu defel mi se-ntrevede
În miez de noapte așternut,
Și privirea mi se pierde
Rătăcită prin trecut.
Și simt cumva o mână caldă
Mă-ntreabă de sunt bine,
Teama ta deja să vadă
Că sfârșitul totuși vine.
Orele se scurg obscure
Pendul cu chip de ghilotină
Tu mă păzești să nu mă fure …
Iar eu mă simt mereu de vină.
Te privesc întâmplător
În închisoarea scrisă mie,
Cum dai târcoale întrebător
În eterna reverie.
Și de-aș ști unde mi-e gândul
În timpane țipător,
Aș cutreiera pământul…
Și aș da leacul tuturor.
Al tău nume … l-am uitat!
Te știu… savantul fără nume,
Închizi ochii resemnat
Acuzatori și triști spre lume.
În ochii tăi sunt eu, o clipă …
Te rog să nu clipești,
Un gând… parfum ce se risipă,
Să poți să-ți amintești.
Am pierdut deja o viață
Nimeni nu mai vine,
În jurul meu e multă ceață,
“Și m-am pierdut… pe mine”.
Nu pot să dorm, pendulul țipă
O ultimă chemare …
Groparului pasiv ce sapă,
Și mortului o lumânare.
Mi-e groază de acest halat …
Îmi descrie neputința,
În noaptea-n care s-a lăsat …
Ghilotina și sentința.
Iar oglinda-i prăfuită
Prin fereastra cu nuiele
Privind cu-n ochi la ghilotină
Și cu celălalt… la stele.
*
În 1906, ca-ntr-o colivie
Un nume moare și se naște
O lume-ntreagă să îl știe …
Auguste Deter.
(autor: Aurel Alexandru Donciu / Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate.
E-nvolburată iar cărarea...
E-nvolburată înspre Tine iar cărarea,
Iar șerpii colcăie la fiecare pas,
Păcate mari mi-au gârbovit spinarea,
Iar sufletul în întuneric mi-a rămas.
N-am mai prășit ogorul meu demult,
Iar coasa stă tocită pe scriptură,
Cântări demonice în șoaptă eu ascult,
Scrâșniri din dinți îmi dănțuie în gură.
Mi-e biata inimă-nghețată în întuneric,
Doar ochii îmi mai scapără din când în când,
De liturghii mă-ndepărtez ușor coleric,
Și îngropat sub psalmi adesea mă frământ.
Mă simt pierdut și suspendat în lume,
Cuvintele îmi sunt un sâsâit de șarpe,
Ce-ndrumă fiecare om indiferent de nume,
Să muște mărul cel aducător de moarte.
E-nvolburată înspre Tine iar cărarea,
Cu crucea-n spate pășesc smerit prin spini,
Arată-mi Doamne înspre Rai intrarea,
Că știu c-atunci când plâng, Tu dureros suspini.
Să ne bucurăm de pace
Să ne bucurăm de pace ,
Cel mai prețios cuvânt ,
Pace ! Pace ! Pace !
Tu ești viața pe pământ .
Fără tine draga mea ,
Lumea nu ar exista ,
Tu ești soarele și luna
Ce ne călăuzești într-una .
Știm că nu te merităm
La ce orgolioși suntem
Vrem averi și măreție
Dar uităm de armonie .
Însă nu pleca ,te rog ,mai stai
Oamenii se vor schimba
Pentru ca în absența ta ,
Nu mai vrei fală sau bani .
Cu încetu vom învăța
Fără vrajbă a respira ,
Amici noi toți vom fi
Și iubirea va pluti .
Infernul meu
Încă o poezie tristă,
Altă poveste zisă.
Nimic nu s-a schimbat, și,
Ma simt debusolat.
Îmi caut drogul în orice cacat,
Și fac orice ca să nu mă mai simt vinovat.
Ma doare în piept si încep să disper,
Și asa va fi viata mea cât timp trăiesc în infern.
De ziua mea..
E o zi de august,
Nu ori care. .,
O zi frumoasă,
Zi in care,eu m-am născut,
Cândva în ani ... frumoasă zi,
De " La mulți ani ! "
Astăzi când este ziua mea,
Pe toți doresc a vă avea. ,
Va îmbrățișez, și vă iubesc,
O zi frumoasă vă doresc.
Un orb...
Un orb, pe vechea alee, cântă
Un cântec trist, și afară plouă,
Iar ploaia macină, frământă,
O lume tristă, ruptă pe din două.
