Fără nori...

Nu mai avem cărări înspre vecini,

Nici urmă de acele vechi poteci,

E plin de buruieni şi de ciulini,

Şi-n faţa gardului, băncuţele stau reci.

Nu vrem să ştim unii de alţii,

Ne-am desparţit de parc-am fi-n război,

De mici, noi am crescut ca fraţii,

Şi-acum doar ură este între noi.

Avem garduri de doi metri,

Suntem străini, deşi am fost cumetri,

Lansăm doar vorbe aspre şi minciuni,

Şi-n fiecare zi ne blestemăm în rugăciuni.

Nu ştiu de ce, nu ştiu nici cum …

Aşa barbari am devenit,

Copiii noştri merg pe-acelaşi drum,

Dar cu un mers bolnav şi diferit.

Nu cer minuni ori fapte supraomeneşti,

Nu cer nimic din ce nu-mi poţi tu oferi,

Doar ura dintre noi s-o mistuieşti,

Căci doar puţin ne-a mai rămas de a trăi.

Ce s-a făcut, e bun făcut,
Nimic nu schimbi din ce-a trecut.
Orice durere sau regret,
Doar roade sufletul, încet.

Învață deci din tot ce-a fost,
Vei da trecutului un rost.
Lucrează pentru ce-o să fie
Și vei găsi doar bucurie.

Oameni decidenți, fiți asumați,

Așa cum ieri, v-au învățat pe voi,

Bunicii voștri, mai puțin învățați,

Dar pentru țară, au dus război

Ei an de an, au construit și zugrăvit,

Voi dărâmat, vândut, asta-ți știut,

Ei cu sacrificii, datoriile-au plătit,

Iar voi miliardari, pe alții, i-ați făcut

Din astă țară, mai totul s-a vândut,

De cei aleși, care putere-au căpătat,

Prin votul nostru, pe care l-au cerut,

Și drept răsplată, pe noi, ei ne-au trădat

Degeaba am sperat noi, în alegeri,

În președinte, senatori și, deputați,

Că am rămas, doar cu a lor prelegeri,

Că după vot, noi toți, am fost uitați

Vedem, că mult se construiește azi,

Dar nu de-ai noștri frați și, de străini,

Că noi am devenit în timp, bastarzi,

Și chiar uitând, că ne-am născut, creștini

Plecați suntem, prin țări străine,

Ca-ici nu am putut noi, să trăim,

În țară, ne-am întoarce noi și mâine,

De ne-ar lăsa, un viitor să făurim

Dar cum să te dedici, pentru popor,

Când porțile la vamă, sunt închise,

Și guvernanții, fac legi pentru ai lor,

Iar țelurile noastre, pe veci respinse

Speranța noastră, renaște, an de an,

Popor unit să fim și, demn în toate,

Să construim, să-ajungem la liman,

Dar trebuie, să-ne-intoarcem, toți

acasă, din străinătate!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Te-am lăsat cândva, demult,

Într-un colţ de casă.

Te-am lăsat într-o lume

Sfântă şi frumoasă.

Te-am învelit în hârtie albă,

Te-am învelit cu dor,

Mă întorceam iarăşi la tine

De mii şi mii de ori.

Mi-ai dăruit cei dragi

Cărţi de care-am vrut -

Scumpe, colorate, ilustrate,

Dar pe tine să te uit n-am putut.

Am plecat departe

Şi tare îmi lipseai,

Îmi era dor de ale tale poveşti

Dar prea departe erai.

N-am vrut să te iau cu mine,

Te-am lăsat ACASĂ,

În lumea-n care am crescut -

Cea sfântă şi frumoasă.

De câte ori mă-ntorc,

Întâi la tine vin,

Te şterg de praf, de timp

Şi lângă piept te ţin...

Îmi eşti comoara fără preţ

Amintirea cea mai vie,

Ce repede mai zboară anii!

Carte din copilărie.

Cu fiecare vers pe care-l scriu,

Mai scad o zi din viață,

Cu pasul greu, cu ochiul viu,

Îmi pun poemele la gheață.

Mai dorm c-o sâmbătă sub cap,

Și trag pe mine lungi duminici,

Apoi în ghețuri plec să sap,

Să-mi internez poemele în clinici.

Acasă plâng biserici reformate,

Iar clopotele lung și trist nechează,

La masa mea, pe foile uscate,

Mai scriu un vers ce tainic lăcrimează.

Cu fiecare vers pe care-l scriu,

Încă o zi din mine îngheață,

Cu pasul greu, cu ochiul viu,

Încarc poeme în librării de gheață.

Asta-i altă seară-n care gândurile nu-mi dau pace,

Copilul din mine urlă de durere și se zbate,

Vreau să-l ajut dar nu pot, n-am ce-i face,

N-a fost pregătit pentru lumea asta crudă,

Urechile lui cuvinte de ură nu vor să mai audă

Inima lui de iubire începe să se ascundă,

A iubit, de asta ochii în fiecare seară i se udă.

Este vina mea pentru că nu l-am pregătit

Nu i-am spus că doare dacă iubești și nu ești iubit,

Acum caut o cale ca singur să fiu fericit.....

Defapt nu caut nimic, nu fac nimic, doar îl mint....

Cum aș putea să-i spun c-am ales să sufăr o viață,

Cum să-i spun că-mi place să-mi curgă lacrimi pe față,

Cum să-i explic faptul că pot să iubesc și fără să fiu iubit 

Cum să-i spun că visele lui din cauza mea au murit....

