Fii bucuros de-a ta trăire...
Nu cere viață neschimbată,
Și nici iubirea ce s-a frânt,
Acestea vin numai odată,
Și doar o clipă pe pământ.
Dar cât durează, strânge-n suflet,
Tot freamătul și-al ei parfum,
Căci amintirea ei te-ndeamnă,
Să fii și tu, cândva, un drum.
Și-n loc s-aștepți lumini de ceară,
Ce se topesc ori ard într-un oftat,
Mai bine-i focul să te piară,
Chiar de-i târziu, chiar de-i păcat.
Căci ce-i iubirea, dacă-i lege?
Ce-i dorul, dacă-i jurământ?
Sunt visuri ce nu pot rămâne,
Ci trec, ca umbra, pe pământ.
Deci nu te-nchide-n amăgire,
Nici nu-ntreba de ce s-a dus,
Fii bucuros de-a ta trăire,
Căci totu-i răsărit și apus.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 11 februarie
Adăugat la favorite: 2
Vizualizări: 183
Poezii din aceiaşi categorie
Rana
A intrat în casă liniștea
Unui nor.
Cerul din nou curat,
Își absoarbe rănile
Usturătoare.
Molatec vânt
Racorește sângele
Zgârie simțul, aripa,
Primăvara.
Seninul este din nou senin
Azurul este din nou
tot mai cert,
Ca și soarele.
Dar rănii îi rămâne
Dorința de veșnicie,
Atârnată într-un cui
Ruginit,
Care zgârie ascuțit
Interior, vesel,
Copilaresc,
Invaluit in ceață fierbinte,
Uitat de natură,
De sine .
Să n-ai să-mi spui că ești bolnav!
Să n-ai să-mi spui că ești un om bolnav
Când stai cu tolăneala tu la mână
Și crezi mereu ce este muncă grav!
A fost prea viețuirea ta o zână
Ce te-a lăsat să dormi, ca de acum
Să-ți verși tot oropsirea pe cea bună,
Cea ce-a lucrat să nu te afli-n drum,
Să hoinărești buimac din lună-n lună?
Respectul trebuind să îl acorzi
Nu te clintește-n loc nici cât o brumă,
Căci vălmășagul de iubiri și corzi
Făcut-a soarta însăși ca pe-o glumă.
Iar îngerii când te-or chema să urci,
Și calea înspre Rai ai să ți-o spurci.
(Imagine de fundal: Wellcome Collection)
Satul
Pe-o uliță ascunsă, visurile curg,
Cu răsuflarea iernii înghețate,
Iar timpul mut, ca un uitat amurg,
Se stinge-n glasuri deformate.
Copacii poartă straie de-argint viu,
În dansul lor sub lună tremurândă,
Iar noaptea țese văl, albind pustiu,
Un univers ce pare că se-afundă.
Din hornuri se ridică aburi grei,
Cântând povești de dor și de iubire,
Iar undeva, în hăul unei văi,
Un lup își urlă haita spre unire.
Și-n toate-aceste clipe de veghere,
Se naște iarăși visul neatins,
O iarnă care cheamă la-nviere,
Pe omul ce din sine s-a desprins.
Din geamuri mici, priviri ce se ascund,
Veghează noaptea albă și tăcută,
Iar crivățul tot cară înspre prund,
În dansul său zăpada proaspătă cernută.
Departe, clopotul răsună tremurat,
Și ninge-ncet, ca-ntr-o chemare sfântă,
Tot satu-i alb, și parcă s-a 'nălțat,
În lumea celor care nu cuvântă.
Diagnostic.
azi am cules
durerea din mine
ca pe flori ofilite
într-un ceas fără secunde.
și-am scris.
atât.
nimic mai mult.
nimic mai puțin.
doar am scris.
Iar lumea a zis:
„E poezie.”
Dar poezia are în bagaj
dureri de cap
pe bandă rulantă
și un diagnostic greșit?
Fără titlu.
Arde cerul de doi ani cu flăcări de gheață,
Îngeri nevinovați își iau adio de la viață.
Trecutul mi-e prezent, sunt blocat în ceață
Plâng de durere, dar am doar zâmbete pe față,
Îl rog pe Dumnezeu ca de data asta să nu mă vadă
Îi jur că m-am sinucis involuntar, sper să mă creadă,
Dacă nu, am s-accept ca flăcările iadului să mă ardă
N-am să regret niciodată faptul c-am căzut iubiri pradă
DROGUL
De când Domnul a lăsat,
Adam și Eva a încălcat..
