Tinereţe

N-am știut, că voi putea zbura, 

Prin singurătatea minții mele, 

Atât de liber, atât de nepăsător, 

Încât prăbușirea să-mi fie leac. 

Ochiul orb mi se scufundă ades, 

Într-o lumină albă, nepământească, 

Iar simțurile îmi devin privire, 

Iar privirea întregul univers. 

O... cât de mult m-am depărtat de lume, 

Uns cu toate alifiile singurătății, 

Ca un pustnic nemântuit, 

Ce nu-și mai suportă chilia. 

Dar poate tocmai fuga m-a adus, 

Mai aproape de taina din mine,

Unde nu există păcat sau virtute,

Ci doar o sete veșnică de adevăr.

Mi-am auzit gândurile cum plâng,

Ca niște prunci uitați de timp,

Cerând sânul unei revelații,

Pe care nimeni n-o mai promite.

Și-am înțeles; zborul nu-i scăpare,

Ci o formă nouă de cădere,

Într-un abis, ce pare un cer

Fără îngeri, fără formă, fără materie. 

Mi se pare că nici nu sunt eu, 

Ci doar gândul altcuiva,

Rătăcind prin carnea mea,

Într-o confuzie de suflete.

Caut totul, dar în acelaşi timp altceva,

Încercând să alung întunericul din întuneric,

Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,

Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.

Iubirea mea slabă vede peste tot mari greşeli,

Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,

Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,

Să distrugă pesimismul care mă apasă.

Sunt o fiinţă de la începutul lumii rămasă,

Plutesc peste o moarte de vis,

Mă înghite noaptea şi nici că îmi pasă,

Căci infinite tragedii în mine s-au închis.

Trăiesc printr-o ironie tragică şi agonică,

Boabe de lacrimi pe obraji încep a se juca,

Şi printr-o iubire viciată, aproape comică,

Caut totul dar în acelaşi timp altceva.

Sub cerul brăzdat de falşi meteoriţi,

Torturat de viziuni, preţuiesc tăcerea,

Aproape de mine fac amor doi îndrăgostiţi,

Vrând parcă să-mi trezească plăcerea.

 In zadar, căci sunt un iremediabil abandonat,

Iar singurătăţi glaciale mă năpădesc homeric,

Vreau ca de pesimismul demonic să scap,

Încercând să alung întunericul din întuneric.

Sub luna ce s-a ascuns de plictiseală,

Eternităţi de lumini şi umbre mă înghit,

Misterioase chemări mă atrag cu sfială,

 În foc şi smoală sufletu-mi este topit.

Din cauza ideilor mă prăbuşesc,

În vârtejuri demonice încep a mă-nălţa,

Cu un râs negru, tragedii răspândesc,

Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca.

Graţia lumii temperează a mea tragedie,

Se destramă azurul sub privirile-mi triste,

Un avânt dezinteresat mă aruncă-n agonie,

Încep să mă caut pe a morţilor liste.

Iubirea nu o pot cumpăra, tristeţea gratis este,

Dar eu nu ajung decât acolo unde îi întuneric,

Unde sunt venerat şi îndrăgit ca o poveste,

Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.

Farmecul maladiv al neliniştii îl simt,

Atunci când trecutul ca o tornadă mă năpădeşte,

Încep să plâng, să râd, să distrug şi să mint,

Orice sau pe oricine mă iubeşte,

Căci sentimentele nu le mai stăpânesc,

Mă chinuie în groaznice torturi şi dureri,

Iar când încep din nou să iubesc,

Iubirea mea slabă, vede peste tot greşeli.

Nu mai suport, nu mai vreau să fiu minţit,

Vreau să explodeze mica bucurie din mine,

Să simt pentru o clipă că sunt iubit,

Iar voluptăţile negative să sfârşească ruine.

În zadar căci pasiunea haotică mă aruncă-n decor,

Chipul mi-e trist, nu schiţează nici o grimasă,

Încercând Domnului să implor puţin ajutor,

Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă:

- Ce eşti fără iubire… tu, fiinţă ciudată,

Iar dacă n-o vrei la ce mai poţi spera?

Răspunsul e tăcerea din vocea-mi sugrumată,

Şi trist cobor în noapte cu întuneric să mă pot mângâia.

Profunde resemnări îmi umbresc orice gândire,

Mă judec prea aspru, mă închid în dureri,

Iubiri şi nuanţe de viaţă trec fără oprire,

Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri.