Și picuri curg duios pe-arcuș,
Iar toamna pare că dansează,
În ochii săi își fac umil culcuș,
Întunecimi ce veșnic îl veghează.
Nu știi de-i el sau cântul geme,
De e prezent, trecut ori infinit,
Iar ploaia macină încet poeme,
Și cântul său de ceruri e sfințit.
Ciupește coarda virtuos,
Iar scripca voluptuos repede
Spre cer un sunet impetuos,
Pe care orbul nu-l aude, ci îl vede...
Auguste Deter
( dedicată celor ce suferă de alzheimer / dementia )
Mă trezesc cu tine
Într-o urmă de-ndoială,
Te cunosc dar nu mi-e bine …
Sunt chipul tău și-a noastră boală.
Noaptea vine dintr-o dată
Toate stelele-s pe cer,
Numele mi-l spui în șoaptă …
Auguste Deter.
Ce scriu defel mi se-ntrevede
În miez de noapte așternut,
Și privirea mi se pierde
Rătăcită prin trecut.
Și simt cumva o mână caldă
Mă-ntreabă de sunt bine,
Teama ta deja să vadă
Că sfârșitul totuși vine.
Orele se scurg obscure
Pendul cu chip de ghilotină
Tu mă păzești să nu mă fure …
Iar eu mă simt mereu de vină.
Te privesc întâmplător
În închisoarea scrisă mie,
Cum dai târcoale întrebător
În eterna reverie.
Și de-aș ști unde mi-e gândul
În timpane țipător,
Aș cutreiera pământul…
Și aș da leacul tuturor.
Al tău nume … l-am uitat!
Te știu… savantul fără nume,
Închizi ochii resemnat
Acuzatori și triști spre lume.
În ochii tăi sunt eu, o clipă …
Te rog să nu clipești,
Un gând… parfum ce se risipă,
Să poți să-ți amintești.
Am pierdut deja o viață
Nimeni nu mai vine,
În jurul meu e multă ceață,
“Și m-am pierdut… pe mine”.
Nu pot să dorm, pendulul țipă
O ultimă chemare …
Groparului pasiv ce sapă,
Și mortului o lumânare.
Mi-e groază de acest halat …
Îmi descrie neputința,
În noaptea-n care s-a lăsat …
Ghilotina și sentința.
Iar oglinda-i prăfuită
Prin fereastra cu nuiele
Privind cu-n ochi la ghilotină
Și cu celălalt… la stele.
*
În 1906, ca-ntr-o colivie
Un nume moare și se naște
O lume-ntreagă să îl știe …
Auguste Deter.
(autor: Aurel Alexandru Donciu / Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate.
E-nvolburată iar cărarea...
E-nvolburată înspre Tine iar cărarea,
Iar șerpii colcăie la fiecare pas,
Păcate mari mi-au gârbovit spinarea,
Iar sufletul în întuneric mi-a rămas.
N-am mai prășit ogorul meu demult,
Iar coasa stă tocită pe scriptură,
Cântări demonice în șoaptă eu ascult,
Scrâșniri din dinți îmi dănțuie în gură.
Mi-e biata inimă-nghețată în întuneric,
Doar ochii îmi mai scapără din când în când,
De liturghii mă-ndepărtez ușor coleric,
Și îngropat sub psalmi adesea mă frământ.
Mă simt pierdut și suspendat în lume,
Cuvintele îmi sunt un sâsâit de șarpe,
Ce-ndrumă fiecare om indiferent de nume,
Să muște mărul cel aducător de moarte.
E-nvolburată înspre Tine iar cărarea,
Cu crucea-n spate pășesc smerit prin spini,
Arată-mi Doamne înspre Rai intrarea,
Că știu c-atunci când plâng, Tu dureros suspini.
Să ne bucurăm de pace
Să ne bucurăm de pace ,
Cel mai prețios cuvânt ,
Pace ! Pace ! Pace !
Tu ești viața pe pământ .
Fără tine draga mea ,
Lumea nu ar exista ,
Tu ești soarele și luna
Ce ne călăuzești într-una .
Știm că nu te merităm
La ce orgolioși suntem
Vrem averi și măreție
Dar uităm de armonie .
Însă nu pleca ,te rog ,mai stai
Oamenii se vor schimba
Pentru ca în absența ta ,
Nu mai vrei fală sau bani .
Cu încetu vom învăța
Fără vrajbă a respira ,
Amici noi toți vom fi
Și iubirea va pluti .
