Va veni vremea...

Tot neamul meu e acuma sub lut,

Iar când păşesc e un pas peste tata,

De aceea mă aplec spre pământ să ascult,

Ce-mi zic străbunii şi care mi-e soarta.

Tot neamul meu e acuma sub iarbă,

Iar când păşesc o mângâi pe mama,

Sângele-n trup începe să-mi fiarbă,

Treptat înverzesc şi nu îmi dau seama.

Tot neamul meu e acuma în cer,

Iar când privesc sus, cineva mă priveşte,

Un semn dintr-o stea îmi apare stingher,

Şi simt cum în trup o celulă-mi sclipeşte.

Tot neamul meu e acuma în mine,

Şi-mi strigă din pământ, din ceruri înalte,

Când moartea va veni nefiresc şi la tine,

Prin pruncii tăi, să ne duci mai departe.

Unei dive

S-a scris astăzi în jurnal,

Că a mai căzut o stea,

Dar, profesional...

Ea, era deja!

Covorul

Întrebând odraslele,

Ele mi-au spus pe șleau,

Covorul ura Paștele,

Că la Paște îl băteau.

Lui Rodion Cămătaru - dădea multe goluri

Era temut ca adversar,

Până în ultima secundă,

Considerat ca unic cămătar,

Ce a dat... fără dobândă.

Unor arbitri - s-a pus VAR și-n Liga I

Au pus VAR pe stadion,

Dar i-ați găsit beleaua,

Și n-o mai dregeți din penson,

Ci dați direct cu bidineaua.

Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial

                                   la cal cu mânere

Calul l-a strunit cu vervă,

Călărind-ul fără frică,

Şi-l hrănea fără rezervă,

Nu cu ovăz, ci cu Urzică.

Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial

                                   la cal cu mânere

I-a zvârlit pe toți la rând,

Dar la Marius șade blând,

Nechezând, apoi explică,

N-am ce-i face... mă urzică.

Epitaf unui șomer

Ca să știe toți drumeții,

Doarme aici ca-n timpul vieții.

Principiul al doilea al corupției

Dacă un polițist acționează asupra unui infractor

cu o forță numită acțiune,

Cel de-al doilea acționează asupra primului

cu o forță Ban-ală, denu-Mită reacțiune.

Principiul al doilea - postulat

Dacă un polițist acționează asupra unui superior

cu o forță numită acțiune,

Cel de-al doilea acționează asupra primului

cu o forță de sus în jos numită Sancțiune.

Legea fecalostaticii

Un om intrat într-un rahat,

Este atras de acesta de sus în jos,

Cu o forță egală cu cât a furat,

Dezlocuind un puternic miros.

Legea presiunii

Presiunea exercitată asupra unui om,

Este invers proporțională cu educația sa.

Legea lui Om

Intensitate cu care omul trece prin viață,

Este proporțională cu studiile efectuate,

Și invers proporțională cu ce el învață,

De la dejecțiile aruncate de societate.

Unui șomer

I-au spus răstit toți de acasă,

Ba chiar și soața sa colerică,

Să-și caute o slujbă frumoasă,

Și de-atunci merge la biserică.

Unui actor

Rolul unui surdo-mut a prins,

Și-a jucat perfect, destins

Însă, din culise o știm,

Că sufleor... era un mim.

Voie bună

Fiecare din alt loc,

Reveniră la baracă;

Ea miroase a busuioc,

El miroase a busuioacă.

Pășesc agale pe același drum, 

Şi totul împrejur e monoton, 

Iar pașii-mi lasă-n urmă scrum, 

Și ard cu timpul în sincron. 

Un cer de plumb apasă peste mine,

Iar norii curg ca plânsul unui zeu,

Se sting lumini în umbrele străine,

Și drumu-i lung, pustiu și greu.

Privesc spre cer, dar e lipsit de stele,

Doar neguri reci se strâng în depărtare,

Se pierde amurgu-ncet printre perdele,

Pe drum plâng iarăși stinse felinare. 

În trup mi-s arse visuri neîmplinite,

Şi-s frânt ca frunza căzută din copac, 

Iau amintiri ce stau în minte răftuite, 

Și câte una, ca pe-o carte, le desfac. 

