Tinereţe

Dacă sunt oameni fericiţi, de ce nu urlă?

De ce nu apar în stradă cu ţipete neîncetate?

Să-şi risipe trăirea cu bucium şi surlă,

Să ştie că-i bucuros până şi ultima vietate.

Mi-aş consuma toată energia pe care o deţin,

Să fac comunicabilă starea mea de fericire,

Şi n-aş regreta dacă apoi pe picioare nu mă mai ţin,

Ori dacă mi-ar pieri vocea sau să cad în orbire.

Beat de eternitate şi atras de infinit,

Mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară,

Uşor ca o iluzie ori ca un zâmbet chinuit,

Mă risipesc într-un nimic, pe care-l simt o povară.

Cui să mă închin prin aceste deşerturi?

Cui să întind mâna prin aceste singurătăţi?

La cine să mă opresc să mă bată prin certuri,

Şi să primesc mângâieri lipsite de prejudecăţi?

Când mă gândesc la mine, îmi vine să plâng …

Urăsc totul într-un sentiment de responsabilitate,

Învăluiri melancolice ca într-un cleşte mă strâng,

Mă salvez din tristeţe, cărând suferinţă în spate.

Nu mai suflă vântu-n pânze,

Ci vâslesc mereu din greu,

Toamna dorm pe pat de frunze,

Învelit în curcubeu.

Norul umbră nu-mi mai face,

În răcoare mă visez,

Stau ca puiul în găoace,

Și aștept să eclozez.

În văzduhuri uliul țipă,

Se rotește vreme lungă,

Viața mi-o adun în pripă,

Moartea trebuie s-ajungă.

Se bat cuiele-n sicriu,

Numai ploaia mă mai plânge,

S-a făcut așa târziu...

Vântul suflă iar în pânze.

Vizită

Iar e-n vizită mamaia,

De-alaltăieri de pe la zece,

A venit c-a prins-o ploaia,

Dar uită ca să mai plece.

Uneia care a dat de bani

Când nu aveai serviciu şi lovele,

Erai un stup cu miere şi nectar,

Iar azi cu milioane în portofele,

Te-ai transformat într-un viespar.

Unor români – corona virus

A fost nevoie de o pandemie,

Şi multe sfaturi cu-nţeles,

Ca întreaga Românie,

Să se spele un pic mai des.

 Epigrama

Un catren cu poanta-n cioc,

Şi cu patru versuri bune,

Primele te ţin la foc,

După ultimul vei fi cărbune.

Unui bețiv

Când se uită spre podgorii,

I se dilatează porii,

Și se vaită la vecin,

Că îi lasă gura vin.

Pantofii

Pe mama pantofii o băteau,

Și aproape zilnic suferea,

Dar într-o zi când se certau,

Văzui că tata pantofii îi purta.

Umor

E plin de umor vecinul meu,

Iar altul ca el nu întâlneşti,

I-atât de dezvoltat umorul său,

Că râde şi la un Banc de peşti.

Magicianul

Pe un fost magician vestit,

Bibliotecarul școlii l-au făcut,

Dar un eşec cumplit s-a dovedit,

Că încet din cărţi au disparut.

Şcolarizare forţată,

Cam târziu veni la şcoală,

Avea şaipe ani şi oleacă,

Dar din tot ce studia,

Doar si-laba îi plăcea s-o facă.

Sărăcie

Fiind sărac de nedescris,

N-a mai suportat ruşinea crasă,

Servicii Funerare şi-a deschis,

Să aibă ce pune pe masă.

De ieri întruna mă frământ,

Și umbre cad asupra mea potop,

Îmi pare că vorbesc c-un sfânt,

Ce-n raiuri nu-și mai are loc.

Mi-e osul rece și carnea învinețită, 

Pe scânduri umede mă lăfăiesc, 

Și adulmec cu privirea-mi obosită, 

Frânturi din traiul nostru omenesc. 

Doi îngeri negri îmi stau pe umeri,

Și-mi cântă versuri din tropar,

O, moarte! De ce să mă mai numeri,

Când sunt demult în celălalt hotar. 

O mamă aș vrea să am la căpătâi, 

Mă mângâie duios pe creștet, 

Să-mi spună întruna mai rămâi, 

Că firul vieții încă nu e veșted. 

Și plouă întruna ca-n potop, 

Sub ape e și umbra celui sfânt, 

În raiuri nimeni nu mai are loc, 

Şi zac inert... Nu mă frământ.

Azi, câinii latră în suflet de om,

Se-ntinde turbarea în ochi și pe buze,

Cuvintele-s goale, iar trupu-i un pom,

Cu ramuri uscate și frunze obtuze.

Sub aur și zgomot, sub masca de fier,

Se vinde dreptatea la preț de minciună,

Iar inima bate tot mai rar, mai stingher,

Ca o flacăra prinsă între vânt și furtună.

Oamenii trec fără chip, fără gând,

Purtând în privire doar umbre străine,

Nevoie și ură, păcatul flămând,

Îi sapă adânc rădăcinile-n sine.

Se-nchină tăcerea pe-altare de lut,

Iar omul, străin de-a sa veche simțire,

E sclavul mărunt al nimicului crunt,

O umbră ce vinde și trup, și menire.

Sub pași se destramă și timpul, și locul,

Nimic nu mai arde, nimic nu mai doare,

Căci omul  pierzându-și chipul, și jocul,

Rămâne un lut, deși, i-a fost dat ca să zboare .

Și cine mai strigă? Și cine mai plânge?

Când lumea-i un hohot de râs și de scrum?