Infernul meu
Încă o poezie tristă,
Altă poveste zisă.
Nimic nu s-a schimbat, și,
Ma simt debusolat.
Îmi caut drogul în orice cacat,
Și fac orice ca să nu mă mai simt vinovat.
Ma doare în piept si încep să disper,
Și asa va fi viata mea cât timp trăiesc în infern.
De ziua mea..
E o zi de august,
Nu ori care. .,
O zi frumoasă,
Zi in care,eu m-am născut,
Cândva în ani ... frumoasă zi,
De " La mulți ani ! "
Astăzi când este ziua mea,
Pe toți doresc a vă avea. ,
Va îmbrățișez, și vă iubesc,
O zi frumoasă vă doresc.
Un orb...
Un orb, pe vechea alee, cântă
Un cântec trist, și afară plouă,
Iar ploaia macină, frământă,
O lume tristă, ruptă pe din două.
Și picuri curg duios pe-arcuș,
Iar toamna pare că dansează,
În ochii săi își fac umil culcuș,
Întunecimi ce veșnic îl veghează.
Nu știi de-i el sau cântul geme,
De e prezent, trecut ori infinit,
Iar ploaia macină încet poeme,
Și cântul său de ceruri e sfințit.
Ciupește coarda virtuos,
Iar scripca voluptuos repede
Spre cer un sunet impetuos,
Pe care orbul nu-l aude, ci îl vede...
Alte poezii ale autorului
Nu ştiu
Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;
Ce e permis şi ce nu este permis;
Oare pot condamna sau pot lăuda;
Nu ştiu, căci totul în mine este închis.
În această lume nu-i valabil nimic,
Nu există nici un principiu consistent,
Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,
Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.
Simt un gust amar privind pe stradă,
O amărăciune drăcească, bestială,
Problema morţii îmi pare acum fadă,
Totul e calm, de-o linişte mormântuală.
Nu mai cred în absolut nimic,
Şi nici nu mai am nici o speranţă,
Realităţile au căzut toate, câte un pic,
Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.
Nu am nici sentimentul trecutului,
Iar prezentul îmi pare o otravă,
Nu ştiu dacă sunt disperat,
Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.
Sunt viu...
Sunt viu în cea mai cruntă rătăcire,
Cu tâmpla spartă-n porți ce nu mai sunt,
Și mi se face sete de iubire,
Când omul se întoarce în pământ.
Mă țin de colțuri vechi, de disperare,
Cu ochii larg deschiși, dar prea târzii,
Și simt cum mi se rupe pe spinare,
Un Dumnezeu abandonat de-ai săi copii.
Nu-mi dați nimic, nici milă, nici iertare,
Mi-e toată vina templu și blestem,
Și-n mine zace-o liniște prea mare,
Ce urlă-n cele șapte tronuri ca un semn.
Un câmp de bătălie mi-e credința,
În care sunt și victimă, și glonț,
Și-n fiecare noapte accept sentința,
Și-o port la gât ca pe-un gablonț.
Mi-e trupul greu, de gânduri care sapă,
Spre un mormânt ce nu s-a construit,
Iar sufletul — o haină prea curată,
Pentru noroiul ce zilnic m-a hrănit.
Să nu mă plângeți, n-am murit degeaba,
Am ars pe dinăuntru, fără fum,
Și-am dus în mine-atâta întuneric,
Că mi-a ieșit din ochi un fel de drum.
Acum rămân, pe veci, o rană care scrie,
O amintire grea, de necuprins,
Și dacă vreți dreptatea să se știe,
Eu n-am cerut nimic și totuși… am învins.
În sufletu-mi e toamnă
În pasul meu e primăvară,
În gândul meu e roua dimineţii,
În suflet port o zi şi-o seară,
Melancolii de adormit poeţii.
Mă calcă liniştea pe trup,
Miroase-n jur a violete,
Sunt miel în pielea unui lup,
Şi tigru-n inimă de fete.
Mă pierd în nopţi cu lună,
Şi defrişez trăiri de mamă,
Aştept pe tata să îmi spună,
Poveşti cu iz de teamă.
Mă mângâie o adiere,
Şi simt că-i a ta palmă,
Pe boltă sclipesc stele,
În sufletu-mi e toamnă.
Eminescu
Din inima ţărânii româneşti,
Acea Moldovă foarte veche,
S-a zămislit în Ipoteşti,
Luceafărul fără pereche.
Străluce falnic peste ţară,
Din valurile vremii pitoreşti,
Făcând mereu ca el să pară,
Prin poezie, Crăiasa din poveşti.
