Va veni vremea...
Va veni vremea când pe umerii tăi,
Firesc va cădea a mea bătrânețe,
Va veni vremea când ai morții dulăi,
Vor lătra prin vecini și prin piețe.
Va veni vremea când mersul meu sacadat,
Nefiresc se va sprijini de brațele tale,
Când numele-mi va fi pe-o piatră sculptat,
Sub pomul vieții uscat și cu fructe amare.
Va veni vremea, of... va veni vremea,
Când ceara unei lumânări trist se va scurge,
Când de pe cer vei vedea cum cade o stea,
Iar lumina ei îți va pătrunde în sânge.
Va veni vremea, nu mai e mult până atunci,
Când îți vei purta și tu bătrânețea pe umeri,
Căutând nefiresc să nu strigi, să nu plângi,
Atunci când zilele rămase începi să le numeri.
Va veni vremea, nefiresc va veni vremea...
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 18 mai 2024
Vizualizări: 486
Poezii din aceiaşi categorie
Psalmi - LXI - Cucerirea de sine
Cel mai greu vrăjmaș al meu, Doamne,
nu e lumea,
nici diavolul,
ci inima mea neîmblânzită.
M-am luptat cu alții,
dar de mine am fugit.
M-am ascuns în vorbe sfinte
ca să nu-mi aud glasul stricat.
Mi-am zidit cetăți din justificări,
am înălțat turnuri din dorințe
și-am numit păcatul — slăbiciune,
ca să nu doară mustrarea.
Dar Tu, Doamne,
Tu ai venit cu blândețe,
și cuvântul Tău — sabie —
mi-a despărțit carnea de minciună.
Cucerirea de sine nu e glorie,
e jertfă.
Nu sunt aplauze,
e tăcerea care strigă: „Doamne, ajută-mă!”
E renunțare la mine
ca Tu să fii în locul meu.
Doamne, ia-mi tronul inimii!
Dă-mi lanțuri sfinte,
ca să nu mai fiu robul meu.
Fă-mă să mă birui în Tine,
nu prin voință,
ci prin har!
Iar dacă vreodată mă înalț în mine,
doboară-mă cu milă.
Să fiu zdrobit, dar viu.
Înfrânt, dar salvat.
Să fie om
Să fie lumină, și întunericul a sucombat
Să fie om, și plămădită e făptură
Să fie doi, și o tăcere-a amuțit
Dintr-o cutie o tristețe s-a ivit
Să fie rău unde e bine, și-a stricat
Să fie noapte între zile, și-a venit
Să fie cer, și luna stele-a invitat
Să fie umbră când plâng norii ascuțit
Să fie azi căci poate măine a plecat
Trecând prin noapte întunericul l-a luat
Să fie inimă bătând adevărat
Să fie om când o lumină a strigat
La usa ta
La usa sufletului tău
E Domnul ce te cheamă
Te îngrijește sa I deschizi
Ca El ni I Tată mamă
E călătorul ce în noapte
Câtă sa poposească
Deci usa sufletului sa-i deschidem
Sa îl primim în casă
Sa nu-l lasam s-aștepte mult
Să plece supărat
El e stăpânul noii legi
Ce mult l-am așteptat
L-om aștepta în veșnicie
Cât pe pământ vom fi
Că El e sprijinul cel tare
El ne va păstori
Ne-a păstorit din totdeauna
Cu dragoste curată
În El s-avem nădejde toți
Ca grija noastr-o poartă
El nu e scump în daruri
Și nici nu-i este greu
Ci ne supraveghează pururi
C-așa e Dumnezeu
Noi mulțumiri de-aducem
Pentru-ndurarea-i mare
Ca să-l avem de-a pururi
Intru a noastră cale
Să ne-ngrinim de cele
Ce-n viață am greșit
Că mult îl supărarea
Aceasta știu și simt
Și vrednici nu suntem
De darurile Tale
Dar ne-nputernicește
Să ne-ndreptăm pe cale
Când vom putea noi oare
Ție să-ți mulțumim
Îndeajuns vreodată
Că mult asta voim
Cântare rugi de toate
Datori îți suntem noi
Slăbirii mărire Ție
La bine și-n nevoi
Te rog ne-nțelepțește
Cu dragostea ce-o ai
Și întru stricăciune
Te rog să nu ne dai
De-a noastră viață Doamne
Ye-ai îngrijit mereu
Ne-ai scos dintru necazuri
Atunci când a fost greu
Deci și la mine vino
Părinte-al meu te-aștept
Și mie Tu ajută-mi
Ca viață Să mi-o-ndrept
Să îmi îndrept gândirea
Și inima de-ar fi
Că pentru Tine Doamne
Mai trezesc le-aș voi
O cerescule-mpărate
Bun Mângâietor ne ești
Mulțumire-Ți vom aduce
Că pe noi ne pastorești
Psalmi - XXVII - Vindecă-mi slăbiciunile
Doamne, sunt o frunză care tremură în vânt,
un fir de nisip în bătaia furtunii.