Un cer fără stele, un glas ce se frânge,

Un om ce se-abate de la sfântul său drum.

Încerc să scriu, condeiul greu apasă, 

Iar foaia albă parcă se deșiră, 

Îmi tremură întruna picioarele sub masă, 

Cuvintele îmi stau deoparte și se miră. 

Mi-e mintea-n căutarea după tine, 

Și parcă sunt lovit de mii de aştri, 

În hăuri să m-arunc subit în vine, 

În căutarea ta și-a ochilor albaștri. 

O altă foaie o mototolesc nervos, 

Și vărs cerneala otrăvind cuvinte, 

Iar pe podea se conturează-un chip frumos, 

Ce poartă-n brațe aducerile-aminte. 

Dar orice vers mă-ntoarce iar la tine,

Ca apa care-și știe vechiul vad,

Și-n fiecare slovă care vine,

Îți simt tăcerea învelită-n iad.

Îți caut glasul printre rânduri șterse,

Ca un orfan prin case de copii,

Și brusc din minte începe să se verse,

Cuvinte vechi pe care numai tu le știi. 

Se stinge noaptea-n vârful lumânării,

Iar umbra mea se-apleacă peste masă,

Și lacrimi curg, că-n urma depărtării, 

Nici poezia nu mai are casă... 

Omul se teme de moartea

Care se plimbă din casă în casă

Și-i peste tot prezentă nebuna!

Unii o cheamă în glumă,

Alții o strigă pe nume sau înjură...

O gonesc,o alungă, o blesteamă să plece,

Dar ea știe să revină-ntotdeauna!

Perversa seceră viețile cu-a sa lungă coasă...

Moartea e hâdă, bătrână, urâtă și rea,

Bea țuică de prună și cafea

Fumează trabuc,obraznic,când vrea,

E arogantă și-are blugi rupți,

Se-mbracă la moda prezentă,

Chiar dacă-i antică,știe ce vrea!

Vorbește urât o limbă știută doar de ea,

Bune maniere nu are!

Răpește bătrâni sau copii sau ce vrea...

İntră-n bordeie prăpădite sau palate aurite,

Să-și ia prada să plece....

Revine iarăși și iarăși de neoprit,

Povestea pare tristă de-ar fi doar atât...

Căci moartea la rându-i a fost omorâtă și ea,

Dumnezeiască minune,chiar așa...

Să creadă fiecare ce vrea!

(2 noiembrie 2022 Horia Stănicel-Irepetabila iubirel

Iar mă-ntorc la primul meu vers pierdut,

Îl citesc în tăcere, cu dor ascuns și mut.

Mintea s-a schimbat, timpul a rărit culorile,

Dar în poemul acela trăiesc vechile mele ore.

Poeziile cresc, altele se nasc pe rând,

Dar prima rămâne tristă, ca un vânt blând.

Chiar dacă scriu altfel, cu glas mai matur,

Prima mea poezie e ecoul unui dor pur.

Autor Alina Zamurca 🎀 

Poezia am compus-o pe 18.10.2024

În aula aceluiași proces
Am venit la sesizare
Tu să aperi blând
El din interes
Să acuze ... să acuze
Și toți
Într-o legitimă apărare
Cu ,, da ,, cu ,,nu,,
Din pro,, și ,, contra,,
Sentința nu-i de mirare.
E ora când
Pronunțarea apăruse deja în ziare…
Jurații ne-au citat-o.
Ce păcat de aulă
De distinsa adunare…
Când totul se putea rezolva
La un chioșc cu ziare….

De ce tu crezi că ești mai bun

Decât colegul de lângă tine,

Când cei din jur nu văd nimic

Să fi făcut ceva ce-ți aparține

Mereu repeți că știi ce faci

Și ajutor nu ceri la nimeni,

Greșești dar nu te-oprești

Și vina o arunci pe semeni

Simțim la tine doar mândrie

Pe care o arăți pe unde treci,

Ne spui că tu le știi pe toate

Ne minți și în minciuni te-ntreci

Nu știi ce-nseamnă modestia

Și lauda-i mereu în gura ta,

Te crezi a fi un bun exemplu

Și n-ai ceva vreodat'ați reproșa

Te superi când ți se spune

Că adevărul este doar unul,

Te lauzi numai cu ce fac alții

Și te-npănezi precum păunul

Cu toate-acestea stai pe scaun

Când toți în tine văd o nulitate,

Iar să sperăm într-o schimbare

Există o infimă...probabilitate!

Ce să-ţi dau române,

Pentru al tău chin,

Pentru veşnica durere,

Şi amar destin.

Ce să-ţi dau creştine,

Spune-mi ce doreşti?

Viaţa ta e tristă,

Dar tu, Mă iubeşti.

Doamne pentru a mea durere,

Nu vreau vindecare,

Şi din marea Ta putere,

Dă-mi doar alinare.

Dă-mi un fluier să doinesc,

Când durerea mă frământă,

Şi când traiul mi-e greoi,

Şi duşmanii mă-nspăimântă.

Dă-mi poetul să îmi cânte,

Cerul, neamul şi natura,

Toate cele câte sunte,

Să îmi potolească ura.

Dă-mi pământul cu verdeaţă,

Codrul să mă răcorească,

Să nu-mi pese de-a mea viaţă

Doar copilul să-mi trăiască.

Dă-mi putere să mă rog,

Să nu cad în nepăsare,

Şi cu Tine fac zălog,

Că nu-mi trebuie vindecare.

Doina, codrul şi poetul,

Rugăciunea către Tine,

Mulţumescu Ţie Doamne,

Toate astea îmi fac bine.