Raze de o claritate amară mă orbesc,

O idee simplă, devine dorinţă de viaţă,

Refuz chiar la această idee să mă gândesc,

Căci o pasivitate supremă fiinţa-mi îngheaţă.

Pentru lumea aceasta sunt o calamitate,

Destinul mă chinuie, să mor nu mă lasă,

Visez să vină o zână plină de bunătate,

Să distrugă pesimismul care mă apasă.

Să distrugă pesimismul care mă apasă,

Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,

Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,

Iubirea mea slabă vede peste tot greşeli,

Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric,

Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,

Încercând să alung întunericul din întuneric,

Caut totul, dar în acelaşi timp altceva.

Azi am pornit de cu zori la pețit,

Cu inima beată și clocot în sânge,

De sute de gânduri sunt hăituit,

Grumazul un laț parcă-l strânge.

-Haideți prieteni cu mine-n pețit,

La zâna pădurii cu părul de frunze,

Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,

În care își țese păianjenii pânze.

Astăzi e soare și frunza e verde,

Iar zâna doarme în al lunii pridvor,

Focul iubirii în oase îmi fierbe,

Prin vene îmi curge un rece izvor.

Nu râdeți prieteni că zâna-i aici,

Mai bine dați-mi poiana cu flori,

Prindeți fluturi, gândaci, licurici,

În brațe să ajung cu mii de culori.

Și tot mai adânc în pădure pătrund,

Iar arbori mai tineri în hohote râd,

Șerpii de frică sub frunze se-ascund,

Și ochi în desișuri se văd cum surâd.

Bezna, încet, în pădure se lasă,

Și drumu-i mai greu iar zâna departe,

-Haide fârtate, să mergem acasă,

Nu e nici o zână, doar vorbe deșarte.

Și luna lucește pe fețele noastre,

De cale întoarsă nici vorbă, nici loc,

Frunzele par acum toate albastre,

Și parcă pășim pe o apă de foc.

Deodată se aude un trosnet de piatră,

Și brusc, o lumină, pădurea lovește,

Frunza tresare iar câinii o latră,

Și-n piept simt un foc cum arde orbește.

-Să fugim! Strigară amicii cu toții,

Au sosit vânători, cu câini, și gonaci,

Iar toată ființa îmi vibra de emoții,

Căci eu, o vedeam, printre copaci.

-Rămâneți prieteni cu mine-n pețit,

E zâna pădurii cu părul de frunze,

Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,

În care își țese păianjenii pânze.

Dar focul mă arde și-n umărul drept,

La nuntă sosi vânători și gonaci,

Pădurea mă strânge cu milă la piept,

Și-n beznă, apăru, lumini pe copaci.

-Haideți prieteni, de ce nu dansați?

Mireasa îmi este atât de frumoasă,

De ce peste mine doar lacrimi vărsați?

Lăsați-mă aici, și întorceți-vă acasă.

Spuneți-i măicuței că sunt însurat,

Cu zâna pădurii cu ochii de soare,

Și-acum sunt și eu pe vecie împărat,

Peste arbori și flori, poieni și izvoare.

Plâng iarăși peste adânca-ți rană, 

Ca sângele să ți-l încheg în vers, 

Iar lacrimi lucind pe obraz în goană, 

Străbat același drum prin univers. 

Ți-e gândul mort și steaua neagră, 

Cu ochii mei albaștri o reaprind, 

Și muguri curg din inima-ți beteagă,

Pe pieptul meu de gheață, înflorind. 

Și nu mai știu de ce și cum dar plâng, 

Cu ochii înecați în ochiul tău tăcut, 

Umil m-aplec cu buzele și strâng, 

Săruturi rătăcite de când ne-am cunoscut. 

Cândva vei spune: el a fost o umbră, 

Iar umbra lui era și umbra mea, 

Sub ea îmi murmura tăcerea-mi sumbră, 

Și tainicul sărut pe buze-mi îngheța.

Acum când sufletul mi-e rece și uitat, 

Când amintiri îmi folosesc drept hrană,

Cu al tău sânge în versuri închegat, 

Eu plâng cu rana mea, adânca-ți rană. 

Și brusc s-a lăsat noaptea, 

Ca-ntr-un leșin cosmogonic, 

Pe cer doar o singură stea, 

Sclipește întruna demonic. 

Fântânile au secat și ele deodată, 

Iar marea își culcă valul în larg, 

E mai întuneric ca niciodată, 

Corăbii se frâng catarg de catarg. 

