Acasă

Dintre ruini de biserici,

Acatiste adun,

Calc peste feţe de clerici,

Preparând aghiazmă-n ceaun.

Ascult gălăgia din cimitir,

Morţii se revoltă în groapă,

Căci li s-a pus pe sălaşuri bir,

Şi peste ei o alta se sapă.

E o absenţă de simţuri în lume,

Demonii iubire îţi oferă,

Popii în tradiţionale costume,

Blesteme peste tine proferă.

Cad cete de îngeri din cer,

Scântei erup din morminte,

Am devenit al lumii gropnicer,

Şi cânt liturghii fără cuvinte.

Nemângâiaţi se sting atei,

Pe braţele mele întinse,

Boltesc credinţă pentru ei,

Sub lumânări în post aprinse.

Plâng sfinţii arhangheli în taină,

Pustnici în grote se închină,

Să porţi creştine acea haină,

Care te-mbracă în lumina divină.

Din umbra gândului tău se desprinde,

Pe ape fără țărm o dâră de fum,

Și luna, ca o rană care nu se închide,

Își varsă argintul pe lungul meu drum.

Iar timpul, vechi păstor de clipe oarbe,

Ne mână pașii-n cercuri de nisip,

Lăsând în urmă visul care-și soarbe,

Din propria lumină un alt chip.

Pe țărmul inimii, nisipuri grele,

Își mută somnul peste pașii goi,

Și-n scoici adânci se nasc ecouri grele,

Pe marea nerostirii dintre noi.

Și poate că-n tăcerea care vine,

Ne vom privi din margini de destin,

Cu ochii plini de întrebări străine,

Și cu un dor pe care nu-l mai știm.

Vom merge fiecare în altă zare,

Cu jumătatea sa de infinit,

Și-n serile pustii privind spre mare,

Vom lăcrima știind cât ne-am iubit.

În palmă astăzi îți port fericirea,

Dar mâna-mi tremură subit,

În ochii tăi îmi plânge nemurirea,

Iar în ai mei tu râzi necontenit.

Te scot din crâncene abisuri,

Și te resuscitez mereu,

Trăirile îți sunt neîmplinite visuri,

Iar inima îți bate-n pieptul meu.

Împodobești un pom cu tragedii,

Şi-l altoiești cu grijă an de an,

În fiecare noapte urlă-n el stihii,

Tu cânți sub el un cântec de orfan.

Îți cauți mama printre aștri,

Fugind pe ochii mei albaștri,

Și vrei ca ea să te îngroape,

Sub ale mele obosite pleoape.

Înalț slăviri înspre Demiurg,

Să nu-ți asculte ruga niciodată,

Dar ai plecat aproape de amurg,

Orbindu-mi ochii dintr-odată.

Mi-e somn pe perna-ți părăsită,

Iar lacrimile-mi curg potop,

Şi sap sub pleoapa-mi obosită,

Căci vreau acum să te dezgrop.

Azi lupt cu frigul din mine,

Cu ierni ce încep să m-acuze, 

Mă-ngheață geruri străine,

Și-mi crapă tăcerea pe buze. 

Sub piele îmi urlă pustia,

Și-n măduvă-mi ninge ușor,

Nămeți îmi încarcă vecia,

Și tâmplele ninse mă dor.

C-un urlet de gheață mă strig,

Dar nu-i mântuire în glas,

Mi-e viața o haină de frig,

Și timpul un sloi ce-a rămas.

Simt trupul o scorbură albă,

Și sufletul – viscol cioplit,

Pe umeri mi-atârnă o salbă 

Din gheață și foc netopit. 

În mine e iarna cea mare,

Un secol de alb clandestin,

Și-n frigul ce-n mine răsare,

Apune un rece destin... 

Noapte, îmbracă-mă-n stele,

Universul întreg să-l sărut,

Să-l sfâșii cu tainele mele,

Și-apoi să-l fac dispărut.

Noapte, în vis mă scufundă,

Negrul infinit să-l ating,

Să simt măcar pe-o secundă,

Clipa când soarele-l sting.

Noapte, hai du-mă pe lună,

Cu focul din piept s-o-ncălzesc,

Pământul să poată să spună:

-Ah Lună, ce mult te iubesc!

Noapte, aruncă-mă-n mare,

Întunericul din adâncuri să-l scot,

Iar bezna albită de sare,

S-o închid pe vecie 'ntr-un port.

Îngropați-mă-n noaptea adâncă,

Lumina să-mi curm pe vecie,

Stele la creștet să-mi plângă,

Întunericul criptă să-mi fie.

Cât moartea încă embrioni cultivă,

Să aibă mai târziu ce secera,

Eu stau cu mâinile-n colivă,

Și plâng la înmormântarea altcuiva.

Căci viața-mi pare-o pâine prea uscată,

Ce mi-e servită la o altă masă,

Și fiecare zi de sus lăsată,

Mereu îmi pare a fi o judecată.

Mă uit la cer și văd cum se sfârșește,

În fiecare nor ce-n sine moare,

Și-mi pare că pământul mă primește,

Doar ca să-mi dea o șansă de salvare.

Dar încă scriu, cu sânge, peste tot,

Sperând că Domnul va citi vreodată,

Și nu-mi închid durerea în chivot,

Ci-o port cu mine drept răsplată.

