Ultima filă...

Cerul a căzut în ochii-mi albaștri,

Iar norii se plimbă încet pe retină,

În palme țin constelații și aștri,

Și în jur răspândesc lumina divină.

Un freamăt de frunze pe buze îmi șade,

Șoapta îmi este alint și dojană,

Izvorul de munte pe umeri îmi cade,

Pădurea cea verde mi-o pun peste rană.

Pe tâmple-mi coboară amurgul de seară,

Pictându-mi cu umbre visări nesfârșite,

Iar vântul îmi poartă, ușor, într-o gară,

Trenuri de gânduri, demult rătăcite.

Sub pleoape-mi se-adună mici curcubeie,

Ducând în adâncuri taine din stele,

Pe suflet îmi cresc mângâieri de femeie,

Hrănite cu visuri și dorințe rebele.

Tot cerul rămâne în ochii-mi de ceară,

Și norii se pierd într-un vis necuprins,

Timpul îngheață în amurgul de seară,

Tăciunii din mine în văpăi s-au aprins.

Sub tălpi îmi simt cerul ca o gură de apă,

Oasele mele nu mai au rădăcină,

Trupul uscat din pocale cu foc se-adapă,

Iar aripi îmi cresc dintr-un bob de lumină.

Sub pasul meu nu simt pământ, 

Iar respirația mi-e grea, 

O pleoapă îmi clipește blând, 

Când te perinzi prin preajma mea. 

Dar parcă vine-un iz de toamnă, 

Şi brusc copacii îngălbenesc, 

Iar cerul, norii îi răstoarnă, 

În ochii mei când lăcrimând privesc. 

Mă sting puțin, câte puțin în seară,

Ca o lumină prinsă-ntr-un apus,

Și timpul trece-ncet, ca o povară,

Iar eu, ca orice om, îi sunt supus.

Mi-e dor de glasul tău, ce nu mai sună,

De pașii care nu mai vin spre mine,

Și-n liniștea ce cade ca o brumă,

Îți simt absența rece, ca pe-o vină.

Rămân aici, cu toamna mea tăcută,

Cu frunze ce-mi vorbesc despre sfârșit,

Și-n fiecare clipă netrecută,

Încerc s-agăț un colț de infinit. 

Pășesc prin mine, parcă printre frunze,

Și simt cum mă dezbrac de ce-am fost ieri,

Nimic nu mă mai ține… doar iluzii,

Ce-n fundul inimii rămân tăceri.

Și tu ești tot acolo, mai adâncă,

Ca un ecou ce nu se mai întoarce,

Iar peste noi o toamnă plânge încă,

În timp ce firul vieții încet se toarce.

Mă suduie mitropolitul,

Că prescura-i din tărâță,

El uitase preasfințitul,

Că pământul n-are țâță.

Că făina de la moară,

Vinul dulce de butuc,

Nu curge pe ulicioară,

Ori tâșnește din izbuc.

Babe urlă la icoane,

Cu pomelnicul de gât,

Cade pâinea din amvoane,

Sfinții merg la ogorât,

Ce miracol, ce minune,

Avem vin și avem pâine!

Popa suflă ușurat,

În amvon pute a păcat.

Te aud în tăcere cum chemi alt cuvânt,

De parcă iubirea se naște din vină,

Și simt cum distanța devine mormânt, 

Iar inima tristă amarnic suspină. 

Te port ca pe-o rană ce ustură-întruna, 

Și sângele-mi curge în valuri fierbinți, 

Tu sorbi cu alt suflet prigoana, minciuna,

Iar eu beau tăcerea din ochii-ți cuminți,

Și calc îndrăzneț pe cioburi de abis,

Și sângele curge, și rana mă doare, 

Și-n fiece noapte îmi dăinui în vis, 

Ca o umbră ferită de lumină și soare. 

Mi-e dorul o candelă stinsă pe prag,

Tu ești amintirea ce-n alte lumi tace, 

Doar nopții și lunii îi mai sunt drag, 

Și-o stea căzătoare în brațe îmi zace.

Eu ţi-am spus… într-o toamnă ploioasă,

Când picuri dansau pe-a ta faţă frumoasă,

Când vântul sufla neîncetat şi câinos,

Prin rănile din sufletu-ţi blând şi pios,

C-am să plec undeva la capăt de lume,

Unde soarele se pierde-n genune,

Şi luna urlă neîncetat la pustiu,

Aruncând peste noapte praf argintiu.

Eu ţi-am spus… neîncetat la ureche,

C-am să zbor către lumea cea veche,

Pe-alt tărâm unde-s pajuri şi zmei,

Şi-am să lupt pentru tine cu ei…

Iar apoi să mă-ndrept spre Demiurg,

Şi să-l rog, spre sfârşit, în amurg,

Nemurire să sufle peste ochii mei reci,

Să rămân lângă tine peste moarte, pe veci.

Un zâmbet fățarnic arunci,

Ochiul trandafiriu naște spini,

Ura îți dă încontinuu porunci,

Și mă cauți printre străini.

Un sărut viermănos mi-a rămas,

Și-mi roade inima întruna,

Nu mai am remușcări de te las,

În priviri îți sclipește minciuna.

Cuvântu-ți ca o lamă subțire,

Retează orice vorbă șoptesc,

Demonic ochii îți râd în privire,

Și totul mi se pare grotesc.

În trupul tău, o catedrală arsă,

Își clatină vitraliile de scrum,

Respiri un aer de iarnă întoarsă,

Și-mprăștii mirosu-ți de fum.