Slăbiciunea mea mă urcă pe cruce,
dar nu în slavă, ci în rușine.
Nu mai am putere nici să lupt,
nici să cad cu demnitate.
Totul în mine se frânge,
chiar și dorința de a fi întreg.
Vindecă-mi slăbiciunile, Doamne,
nu cu izbândă, ci cu milă.
Nu cu strigăt, ci cu mângâiere.
Atinge rădăcinile fricii mele
și scoate de acolo boala uitării de Tine.
Mi-am pus curajul în oameni și în mine însumi,
și m-am clătinat.
Mi-am îmbrăcat glasul în vorbe tari,
dar înăuntru eram gol.
Un zid vopsit cu speranțe obosite.
Vino Tu, Doamne, și zidește în mine
ce eu n-am știut să păstrez.
Fă din neputința mea loc de minune.
Fă din tremurul mâinilor mele
o rugăciune tăcută care ajunge la Tine.
Întărește-mi curajul,
dar nu ca să fiu mare în ochii lumii,
ci ca să nu mă rușinez de lacrimi.
Să pot merge prin valea umbrelor
cu pași care știu că Tu ești cu mine.
Ridică-mă, Doamne, nu ca să înving,
ci ca să nu mă pierd.
Colegi
Cât mi-aș dori să ne-întâlnim,
Nu mult, măcar pentr-un minut,
Colegi de clasă iar să fim,
Acei haioși, ce-am fost demult.
Apoi, așa bătrâni precum suntem,
În fața clasei să ieșim pe rând,
Şi plini de tracul ce-l avem,
Să spunem fiecăruia câte-un cuvânt.
De pildă, eu, la fete le-aș rosti,
Că deopotrivă le-am iubit pe toate,
Și-n acea zi când ne vom întâlni,
Am să le dărui garoafe și mușcate.
Iar pe băieți i-oi strânge-n brațe bucuros,
Și-ntreaga ziuă vom petrece,
Ne-om aminti de tot ce-a fost frumos,
Și cum pârdalnica de viață ne petrece.
UN ECOU RĂTACIT
Cândva,de mult, am întâlnit
într-un pustiu nedefinit
un ecou prăbușit
din neantul cerului…
Era orb, neputincios,
surd și cu puteri târâte
scrijelea pe un petic de nisip
cuvinte din strigăte nedeslușite:
Salvați oamenii,
salvați și glasurile
ce prin pustiu le-am rătăcit!
De atunci printre dune de gând
caut cuvinte în nisipuri zăcând…
Psalmi - LXI - Cucerirea de sine
Cel mai greu vrăjmaș al meu, Doamne,
nu e lumea,
nici diavolul,
ci inima mea neîmblânzită.
M-am luptat cu alții,
dar de mine am fugit.
M-am ascuns în vorbe sfinte
ca să nu-mi aud glasul stricat.
Mi-am zidit cetăți din justificări,
am înălțat turnuri din dorințe
și-am numit păcatul — slăbiciune,
ca să nu doară mustrarea.
Dar Tu, Doamne,
Tu ai venit cu blândețe,
și cuvântul Tău — sabie —
mi-a despărțit carnea de minciună.
Cucerirea de sine nu e glorie,
e jertfă.
Nu sunt aplauze,
e tăcerea care strigă: „Doamne, ajută-mă!”
E renunțare la mine
ca Tu să fii în locul meu.
Doamne, ia-mi tronul inimii!
Dă-mi lanțuri sfinte,
ca să nu mai fiu robul meu.