El nu credea în iubire, dar eu am găsit iubirea adevărată

Ea este totul pentru mine, nu este doar o simplă fată,

Poate ea nu mă mai iubește, dar eu îi port iubire curată

Îl las să mă judece, dar n-am să schimb nimic 

Poate greșesc, îmi asum, îmi place să mă complic,

În viață am să iubesc tot ce-mi este interzis 

Am s-o iubesc doar pe cea căreia îi sunt promis.

Mi-a rămas o carte nescrisă,

Și-n suflet o ușă deschisă,

O carte c-o singură filă,

Cea mai amară, cea mai umilă.

Ea stă pe un raft mai aparte,

Umbre se-ncovoaie pe coală,

Cine-o va scrie-i departe,

Ori pare să nu aibă cerneală.

Cu anii trecuți și galben ca ceara,

Cu trupul slăbit, aproape fosilă,

Văd îngerul cum cară cerneala,

Și moartea îmi scrie ultima filă.

Brusc o lumină m-absoarbe din trup,

O flacără albă, și ultima filă-i cenușă,

Cad cărți peste mine și ochii-mi astup,

Și-n suflet se-nchide ultima ușă.

Pe locul fostei Mănăstiri

Pe locul fostului Palat,

Pe aleile fostului Parc,

Pe locul testului nuclear

În străfundurile pământului

Unde să te mai caut

Carne şi os?

Mama

Când m-am născut,

În prima clipă de viață,

În loc de scâncet,

În loc de plânset,

Am rostit cu putere:

Mama ….

Și am rămas mut pe vecie!

A fost jertfa mea închinată

Acestui cuvânt divin…

Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;

Ce e permis şi ce nu este permis;

Oare pot condamna sau pot lăuda;

Nu ştiu, căci totul în mine este închis.

În această lume nu-i valabil nimic,

Nu există nici un principiu consistent,

Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,

Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.

Simt un gust amar privind pe stradă,

O amărăciune drăcească, bestială,

Problema morţii îmi pare acum fadă,

Totul e calm, de-o linişte mormântuală.

Nu mai cred în absolut nimic,

Şi nici nu mai am nici o speranţă,

Realităţile au căzut toate, câte un pic,

Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.

Nu am nici sentimentul trecutului,

Iar prezentul îmi pare o otravă,

Nu ştiu dacă sunt disperat,

Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.

Ochii mi se cufund adânc în orbite,

Când ușa întredeschisă o zăresc,

Văd pe alocuri urme prea grăbite,

Ce înspre drum deodată se opresc.

Îmi pare că te-ai risipit precum o boare,

De-a lungul drumului ce-l tot privesc,

Și parcă-mi pleacă ochii la plimbare,

Că-n lipsa ta le este teamă că orbesc.

Și nu mă pot uita acum nici îndărăt,

Nimic nu-i mai sinistru ca o casă goală,

Și mă-nspăimânt profund de tot ce văd,

În casa cum se ruină ca de o boală.

Mă mistuie un foc pe dinăuntru,

Iar flacăra se-ntinde încet spre ușă,

Și-ai să auzi cândva, că înăuntru,

În urma ta lăsată e altă urmă de cenușă.

Sub felinarul ce întunericul străbate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Muşcând din mâini şi încurajări trucate,

Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.

Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

E un tablou ce-n astă lume ţipă,

Strigând durerea şi mâhnirea,

Către avuţi şi-a lor ferice clipă,

Ce-i putredă şi amară cum e fierea.

Ei nu răspund căci inima le e de piatră,

Dar ştiu că a lor resturi aruncate,

Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

Nu vor din plinul lor să dăruiască,

Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,

Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,

Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.

Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,

Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,

Dar niciodată nu au fost acolo unde,

Stau roată cei de soartă chinuiţi.

Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,

La fel ca sufletul lor de nababi,

Minciună-i adevărul ce-l rostesc,

Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.

Spun că asupra nevoiaşilor veghează,

Că îi ajută să aibă chiar de toate,

Fiinţa, gestul însă îi trădează,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.

Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,

Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,

Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,

De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.

Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,

Dar de copii au fost izgoniţi,

Acum trăiesc în crâncenă durere,

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.

La cei ce le-au furat fericirea,

Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,

Gândind că poate aşa le-a fost menirea,

Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.

Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,

Şi de la ei să învăţaţi încă odată,

Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,

Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,

Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,

Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.

Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,

Le poartă umbra deformată pe pământ,

Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.

O clipă străpunge ca un fulger viitorul,

Trăieşte doar o zi la fel ca ei,

Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,

După fosta casă şi copiii tăi…

Cu trupul stors, agonic şi înfometat

Dar în piepturi cu o inimă curată,

Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.

La fel şi aceşti copii abandonaţi,

Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,

Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?

În ce le este fericirea sau care li-i misterul?

Chiar şi în zilele mai nereuşite,

Când trupul le este sleit şi flămând,

Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

Sunt veseli şi-i auzi râzând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

Vântul mă mușcă de față, 

Într-un frig infernal mă desfăt, 

Sângele în vene-mi îngheață, 

Cu bulgări de foc mă îmbăt. 

Mi-s oasele gârbove-n coaste, 

Și văd cum prăpădul revine, 

Înfrunt a gerului oaste, 

Și simt o Siberie în mine. 

Mi-e frig și sunt rece ca gheața, 

În cristale, de mișc, mă voi frânge, 

Jăratec aș mânca dimineața, 

Și clocot mi-aș turna peste sânge. 

Mi-e frig, doar mi-e frig și îs sloi, 

Soarele nu-l mai văd nici în vis, 

Cu gerul port acum un război, 

În care focul este strict interzis.