Singurătatea ţi-o risipă într-o clipă,
Pe loc te va răpune o Melancolie,
Şi cauţi răvăşit şi-n pripă,
Să devorezi a sa divină poezie.
Un Înger de pază pentru suflet,
Când amintirile… te părăsesc,
O oază de lumină într-un zâmbet,
O Floare Albastră pe câmpul românesc.
Atunci când trecem negrăbiţi,
Pe lângă plopii fără soţ,
Şi ne simţim trişti, neiubiţi,
Pajul Cupidon ne aşteaptă-n colţ,
Şi ne şopteşte la ureche,
Ce e amorul sau a sa poveste,
Tot prin ale sale versuri nepereche,
Ce-s pline de vorbe măiestre:
Iubind în taină mi-am aflat Dorinţa,
Să mă recite prunc şi cel bătrân,
Iar Criticilor mei le rog fiinţa,
Să nu mă mustre c-am fost bun român.
Nu vreau o Despărţire pentru noi,
Când însuşi glasul ne e unul,
Ci doar iubire în nevoi,
Căci asta ştie tot românul.
Povestea codrului să mă lăsaţi,
Să mi-o ascult ca-n tinereţe,
Scrisorile să mi le daţi,
Să le citesc printre fâneţe.
Iar Lacul, Noaptea să-l privesc,
Înger şi demon să mă fi simţit,
Să-mi dea puteri să-mi amintesc,
De- O Mamă…dulce mamă, ce-am iubit.
Şi-n Freamăt de codru agitat,
De câte ori iubito mi-am dorit,
O Revedere cu al tău chip curat,
Şi-a ta iubire de granit.
Departe sunt de tine acum,
Adio nu-ţi voi spune niciodat,
Căci Doina mea de om nebun,
O lume întreagă a schimbat.
S-a dus amorul, s-au dus toate,
Atât de fragedă e amintirea,
Departe sînt de tine frate,
Dar tot la tine mi-e iubirea.
De-or trece anii peste mine,
M-ai am un singur dor români,
E Rugăciunea unui dac, ştiţi bine,
Iubiţi-vă şi fiţi pe voi stăpâni.
O clipă vom rămâne înmărmuriţi,
Nu ştim de-i vis sau o dorinţă,
Dar ştiu că toţi îi mulţumiţi,
Cu o dreaptă cuviinţă:
Mărite Eminescu îţi mulţumim,
Pentru iubirea ce ai arătat-o orişicui,
Ea ne inundă atunci când te citim,
Şi mult am vrea să-ţi spunem, O rămâi …
Epigrame XXV
Soţiei
A făcut un tort elen,
Cum nu mai găseşti de fel,
Gustul e de fond de ten,
Iar miros Coco – Chanel!
Reacţie
Soţia mea când e nervoasă,
Face scene şi suspină,
Eu, timid de după masă,
Nu fac decât pantomimă.
La dentist
Mi-am dus soacra la dentist,
Şi-am rămas profund perplex,
Că-acest doctor specialist,
Din gură-i extrase-un DEX.
Comemorare
Furioasă pe răposatul,
C-a strâns-o mereu cu uşa,
I-a făcut incineratul,
Şi-apoi i-a vândut cenuşa.
Efecte
I-am promis tot adevărul,
Când mi-am cunoscut soţia,
Iar de mint să-mi cadă părul,
Şi astfel mi-apăru chelia.
Unui pescar
Plecă-n zori la pescuit,
Vremea bună îl aţâţă,
Nada i s-a potrivit,
Pescui pe mal o fâţă.
Lui Antonio Banderas
Antonio cu barba mare,
Plimbându-se printr-un oraş,
E întrebat de-un oarecare,
Nu ai maestre…Ban de ras!
Romantică
Am invitat-o la Constanţa,
Pe-a mea superbă blondă Tanţa,
Poeme recitindu-i din prezidiu,
Am rămas…Eu şi Ovidiu!
Soţiei
O alintam răţuşca mea,
Ea tăcea, şi-n juru-mi ţopăie,
Dar după nunta pe care-o aştepta,
A început strident să măcăie.
Ispită
Când frumoasa mea blondină,
Se coborî şi ea-n piscină,
Lâng-un june fără barbă,
Apa a început să fiarbă.