În naosul gol bat clopote oarbe,

Tăcerea lor e un sunet învins,

Pe altarul rece zac umbrele albe,

A unui suflet de ură cuprins.

Nu mai dărâm și nimic nu ridic,

Vei sta în praful aceleiași ruine,

O umbră fără nume, fără nimic,

Cu sufletul plin de iubirea de sine.

diverse clipe în ipostaze ce
interpretează vibrant aurore
care, boreale, așten în cer
stalactite ce curg spre muritori...

căutarea te paralizează în spectacolul
de umbre, care se remarcă gri,
pe șevaletul unor prunci
de tenori, sobri și flămânzi

apoi, îmi ceri iertare ca și cum ai fi,
de ani lungi, împletit în durerea
pe care o pun, în zile impare,
pe seama unui moft

cafeaua amară lustruiește
otrava cu care am obosit
atât de mult, încât aș vrea
din nou, talpa să-ți sărut

să strig minunate hohote
de cristal, în care să se arate
zborul niciuneia dintre
aripile pe care le purtăm

în zile de sărbătoare și,
bineînțeles, totată înțelepciunea
se va îmbulzi să mai prindă
doar una din cele 7 minuni

date prin praf de stele și
așezate pe o masă a tăcerii,
inaintea unui fulger
profanat, demult

dintr-o copilărie abandonată
într-un vis în care au jucat,
pe rând, mari nume ale
unor culori de nedescris

se așterneau, așa, parcă
era al lor tot timpul
al cărui cifru domnește
ca un sfinx, dinadins...

inclusiv o vioară și-un pian
au deschis orizontul, ca pleoapa
din care mai răzbește
o dâră de surâs

cu capul lăsat pe spate,
ca într-o visare din negura
unui diapazon ce cântă fals,
ascuns sub soare

chicoteli ale unor raze
desprinse parcă dintr-un
stol de privighetori cu inimi
de bătrâni flămânzi.

Nu mai scoate vorbe-n vânt,

Nu promite din lună si stele,

Nu te jura din nou pe sfânt,

Arzând lacrimile mele.

Nu te mai crede nici dracu 

Te rog scuză -mi limbajul;

Nu da înapoi ca racu,

Nu -ti va schimba sondajul.

O mie de șanse de -ai avea

Din partea mea ori altcuiva;

Pt tine -i povară grea,

Să răsucești în tine cheia..

Și să devii peste noapte 

Un făuritor de fapte 

Demne de -a fi pomenite

Din tată,fiu moștenite.

Ai amuțit,te -am pus pe gânduri?...

Te -am atins printre frânturi?..

Luna stă să nască,

Și urlă la lup,

Moașa-i pământească,

Însă n-are trup.

Soarele-i poznașul,

Ce-a produs pricina,

Se ascunde lașul,

Ca să-i uite vina.

Roșie, pustie,

Stă tristă și plânge,

Parcă-i o stafie,

Înmuiată-n sânge.

Mâine în zori de zi,

Spune un oracol,

Ea va zămisli,

Un mare miracol.

Soare nu va fi,

Nici Lună completă,

Ci ne vom trezi,

C-un pui de cometă.

În prag de nouăzeci de veri,

-când au trecut? parc-a fost ieri-

cam obosit, am stat în pat

am adormit și am visat.

Mă dojenea mama în vis

că n-am făcut ce i-am promis.

Îndurerat intru-n birou

și mă apropii de stilou:

”Mamă, tu ai murit, io-s încă viu,

despre ce dracu vrei să scriu?”

”Scrie , mamă, despre toate

care sunt adevărate

și scrie și despre rele

să scape lumea de ele.”

mi-ar fi spus mama, știu bine,

dac-ar fi fost lângă mine.

”Am să scriu, mamă, ce pot.”

Și cu asta am spus tot.

Despre adevăratele mele suferinţe nu am vorbit niciodată. 
Nu sunt obişnuită să mă plâng, să curg şiroaie. 
Să mă preling pe pietre goale că o ploaie. 
Căci dacă mă pornesc, voi curge toată. 

Atunci când te pasc renunțările,

vin ele, gândurile...

Un soare-ți răsare în țeastă,

și simți peste tot apăsare,

totu-i mormânt, nimic nu tresare,

apoi într-o liniște surdă,

îți pătrund săgeți în orbită,

ochii se-nchid, sprânceana se-ncruntă,

și mintea îți cade rănită.

Deodată te cuprinde o spaimă nebună,

și-ai vrea să preschimbi soarele-n lună.

Dar vin... armate întregi,

diferite nuanțe și simțuri,

comit peste tot fărdelegi,

parcă sunt coase cu zimțuri.

Pătrund prin pereți, prin ferestre,

direct în inimă și-o străpunge,

ea cântă ca mii de orchestre,

și apoi tăcută se frânge.

Trec prin carne și os, și-ntuneric,

prind stelele și le împlântă,

în sute de ochi ce țipă isteric,

la o lacrimă sfântă.

Vin... puzderii,

din trecut, de demult, de aiurea,

să-ți înfigă în tâmple securea,

vin, cărând frați, copii și părinți,

și-n minte ți-i așează cuminte,

și trebuie s-alegi între ei și arginți...

o rană ce-o porți veșnic în minte.

Și-atunci când nu mai aștepți nimic,

vin...

rânduri, rânduri,

blestematele gânduri.