Porunca lui Dumnezeu..
Să nu guste mărul rău.
Șarpele ia îndemnat,
Să facă acest păcat.
Astăzi iar sa repetat..
Șarpele iar a îndemnat,
A adus semința lui ..
Dar al necuratului.
Drogul cu puterea lui..
Pe mulți a acaparat,
Mintea lor a tulburat.
E un iad adevărat,
Ce atrage nencetat,
Acest rău molipsitor,
De care nu scapi ușor.
Domnul ne poate scăpa..
RUGĂCIUNEA e calea..
Nu uita că Dumnezeu,
Orice poate, nu e greu..
Puterea lui este mare,
Ajută pe fiecare.
Rana
A intrat în casă liniștea
Unui nor.
Cerul din nou curat,
Își absoarbe rănile
Usturătoare.
Molatec vânt
Racorește sângele
Zgârie simțul, aripa,
Primăvara.
Seninul este din nou senin
Azurul este din nou
tot mai cert,
Ca și soarele.
Dar rănii îi rămâne
Dorința de veșnicie,
Atârnată într-un cui
Ruginit,
Care zgârie ascuțit
Interior, vesel,
Copilaresc,
Invaluit in ceață fierbinte,
Uitat de natură,
De sine .
Să n-ai să-mi spui că ești bolnav!
Să n-ai să-mi spui că ești un om bolnav
Când stai cu tolăneala tu la mână
Și crezi mereu ce este muncă grav!
A fost prea viețuirea ta o zână
Ce te-a lăsat să dormi, ca de acum
Să-ți verși tot oropsirea pe cea bună,
Cea ce-a lucrat să nu te afli-n drum,
Să hoinărești buimac din lună-n lună?
Respectul trebuind să îl acorzi
Nu te clintește-n loc nici cât o brumă,
Căci vălmășagul de iubiri și corzi
Făcut-a soarta însăși ca pe-o glumă.
Iar îngerii când te-or chema să urci,
Și calea înspre Rai ai să ți-o spurci.
(Imagine de fundal: Wellcome Collection)
Satul
Pe-o uliță ascunsă, visurile curg,
Cu răsuflarea iernii înghețate,
Iar timpul mut, ca un uitat amurg,
Se stinge-n glasuri deformate.
Copacii poartă straie de-argint viu,
În dansul lor sub lună tremurândă,
Iar noaptea țese văl, albind pustiu,
Un univers ce pare că se-afundă.
Din hornuri se ridică aburi grei,
Cântând povești de dor și de iubire,
Iar undeva, în hăul unei văi,
Un lup își urlă haita spre unire.
Și-n toate-aceste clipe de veghere,
Se naște iarăși visul neatins,
O iarnă care cheamă la-nviere,
Pe omul ce din sine s-a desprins.
Din geamuri mici, priviri ce se ascund,
Veghează noaptea albă și tăcută,
Iar crivățul tot cară înspre prund,
În dansul său zăpada proaspătă cernută.
Departe, clopotul răsună tremurat,
Și ninge-ncet, ca-ntr-o chemare sfântă,
Tot satu-i alb, și parcă s-a 'nălțat,
În lumea celor care nu cuvântă.
Diagnostic.
azi am cules
durerea din mine
ca pe flori ofilite
într-un ceas fără secunde.
și-am scris.
atât.
nimic mai mult.
nimic mai puțin.
doar am scris.
Iar lumea a zis:
„E poezie.”
Dar poezia are în bagaj
dureri de cap
pe bandă rulantă
și un diagnostic greșit?
Fără titlu.
Arde cerul de doi ani cu flăcări de gheață,
Îngeri nevinovați își iau adio de la viață.
Trecutul mi-e prezent, sunt blocat în ceață
Plâng de durere, dar am doar zâmbete pe față,
Îl rog pe Dumnezeu ca de data asta să nu mă vadă
Îi jur că m-am sinucis involuntar, sper să mă creadă,
Dacă nu, am s-accept ca flăcările iadului să mă ardă
N-am să regret niciodată faptul c-am căzut iubiri pradă
DROGUL
De când Domnul a lăsat,
Adam și Eva a încălcat..
Porunca lui Dumnezeu..
Să nu guste mărul rău.
Șarpele ia îndemnat,
Să facă acest păcat.
Astăzi iar sa repetat..
Șarpele iar a îndemnat,
A adus semința lui ..