Eu ţi-am spus…
Eu ţi-am spus… într-o toamnă ploioasă,
Când picuri dansau pe-a ta faţă frumoasă,
Când vântul sufla neîncetat şi câinos,
Prin rănile din sufletu-ţi blând şi pios,
C-am să plec undeva la capăt de lume,
Unde soarele se pierde-n genune,
Şi luna urlă neîncetat la pustiu,
Aruncând peste noapte praf argintiu.
Eu ţi-am spus… neîncetat la ureche,
C-am să zbor către lumea cea veche,
Pe-alt tărâm unde-s pajuri şi zmei,
Şi-am să lupt pentru tine cu ei…
Iar apoi să mă-ndrept spre Demiurg,
Şi să-l rog, spre sfârşit, în amurg,
Nemurire să sufle peste ochii mei reci,
Să rămân lângă tine peste moarte, pe veci.
Nu ştiu
Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;
Ce e permis şi ce nu este permis;
Oare pot condamna sau pot lăuda;
Nu ştiu, căci totul în mine este închis.
În această lume nu-i valabil nimic,
Nu există nici un principiu consistent,
Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,
Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.
Simt un gust amar privind pe stradă,
O amărăciune drăcească, bestială,
Problema morţii îmi pare acum fadă,
Totul e calm, de-o linişte mormântuală.
Nu mai cred în absolut nimic,
Şi nici nu mai am nici o speranţă,
Realităţile au căzut toate, câte un pic,
Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.
Nu am nici sentimentul trecutului,
Iar prezentul îmi pare o otravă,
Nu ştiu dacă sunt disperat,
Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.
Sunt viu...
Sunt viu în cea mai cruntă rătăcire,
Cu tâmpla spartă-n porți ce nu mai sunt,
Și mi se face sete de iubire,
Când omul se întoarce în pământ.
Mă țin de colțuri vechi, de disperare,
Cu ochii larg deschiși, dar prea târzii,
Și simt cum mi se rupe pe spinare,
Un Dumnezeu abandonat de-ai săi copii.
Nu-mi dați nimic, nici milă, nici iertare,
Mi-e toată vina templu și blestem,
Și-n mine zace-o liniște prea mare,
Ce urlă-n cele șapte tronuri ca un semn.
Un câmp de bătălie mi-e credința,
În care sunt și victimă, și glonț,
Și-n fiecare noapte accept sentința,
Și-o port la gât ca pe-un gablonț.
Mi-e trupul greu, de gânduri care sapă,
Spre un mormânt ce nu s-a construit,
Iar sufletul — o haină prea curată,
Pentru noroiul ce zilnic m-a hrănit.
Să nu mă plângeți, n-am murit degeaba,
Am ars pe dinăuntru, fără fum,
Și-am dus în mine-atâta întuneric,
Că mi-a ieșit din ochi un fel de drum.
Acum rămân, pe veci, o rană care scrie,
O amintire grea, de necuprins,
Și dacă vreți dreptatea să se știe,
Eu n-am cerut nimic și totuși… am învins.
În sufletu-mi e toamnă
În pasul meu e primăvară,
În gândul meu e roua dimineţii,
În suflet port o zi şi-o seară,
Melancolii de adormit poeţii.
Mă calcă liniştea pe trup,
Miroase-n jur a violete,
Sunt miel în pielea unui lup,
Şi tigru-n inimă de fete.
Mă pierd în nopţi cu lună,
Şi defrişez trăiri de mamă,
Aştept pe tata să îmi spună,
Poveşti cu iz de teamă.
Mă mângâie o adiere,
Şi simt că-i a ta palmă,
Pe boltă sclipesc stele,
În sufletu-mi e toamnă.
Eminescu
Din inima ţărânii româneşti,
Acea Moldovă foarte veche,
S-a zămislit în Ipoteşti,
Luceafărul fără pereche.
Străluce falnic peste ţară,
Din valurile vremii pitoreşti,
Făcând mereu ca el să pară,
Prin poezie, Crăiasa din poveşti.
Singurătatea ţi-o risipă într-o clipă,
Pe loc te va răpune o Melancolie,
Şi cauţi răvăşit şi-n pripă,
Să devorezi a sa divină poezie.
Un Înger de pază pentru suflet,
Când amintirile… te părăsesc,
O oază de lumină într-un zâmbet,
O Floare Albastră pe câmpul românesc.
Atunci când trecem negrăbiţi,
Pe lângă plopii fără soţ,
Şi ne simţim trişti, neiubiţi,
Pajul Cupidon ne aşteaptă-n colţ,
Şi ne şopteşte la ureche,
Ce e amorul sau a sa poveste,
Tot prin ale sale versuri nepereche,
Ce-s pline de vorbe măiestre:
Iubind în taină mi-am aflat Dorinţa,
Să mă recite prunc şi cel bătrân,
Iar Criticilor mei le rog fiinţa,
Să nu mă mustre c-am fost bun român.