Fă-mă să mă birui în Tine,
nu prin voință,
ci prin har!
Iar dacă vreodată mă înalț în mine,
doboară-mă cu milă.
Să fiu zdrobit, dar viu.
Înfrânt, dar salvat.
Să fie om
Să fie lumină, și întunericul a sucombat
Să fie om, și plămădită e făptură
Să fie doi, și o tăcere-a amuțit
Dintr-o cutie o tristețe s-a ivit
Să fie rău unde e bine, și-a stricat
Să fie noapte între zile, și-a venit
Să fie cer, și luna stele-a invitat
Să fie umbră când plâng norii ascuțit
Să fie azi căci poate măine a plecat
Trecând prin noapte întunericul l-a luat
Să fie inimă bătând adevărat
Să fie om când o lumină a strigat
La usa ta
La usa sufletului tău
E Domnul ce te cheamă
Te îngrijește sa I deschizi
Ca El ni I Tată mamă
E călătorul ce în noapte
Câtă sa poposească
Deci usa sufletului sa-i deschidem
Sa îl primim în casă
Sa nu-l lasam s-aștepte mult
Să plece supărat
El e stăpânul noii legi
Ce mult l-am așteptat
L-om aștepta în veșnicie
Cât pe pământ vom fi
Că El e sprijinul cel tare
El ne va păstori
Ne-a păstorit din totdeauna
Cu dragoste curată
În El s-avem nădejde toți
Ca grija noastr-o poartă
El nu e scump în daruri
Și nici nu-i este greu
Ci ne supraveghează pururi
C-așa e Dumnezeu
Noi mulțumiri de-aducem
Pentru-ndurarea-i mare
Ca să-l avem de-a pururi
Intru a noastră cale
Să ne-ngrinim de cele
Ce-n viață am greșit
Că mult îl supărarea
Aceasta știu și simt
Și vrednici nu suntem
De darurile Tale
Dar ne-nputernicește
Să ne-ndreptăm pe cale
Când vom putea noi oare
Ție să-ți mulțumim
Îndeajuns vreodată
Că mult asta voim
Cântare rugi de toate
Datori îți suntem noi
Slăbirii mărire Ție
La bine și-n nevoi
Te rog ne-nțelepțește
Cu dragostea ce-o ai
Și întru stricăciune
Te rog să nu ne dai
De-a noastră viață Doamne
Ye-ai îngrijit mereu
Ne-ai scos dintru necazuri
Atunci când a fost greu
Deci și la mine vino
Părinte-al meu te-aștept
Și mie Tu ajută-mi
Ca viață Să mi-o-ndrept
Să îmi îndrept gândirea
Și inima de-ar fi
Că pentru Tine Doamne
Mai trezesc le-aș voi
O cerescule-mpărate
Bun Mângâietor ne ești
Mulțumire-Ți vom aduce
Că pe noi ne pastorești
Psalmi - XXVII - Vindecă-mi slăbiciunile
Doamne, sunt o frunză care tremură în vânt,
un fir de nisip în bătaia furtunii.
Slăbiciunea mea mă urcă pe cruce,
dar nu în slavă, ci în rușine.
Nu mai am putere nici să lupt,
nici să cad cu demnitate.
Totul în mine se frânge,
chiar și dorința de a fi întreg.
Vindecă-mi slăbiciunile, Doamne,
nu cu izbândă, ci cu milă.
Nu cu strigăt, ci cu mângâiere.
Atinge rădăcinile fricii mele
și scoate de acolo boala uitării de Tine.
Mi-am pus curajul în oameni și în mine însumi,
și m-am clătinat.
Mi-am îmbrăcat glasul în vorbe tari,
dar înăuntru eram gol.
Un zid vopsit cu speranțe obosite.
Vino Tu, Doamne, și zidește în mine
ce eu n-am știut să păstrez.
Fă din neputința mea loc de minune.
Fă din tremurul mâinilor mele
o rugăciune tăcută care ajunge la Tine.
Întărește-mi curajul,
dar nu ca să fiu mare în ochii lumii,
ci ca să nu mă rușinez de lacrimi.
Să pot merge prin valea umbrelor
cu pași care știu că Tu ești cu mine.
Ridică-mă, Doamne, nu ca să înving,
ci ca să nu mă pierd.