Dar al necuratului.
Drogul cu puterea lui..
Pe mulți a acaparat,
Mintea lor a tulburat.
E un iad adevărat,
Ce atrage nencetat,
Acest rău molipsitor,
De care nu scapi ușor.
Domnul ne poate scăpa..
RUGĂCIUNEA e calea..
Nu uita că Dumnezeu,
Orice poate, nu e greu..
Puterea lui este mare,
Ajută pe fiecare.
Alte poezii ale autorului
Haideți…
Haideți, să nu spunem ce ne doare,
Să suferim în noi spășiți,
Căci nimeni nu mai vine cu o floare,
Și nici nu mai suntem iubiți.
Haideți, să înghiţim subit cuvinte,
Să nu mai spunem păsul orișicui,
Căci nimeni nu mai vrea să ne alinte,
Și fiecare-și poartă suferința lui.
Haideți, în nimic să nu mai credem,
Să nu mai ridicăm privirile spre cer,
Căci nimeni nu mai știe ce suntem,
Când dintre noi, nevinovații suferă și pier.
Haideți, să pornim orbește spre abisuri,
Ori sus pe cruce de-a valma răstigniți,
Să plângă întruna îngerii în paradisuri,
Iar moartea să scrâșnească-ncet din dinți.
Geea
Sclipirea apei te-a străpuns,
Şi a erupt apoi prin vene,
Nici soarele n-ar fi acum îndeajuns,
Să asfințească sub ale tale gene.
Mici bulgări de lumină te-nconjoară
Mimând un ritual nepământean,
Iar luna de pe ceruri se coboară,
S-o ții în brațe ca pe-un copil orfan.
Aduci un farmec mai aparte lumii,
Când dănțui grațios pe stele,
De acolo parcă-ți sunt străbunii,
Căci porți o constelație sub piele.
Big-bangul pare ar fi al tău surâs,
Când universul se rezumă la o cifră,
Secretul omenirii îl ții în inimă ascuns,
Şi ni te-arăți doar într-o carte apocrifă.
Destin
E fadă orice amintire,
Iar visu-mi dănţuie pe-un gând,
Strivesc cu lacrimi a mea nenorocire,
Şi mă predau în faţa zeilor înfrânt.
În lanţuri zace al meu suflet,
Şi-i biciuit de tragice năpaste,
Mi-e fuga un apocaliptic umblet,
Divina suliţă mă-npunge-n coaste.
Lumini îmi obosesc privirea,
Iar oboseala carnea-mi stoarce,
Durerea mi-e servită cu de-a sila,
Doar moartea…ea mă lasă în pace.
Îmi murmur doine suspinând,
Căci stramoşesc îmi este chinul,
Ai mei, cu toţii, rând pe rând,
În patimi şi-au trăit destinul.
Acasă
Pe ulița veche cu praf și noroi,
Adie un vânt de amurg liniștit,
Umbra copacilor bătrâni din zăvoi,
Spune povești dintr-un timp rătăcit.
Căsuța din vale la ferestre cu flori,
A gutui coapte și a pâine miroase,
O mamă la poartă cu roși obrăjori,
De atâta așteptare împietrită rămase.
Miroase a fân și a câmpuri cosite,
A ploaie curată ce scaldă pământul,
Și-mi vine un dor de toate-mplinite,
De casa ce-mi știe și oful, și cântul.
Aici, în oraș, mă simt un străin,
Betoanele acoperă visele mele,
Iar dorul de acasă curat și divin,
Plânge întruna în oasele mele.
E ridicol
Am râs când m-am născut,
la fel când mi-a căzut primul dinte.
Râdeam când mă băteau părinţii,
la fel când venea noaptea.
Am râs în durere,
la fel în clipele de tristeţe.
Am râs în faţa morţii,
la fel chiar de destinul meu.
Am râs de tot și de toate, dar în același timp,
m-am plâns pe mine…
În tine…
În tine plouă cu miresme moi,
Și mă cuprinde cerul tău de seară,
Îmi tremură sub piele câțiva zori,
Când îți ating tăcerea seculară.
Sub pasul tău, pământul naște crâng,
Și mugurii în plete-ți dau năvală,
Îmi pun obrazul palid pe umărul tău stâng,
Și ramuri mă cuprind într-o spirală.
Căzând în tine, parcă-s într-un vers
Scris pe o frunză ce nu îngălbenește,
Te simt cum urci, cu tot cu univers,
Prin osul crud ce carnea îmi strivește.