Copacii buimaci freamătă întruna, 

Caută un fir nesperat de lumină, 

Ce bună ar fi acum măcar Luna, 

Ori bruma de rouă pe rădăcină. 

Șuieră agonic și vântul turbat, 

Prin negre vârtejuri atacă natura,

Rugi înălțăm spre un cer cianozat, 

Dar încleștată ne este și gura. 

Îngerii nopții apar croncănind, 

Geme pământul secționat în artere, 

Soborul de preoți ca-ntr-un colind, 

Vestește mântuirea venită din stele. 

Încet, sucombând planeta tăcea, 

Urmând un îndemn antagonic, 

Pe cer doar o singură stea, 

Sclipește întruna demonic. 

E tulbure apa, 

Și vâsla mi-e ruptă, 

Vântul nu suflă, 

Și totu-i o luptă. 

De vin înspre tine, 

Din cer iarăși tună,

Și simt că în mine, 

Se naște-o furtună. 

Valuri înalte, 

De trup mi se sparg, 

Și tâmpla mi-e velă, 

Iar pieptul catarg. 

Odiseea e grea, 

Iubirea mă roade, 

Și inima-i prinsă, 

În ale tale năvoade. 

Adu-mă la mal, 

Și plângi c-un ochi viu, 

Ca-n lacrima ta, 

Naufragiu-mi să-l știu. 

Bunicului i-a plăcut țuica, dar eu chiar l-am iubit

Şi taică-meu a stins pahare, dar el m-a căpăcit.

Bunic'a fost dintr-o bucată, harnică dar arțăgoasă,

Iar mama m-a-nvățat de mic c-o casă nu-i acasă.

Ce simplu pare-n trei cuvinte ceva ce-i complicat...

O lume atât de evazivă, expusă la păcat,

Oricine poate să te agațe în ştreangul social.

Şi chiar de ai ceva aplomb, în umbră, eşti damnat.

Am petrecut vreo câțiva ani în cvasianonimat,

Cu mulți prieteni vechi şi noi.

Cu toți, pe rând, ne-am transformat,

În tipi de treabă sau smardoi.

Ne-am împărțit de la nevoi,

Ne-am îndoit prin alte zări,

Şi-am căutat perseverent

Un scop mai nobil, mai select.

Dar la origini când te-ntorci,

Eşti consultat de acei proroci,

Care ți-au zis c-aşa va fi,

Degeaba-ncerci altundeva mai bine-a năzui.

E viața un dar sau un calvar,

Ori labirint profesional?

E moartea-un prag sau un popas

Sau e credința în impas?

Umblă-n sat o vorbă, precum dorul

L-ar fi prins cineva și agățat în cui,

Dar eu cred că e minciună gogonată

Că acolo știu că e, doar pofta omului.

Și-apoi cum să sechestrezi tu dorul

Când acesta fuge precum gândul,

De la tine către tot ce-ți este drag

Și revine încărcat, să-ți umple golul.

Ieri am simțit că-mi plange ochiul

Când am văzut că satu-mi moare,

Și cum se duce și-a mea copilărie

Și totu-i tern și făr' nicio culoare.

Sufletul îmi este plin de tristețe

Să văd atâta răutate-n jurul meu,

Nu știu cui să-mi mai spun dorul

Ce-l știe, doar bunul...Dumnezeu.

Totuși, n-am să-l țin bătut în cuie

Drumu-i voi da să zboare-n lume,

Veste să-mi aducă și-apoi să-l rog

Măi Dorule, de dor...nu mă răpune!

Sunt scoase paturile afară,

Și ușile din loc în loc,

Cântă nebunii la chitară,

Iar luna joacă kazacioc.

O stea mai albă vrea la iarbă,

Iar cerul liniștit o paște,

Pământul vrea să o absoarbă,

Ca dimineața să se poată naște.

În colțul lunii se frâng zorii,

Și toate cântecele-s coapte,

Se prind cu somnul dansatorii,

Și-și dau ușor ochii pe spate.

Se strâng în aer urme mute,

Din pașii umbrelor răzlețe,

Și vântul vine să asculte, 

Cum șuieră chitara a tristețe. 

Se crapă ziua-n marginea privirii, 

Din nori răzbate-un fir de foc, 

Nebunii merg să-și facă hara-kiri, 

Dar mai întâi pun ușile la loc. 