Nu vreau o Despărţire pentru noi,
Când însuşi glasul ne e unul,
Ci doar iubire în nevoi,
Căci asta ştie tot românul.
Povestea codrului să mă lăsaţi,
Să mi-o ascult ca-n tinereţe,
Scrisorile să mi le daţi,
Să le citesc printre fâneţe.
Iar Lacul, Noaptea să-l privesc,
Înger şi demon să mă fi simţit,
Să-mi dea puteri să-mi amintesc,
De- O Mamă…dulce mamă, ce-am iubit.
Şi-n Freamăt de codru agitat,
De câte ori iubito mi-am dorit,
O Revedere cu al tău chip curat,
Şi-a ta iubire de granit.
Departe sunt de tine acum,
Adio nu-ţi voi spune niciodat,
Căci Doina mea de om nebun,
O lume întreagă a schimbat.
S-a dus amorul, s-au dus toate,
Atât de fragedă e amintirea,
Departe sînt de tine frate,
Dar tot la tine mi-e iubirea.
De-or trece anii peste mine,
M-ai am un singur dor români,
E Rugăciunea unui dac, ştiţi bine,
Iubiţi-vă şi fiţi pe voi stăpâni.
O clipă vom rămâne înmărmuriţi,
Nu ştim de-i vis sau o dorinţă,
Dar ştiu că toţi îi mulţumiţi,
Cu o dreaptă cuviinţă:
Mărite Eminescu îţi mulţumim,
Pentru iubirea ce ai arătat-o orişicui,
Ea ne inundă atunci când te citim,
Şi mult am vrea să-ţi spunem, O rămâi …
Epigrame XXV
Soţiei
A făcut un tort elen,
Cum nu mai găseşti de fel,
Gustul e de fond de ten,
Iar miros Coco – Chanel!
Reacţie
Soţia mea când e nervoasă,
Face scene şi suspină,
Eu, timid de după masă,
Nu fac decât pantomimă.
La dentist
Mi-am dus soacra la dentist,
Şi-am rămas profund perplex,
Că-acest doctor specialist,
Din gură-i extrase-un DEX.
Comemorare
Furioasă pe răposatul,
C-a strâns-o mereu cu uşa,
I-a făcut incineratul,
Şi-apoi i-a vândut cenuşa.
Efecte
I-am promis tot adevărul,
Când mi-am cunoscut soţia,
Iar de mint să-mi cadă părul,
Şi astfel mi-apăru chelia.
Unui pescar
Plecă-n zori la pescuit,
Vremea bună îl aţâţă,
Nada i s-a potrivit,
Pescui pe mal o fâţă.
Lui Antonio Banderas
Antonio cu barba mare,
Plimbându-se printr-un oraş,
E întrebat de-un oarecare,
Nu ai maestre…Ban de ras!
Romantică
Am invitat-o la Constanţa,
Pe-a mea superbă blondă Tanţa,
Poeme recitindu-i din prezidiu,
Am rămas…Eu şi Ovidiu!
Soţiei
O alintam răţuşca mea,
Ea tăcea, şi-n juru-mi ţopăie,
Dar după nunta pe care-o aştepta,
A început strident să măcăie.
Ispită
Când frumoasa mea blondină,
Se coborî şi ea-n piscină,
Lâng-un june fără barbă,
Apa a început să fiarbă.
Eu ţi-am spus…
Eu ţi-am spus… într-o toamnă ploioasă,
Când picuri dansau pe-a ta faţă frumoasă,
Când vântul sufla neîncetat şi câinos,
Prin rănile din sufletu-ţi blând şi pios,
C-am să plec undeva la capăt de lume,
Unde soarele se pierde-n genune,
Şi luna urlă neîncetat la pustiu,
Aruncând peste noapte praf argintiu.
Eu ţi-am spus… neîncetat la ureche,
C-am să zbor către lumea cea veche,
Pe-alt tărâm unde-s pajuri şi zmei,
Şi-am să lupt pentru tine cu ei…
Iar apoi să mă-ndrept spre Demiurg,
Şi să-l rog, spre sfârşit, în amurg,
Nemurire să sufle peste ochii mei reci,
Să rămân lângă tine peste moarte, pe veci.