Pe-un ultim drum tăcerile mă cheamă,

Iar glasul lor e strigăt de mormânt,

Se scurge clipa ca o tristă vamă,

Și simt cum sufletu-i luat de vânt. 

Şi atunci când n-oi mai fi,

Prea iubita mea mireasă,

Să-mi citeşti din poezii,

Când tristeţea te apasă.

C-am să stau în colţ ferit,

Şi-am s-ascult a tale şoapte,

Retrăind cum ne-am iubit,

Prin cuvintele din carte.

Şi atunci când n-oi mai fi,

Prea iubita mea soţie,

Să asculţi doar liturghii,

Când biserica-i pustie.

C-am să reaprind altarul,

Cununându-ne iar azi,

Prefăcându-mă în amarul,

Ce-ţi şiroaie pe obraji.

Şi atunci când n-oi mai fi,

Dulcea mea, amara mea,

Nu mai sta şi suferi,

Ci mă caută-ntr-o stea,

Să mă recompui din dor,

Şi o fărâmă de iubire,

Şi-am să fiu nemuritor,

Vieţuind în a ta fire.

Mi-am strigat durerea pe un drum pustiu,

Când tăcerea lumii mă ardea de viu,

Am gustat tăciune, am iubit cu chin,

Şi am fost tot timpul doar un om străin.

Am trăit cu vină, răstignit pe gând,

Mi-am rostit cu patos numele plângând,

Fiecare rană mi-a sculptat în os,

Urletul răbdării ca pe-un chip frumos.

Poate că în mine arde, falnicul regret,

Că tăcând prea mult, azi sunt incomplet,

Şi mă-nchin cu teamă sub al crucii semn,

Un copil al umbrei, poate prea solemn.

Am tăcut în timp ce lumea striga,

Și tăcerea-mi cruntă parcă-i enerva,

Mi-am săpat cu unghia drumurile-n piept,

Și am mers pe-acela care n-a fost drept.

Mi-au crescut pe tâmple ramuri de dureri,

Și-am purtat cununa fără de puteri,

Din cenușa mea a curs numai jar,

Mistuind trecutul dintr-un vechi sertar.

Am trăit sub pleoape visul fără somn,

Când din mine sângele a făcut alt om,

Chipul lui îmi cade, uneori pe piept,

Și-mi șoptește tainic ce a fost nedrept.

N-am avut o hartă, doar un fel de gând,

Care mă-nvăța să merg, nu pe-același rând,

Tot ce-am dus în spate a fost clandestin,

N-am știut ce car…dar a fost un chin.

În orice om o lume rea pătrunde,

Ca vântul surd ce rupe din cetate,

Ea stă în colțul inimii și-ascunde,

Întunecimi și gesturi blestemate.

Se urcă-n gând, cu pași de frică,

Și-ncearcă-n noi luminile să stingă,

Al nostru înger protector, cu o aripă,

Oprește răul lumii să ne-atingă...

În orice zâmbet, umbra ei s-aprinde,

Ca o durere dusă-n miez de joc,

Și-n lacrimi sfinte cerul te cuprinde,

Să nu cazi pradă iadului de foc.

În orice om o lume rea pătrunde,

Ca o ispită, clocotește-n sânge,

Și-n liniștea cea frântă se ascunde,

Un suflet pur ce firea își deplânge.

Ea sapă-n carne temeri de pământ,

Și-n ochii buni aduce-nvinuire,

În glasul cald își face un mormânt,

Și-n visul blând, un colț de rătăcire.

Dar nu e totul pierdere și scrum,

Că și în teama-n care omul se cufundă,

Rămâne către ceruri, sfântul drum,

În care răul lumii nu poate să pătrundă.

Ușa nu se deschide.

Ușa nu se închide.

Stau în locul unde era zidul.

Mama mea, de ce nu-ți pasă,

De ce taci când strig la tine?

Eu mă rup în mii de cioburi,

Dar tu treci mereu, străină, pe lângă mine.