Eu n-am să vin la catafalc cu flori,

Ci-n miezul palmei cu o cruce arsă,

Și-n ochii mei vor răsări doi sori,

Ce peste oameni focul gheenei varsă.

Pe buze îmi va curge vinul nesfințit,

Din liturghii uitate-n miez de iarnă,

Și voi striga: Of, Doamne, am trăit

Să văd o lume care Te răstoarnă!

Dar nu mă tem, din moartea altcuiva,

Îmi fac altar și voi cânta cu glas de grotă,

Apoi  am să îngrop în cărți de mucava,

Tot drumul meu înspre Golgotă.

Anii vin și mulți se-adună

Și îi simt că-s grei în cârcă,

Sunt ca un colac cu roadă

Bat în cracă, nimic nu pică.

Repede mai trece vremea

Ieri un tânăr și-azi bătrân,

Doamne spune că se poate

Bătrânețea să-mi amân.

Sau lungește puțin clipa

Când pe lume-s fericit,

Sau te rog fă-o mai mică

Când sunt trist și necăjit.

Acum aștept un răspuns

Poate-l voi primi de Sus,

Din înalt, din cerul Sfânt

Chiar de la Domnul IIsus.

............................

După-un timp un vis mi-a spus

Fiule, nu te-amăgi, ești muritor,

Dar te-ndemn fă-ți viața faptă

Să devii când pleci...nemuritor!

Tăcerea îmi este dar divin,

O scară înspre bolțile sfințite,

Și zilnic cu o treaptă vin,

Din vorbe aspre nerostite.

Cuvinte-mi mor subit pe limbă,

Ori le ucid devreme-n minte,

Tăcerea-n ochii mei se plimbă,

Iar gura-i plină de morminte.

În lumea dulce a nerostirii,

Se-nalță sufletu-n lumină,

Și-acea scânteie a iubirii,

E-un foc imens care domină.

Când clevetiri survin mieros,

Ca să trezească vorbe amorțite,

Mi-s ochii îndreptați în jos,

Iar buzele îmi sunt pecetluite.

Tăcerea îmi este dar divin,

Și urc pe scară înainte,

Și zilnic cu o treaptă vin,

Eu, ucigașul de cuvinte.

Prin crăpătura îngemânării am privit cu dor de început.

Respiraţia dimineţii am simţit-o pe obraz

Ca pe ceva ce îmi amintea de prezenţă , de fiinţare .

Din lumea rămânerii în repaus în lumea începutului

Trecerea era lină , era un tumultum de dorinţe ,

De pleoape deschise , de priviri împopoţonate

Cu semne de întrebare .

Am cerut braţelor întânderi peste trupurile goale ,

Uscăţive coloane resemnate .

Paşii s-au format în voia lor lăsând urme involuntare

Atunci când tălpile au auzit drumul .

Buza genunchiului împărţea săruturi tângâietoarelor chemări .

Câte rămâneri în urmă vor fi ?

Un măr cade încet pe pământ,

Cu râsu-mi uitat în el când era mugur,

Mușc, și deodată, mă aflu râzând,

Iar râsul se-mprăștie în totul din jur.

Copacii râd de se scutură frunza,

Se țin cu crengile toate de trunchi,

În scorburi păienjeni își scutură pânza,

Și-n hohot de râs se pun în genunchi.

Cu lacrimi râde și soarele sus,

Norii izbucnesc în ploi amuzante,

Chiar vântul, cel sobru, pare dispus,

S-adie în glumă pe lângă plante.

Iarba chicotește sub pasul ușor,

Furnici se adună râzând în cărare,

Pământul se clatină blând de fior,

De parc-ar gusta din aceeași mirare.

Prin ape se-aude un râs legănat,

Peștii se-ntorc, din solzi scânteind,

Iar râul cel vesel, ușor tulburat,

Își cară nămolul spre mare, zâmbind.

Iar eu stau tăcut, cu-n măr pe jumate,

Ce strânge tot râsul scăpat peste fire,

Și sâmburii mici îi plantez mai în spate,

Iar muguri de râs, răsar în neștire.

O frunză cade liniștită,

La a mea fereastră.

E ciudată și ruginită,

Ca și viața noastră.

O frunză se desprinde,

Ușpor de ramul întristat.

Pică și se stinge,

ca și sufletul îndurerat.

O frunză mucegăită,

A trecut în zbor.

Plânge că e zdrobită,

Ca și viața omului trecător.

Și ce dacă iarna vine
cernând fugii de zăpadă...
Eu, mă învelesc cu tine
lăsând sufletu-mi să cadă
în al drgostei cascadă.

Și ce dacă pe la geamuri
frigul a gravat flori albe
adunându-le drept  lauri
și țesând din ele salbe.

Și ce dacă bate vântul
mult prea zbuciumat și rece
Este la fel ca și gândul
că, încă un an se trece
care a schimbat Pământul.

Și ce dacă în văzduh
se aud doar glas de ciori
iar pe lac, acolo-n stuh,
mai sticlesc doi ochișori.

Și ce dacă iarna vine
lăsând pomii dezbrăcați
Eu mă pitulesc în tine
precum conurile-n brazi
și te țin ca să nu cazi.

Și ce dacă iarna vine
și cad fulgii ca-n poveste
Eu mă plimb la braț cu tine
dulce îți șoptesc o veste...
Fericire, tu-mi faci zilele senine.

Drepturi de autor
Anna Dzengan 07.12.2020