Acum în ţară,este sărăcie mare,

Şi românul, nostru acum moare.

Fiindcă, nu are bani să achite,

Facturile, ce sunt venite.

Salariile, nu au mai crescut,

Preţurile, au luat-o în sus.

Când fluturaşul, deja apare,

Salariatul, intră în criză tare.

Pensiile, toate staţionează,

Săracii, pensionari oftează.

Când văd, cuponul de pensie,

Mulţi din ei, intră în depresie.

Că ştiu, că iarna o să apară ,

Şi dările le vor fii a lor povară .

N- au bani, facturi să plătească,

Nici mâncare, să trăiască.

Nimeni, nu îşi pune întrebarea,

De ce, se scumpeşte mâncarea?

De ce gazul, petrolul şi energia,

Ele, au distrus acum România?

Fiindcă totul, e venit de afară,

Să distrugă, a noastră ţară.

Românii, acum să îi sărăcească,

Să moară, să nu trăiască.

Nimeni, pe noi nu ne mai vrea,

De ar putea, cu toţii ne-ar lichida.

Dar românul, e popor răbdător,

El nu moare, aşa uşor.

Îndură frigul şi foamea cruntă,

La nimeni, nu va fii slugă.

Chiar dacă, parlamentarii noştrii,

Ne-au vândut, ca sclavi cu toţii.

Dar vă venii, o zii în care,

Românii, nu vor mai avea răbdare.

Şi va fii, o mare răscoală în ţară,

Şi mulţi, şmecheri o să piară.

Că foamea, grea şi sărăcia,

Vor distruge, atunci România.

Iar românul, nostru înfometat,

Iese în stradă, îţi dă în cap.

Că un proverb, el bine spune:

Cu românul, înfometat nu te pune,

Că atunci, nu are mamă, tată,

Ies cu toţii, afară din casă.

Şi atunci singuri, ei îşi fac dreptate,

Nu le mai e frică, nici de moarte.

Fiindcă ei, chiar nu mai vor,

Să fie, sluga tuturor ! 

Mândru-ai fost de ziua asta, mândru că erai român

Ai plecat dar chiar și-așa amintirile rămân

Azi ar fi fost ziua ta și am fi venit la tine

Să-ți urăm un la mulți ani, sănătate, fericire

Mult ți-ai mai iubit nepoții, făceam trenulețu-n sat

Și vara veneam la tine mergeam la Prut la scăldat

Mai primeai câte-o amendă pentru ca n-aveai permis

Dar pentru nepoții tăi făceai orice compromis

Te certai cu grănicerii ca Prutul nu e al lor

Și spuneai în gura mare că e al românilor

Ziceai ca jucăm un fotbal când scapi de spitalizare

Dar în noaptea aceea rece ai rămas fără suflare

Astăzi un poem ți-am scris, sper că din cer mă privești

Eu te mai văd doar în vis și mereu tu îmi zâmbești

Îngerii la cer te-au luat, ai plecat de lângă mine

Dar să știi nu te-am uitat încă mă gândesc la tine

Sunt mândru că-ți sunt nepot și semăn cu tine mult

Scriu rime, râd și glumesc cum făceai și tu demult

📅 01-12-2018

Sunt plin de răni deși nu port războaie,

Mi-s ochii-n lacrimi deși nicicând n-am plâns,

Și cad din mine, ca stropii mari de ploaie,

Dezamăgiri ce-n suflet prea multă vreme-am strâns.

Mi-e zborul frânt adesea, și aripi nu mai am,

Târâș îmi este mersul și coatele zdrelite,

Privirea-mi este ștearsă ca sticla dintr-un geam,

Și trag obloane grele sub pleoapele obosite.

Mi-e inima o candelă ce arde-n întuneric,

Dar vânturi reci o sting și flacăra-i se frânge,

Iar dorurile toate, în cântec efemeric,

Se pierd pe căi uitate, sub cerul care plânge.

Și-aș vrea să strig dar glasul mi-e lut fără suflare,

Cuvintele se sfarmă în umbre fără rost,

Iar sufletul mi-e piatră sub vremuri prea amare,

Un far ce nu-și mai poartă lumina-n avanpost.

Nu-i lanț să nu se rupă, nici zid trecut prin vreme,

Nici plâns necontenit, nici pas îngenuncheat,

Și chiar de port în mine o rană care geme,

Să-i caut vindecare, eu umblu neîncetat.