Mă lovește lumea-n suflet,

Mă doboară, mă sfărâmă,

Dar tu, mamă, stai departe,

Ca și cum nici n-aș fi pe-o mână.

Când mă doare, tu mă-nchizi,

Când plâng, tu întorci privirea,

De ce m-ai adus în lume,

Dacă n-ai să-mi dai iubirea?

Omul care-mi face rău

E mai drag decât sunt eu,

Îi alegi vorba, taci pentru el,

Dar mie-mi dai doar întuneric greu.

M-am săturat să mă prefac

Că poate mâine vei vedea,

Că poate mâine vei auzi

Cum inima mi-e sfâșiată-n ea.

Dar nu te miști, rămâi departe,

Și nu te doare rana mea,

Nici când cad la pământ, în lacrimi,

Tu n-ai să vii să mă salvezi cândva.

Mamă, de ce sunt un nimic?

De ce n-ai pentru mine glas?

Doar tăcerea ta îmi răspunde,

Și mă sting încet, fără vreun pas.

Nu mai aștept vrerea nicicui de mine,

Nu-i o decizie luată în pripă,

...mi-e scris de mult pe fiecare-aripă

Că pot să zbor frumos și în suspine...

Irina Anghel, 

București 2020

Seara se așează peste sat

ca o pasăre obosită de zbor,

iar lumina se destramă încet

în fire subțiri de aur.

Pe străzi curge timpul

ca un râu tăcut,

spălând urmele pașilor

și amintirile nerostite.

Vântul răsfoiește copacii

ca pe niște cărți vechi,

iar frunzele, mici scrișori verzi,

cad una câte una

în palmele pământului.

În mine se aprinde 

un dor de lumină

o flacără blândă

care nu arde,

ci mângâie întunericul.

Amintirile cresc

ca niște grădini ascunse

sub ploapele serii,

unde glasuri vechi

învață tăcerea să cânte.

Cerul își deschide ochii de stea

și privește lumea

cu o răbdare infinită,

iar eu rămân în mijlocul nopții

ca o întrebare vie.

Poate că viața

nu e decât această căutare:

o inimă

care umblă prin întuneric

cu o lampă mică

de lumină.

Stă mortu'-ntins pe spate,

Solemn şi inocent,

Cu mâini împreunate

De-a pururea pe piept.

Când mă gândesc, cu ele,

Ce multe a realizat,

Cum a trudit sub stele

Şi-n lună a urcat.

Când mă gândesc, cu ele,

Cum a răzbit prin lume,

Că a făcut şi rele,

Că a făcut şi bune.

Stă mortu'-ntins pe spate,

În văzul tuturor,

Cu mâini împreunate,

Ce par doar de decor.

Când mă gândesc, cu ele,

Cândva că a iubit,

Când mă gândesc, cu ele,

Cândva că a rănit.

Cu mâinile ce acuma-s

De gheaţă ca un sloi,

Cum a făcut şi pace,

Cum a făcut război.

Stă mortu'-ntins pe spate,

Stingher pe catafalc,

Cu mâini împreunate,

Ce acum nimic nu fac.

Când mă gândesc, cu ele,

Că a păcătuit,

Când mă gândesc, cu ele,

Că s-a rugat smerit.

Că a făcut cu ele

De toate pe Pământ,

Că a plecat spre stele,

Ori păcătos, ori sfânt.

Stă mortu'-ntins pe spate,

Sub ochii ce-l privesc,

Cu mâini împreunate,

Ce acum...se odihnesc.

Cind respiri,inspiri si apoi expiri

Noaptea, in iulie, in canicula

Aerul pe care-l respiri e un aluat

Cald si lipicios

Il sufli afara ca sa te golesti

Ca sa te umpli

Cu alta rasuflare, cu alta sorbitura

Dar el se-ntoarce

Acelasi aer lipicios si elastic

Asa lipsit de racoare

Asa sarac in consolare

Il mesteci ca pe-o bucata de turta

Calda si groasa

Si n-o sa stii daca inspiri sau expiri

Doar astepti dimineata

Si un  tintar care ,poate,cu aripa lui

O sa stirneasca-o adiere

O sa-ti lungeasca viata