Și-aș vrea să-mi fii pământ și soare,
Să mă învii din sângele de mire,
Să-ți cresc în suflet ca o floare,
Ce-și trage zilnic seva din iubire.
Haideți…
Haideți, să nu spunem ce ne doare,
Să suferim în noi spășiți,
Căci nimeni nu mai vine cu o floare,
Și nici nu mai suntem iubiți.
Haideți, să înghiţim subit cuvinte,
Să nu mai spunem păsul orișicui,
Căci nimeni nu mai vrea să ne alinte,
Și fiecare-și poartă suferința lui.
Haideți, în nimic să nu mai credem,
Să nu mai ridicăm privirile spre cer,
Căci nimeni nu mai știe ce suntem,
Când dintre noi, nevinovații suferă și pier.
Haideți, să pornim orbește spre abisuri,
Ori sus pe cruce de-a valma răstigniți,
Să plângă întruna îngerii în paradisuri,
Iar moartea să scrâșnească-ncet din dinți.
Geea
Sclipirea apei te-a străpuns,
Şi a erupt apoi prin vene,
Nici soarele n-ar fi acum îndeajuns,
Să asfințească sub ale tale gene.
Mici bulgări de lumină te-nconjoară
Mimând un ritual nepământean,
Iar luna de pe ceruri se coboară,
S-o ții în brațe ca pe-un copil orfan.
Aduci un farmec mai aparte lumii,
Când dănțui grațios pe stele,
De acolo parcă-ți sunt străbunii,
Căci porți o constelație sub piele.
Big-bangul pare ar fi al tău surâs,
Când universul se rezumă la o cifră,
Secretul omenirii îl ții în inimă ascuns,
Şi ni te-arăți doar într-o carte apocrifă.
Destin
E fadă orice amintire,
Iar visu-mi dănţuie pe-un gând,
Strivesc cu lacrimi a mea nenorocire,
Şi mă predau în faţa zeilor înfrânt.
În lanţuri zace al meu suflet,
Şi-i biciuit de tragice năpaste,
Mi-e fuga un apocaliptic umblet,
Divina suliţă mă-npunge-n coaste.
Lumini îmi obosesc privirea,
Iar oboseala carnea-mi stoarce,
Durerea mi-e servită cu de-a sila,
Doar moartea…ea mă lasă în pace.
Îmi murmur doine suspinând,
Căci stramoşesc îmi este chinul,
Ai mei, cu toţii, rând pe rând,
În patimi şi-au trăit destinul.
Acasă
Pe ulița veche cu praf și noroi,
Adie un vânt de amurg liniștit,
Umbra copacilor bătrâni din zăvoi,
Spune povești dintr-un timp rătăcit.
Căsuța din vale la ferestre cu flori,
A gutui coapte și a pâine miroase,
O mamă la poartă cu roși obrăjori,
De atâta așteptare împietrită rămase.
Miroase a fân și a câmpuri cosite,
A ploaie curată ce scaldă pământul,
Și-mi vine un dor de toate-mplinite,
De casa ce-mi știe și oful, și cântul.
Aici, în oraș, mă simt un străin,
Betoanele acoperă visele mele,
Iar dorul de acasă curat și divin,
Plânge întruna în oasele mele.
E ridicol
Am râs când m-am născut,
la fel când mi-a căzut primul dinte.
Râdeam când mă băteau părinţii,
la fel când venea noaptea.
Am râs în durere,
la fel în clipele de tristeţe.
Am râs în faţa morţii,
la fel chiar de destinul meu.
Am râs de tot și de toate, dar în același timp,
m-am plâns pe mine…
În tine…
În tine plouă cu miresme moi,
Și mă cuprinde cerul tău de seară,
Îmi tremură sub piele câțiva zori,
Când îți ating tăcerea seculară.
Sub pasul tău, pământul naște crâng,
Și mugurii în plete-ți dau năvală,
Îmi pun obrazul palid pe umărul tău stâng,
Și ramuri mă cuprind într-o spirală.
Căzând în tine, parcă-s într-un vers
Scris pe o frunză ce nu îngălbenește,
Te simt cum urci, cu tot cu univers,
Prin osul crud ce carnea îmi strivește.
Și-aș vrea să-mi fii pământ și soare,
Să mă învii din sângele de mire,
Să-ți cresc în suflet ca o floare,
Ce-și trage zilnic seva din iubire.