Colegi
Cât mi-aș dori să ne-întâlnim,
Nu mult, măcar pentr-un minut,
Colegi de clasă iar să fim,
Acei haioși, ce-am fost demult.
Apoi, așa bătrâni precum suntem,
În fața clasei să ieșim pe rând,
Şi plini de tracul ce-l avem,
Să spunem fiecăruia câte-un cuvânt.
De pildă, eu, la fete le-aș rosti,
Că deopotrivă le-am iubit pe toate,
Și-n acea zi când ne vom întâlni,
Am să le dărui garoafe și mușcate.
Iar pe băieți i-oi strânge-n brațe bucuros,
Și-ntreaga ziuă vom petrece,
Ne-om aminti de tot ce-a fost frumos,
Și cum pârdalnica de viață ne petrece.
UN ECOU RĂTACIT
Cândva,de mult, am întâlnit
într-un pustiu nedefinit
un ecou prăbușit
din neantul cerului…
Era orb, neputincios,
surd și cu puteri târâte
scrijelea pe un petic de nisip
cuvinte din strigăte nedeslușite:
Salvați oamenii,
salvați și glasurile
ce prin pustiu le-am rătăcit!
De atunci printre dune de gând
caut cuvinte în nisipuri zăcând…
Alte poezii ale autorului
Un rece fior…
Un rece fior îmi spulberă visul,
Prin mănăstiri îmi intoxic gândirea,
Refuz să te pierd, și-ți caut abisul,
Rătăcirea spre tine fiindu-mi menirea.
Povești de iubire car în spinare,
Caut profeți să-mi spună când vii,
În toamna din mine, bruma apare,
Şi-n față-mi dansează același stihii.
Groaza-mi sporește cu fiece pas,
Clipe pierdute îmi râd pe la spate,
Pe drumul îngust doar eu am rămas,
Și urmele tale, grațios conturate.
Aud șoapte vagi pe-o cracă subțire,
Mă golesc de cuvinte spre a urla,
Către ceruri arunc o morbidă privire,
Și-apoi cad biruit... pe lespedea ta.
Globalizare
Sunt regii iarăși albi la față,
Căci duhurile rele cântă-n lume,
Iar soarele apune-n dimineață,
Și moartea încet răsare din genune.
S-a întors Adam cu spatele la Creator,
Iar Eva complotând ne-a stins Lumina,
Satan e încununat cu slavă și onor.
Şi-n loc de trâmbițe, se aud suspine-n Ucraina.
Mai marii lumii iar ciocnesc potirul,
Aruncă plebei în scârbă firimituri,
Le umple încontinuu acasă cimitirul,
Şi țipă Siria de sub dărâmături.
La hărți și frontiere au dat foc,
Se aud amenințări pe cer albastru,
Noi ăștelalți nu mai contăm deloc,
Şi plânge Africa aflată în dezastru.
Ne-au vaccinat, drept vite de pripas,
Și n-am știut dacă-i așa ori nu e...
În lume cântă demoni într-un glas,
Dansează kazacioc, America și UE.
Gânduri
Alunec, alunec pe luciu de gânduri,
Din brațe vâslesc iar trupul mi-e pluta
Ce curge alene peste valuri și vânturi,
Iar sufletu-mi plânge, cum cântă lăuta.
Îmi umflu plămânii și suflu în pânze,
Oceanul de gânduri e azi pe sfârșite,
Din idei, în opaițe, se încarcă osânze,
Aprinzând peste mine lumini rătăcite.
Zboară în stoluri puzderii de gânduri,
Iar fața-mi mimează uimită expresii,
Migrează înapoi ordonate în rânduri,
Iar cele străine se transformă-n obsesii.
Alunec, alunec misterios prin amurg,
E beznă în minte și acolo-i sorgintea,
Negre himere prin trup mi se scurg,
Iar gânduri, gânduri îmi tulbură mintea.
Şi alb, și roșu, și verde, și albastru...
De alb aș fi m-aș îngropa în iarnă,
Ca nimeni niciodată să îmi afle trupul,
Zăpada, vântul pe mormânt s-o cearnă,
Şi-n fulgi să îmi sălășuiască duhul.
De-aș fi albastru m-aș contopi cu cerul,
Ca-ntreaga lume zilnic să mă vadă,
Nedumeriți să-ntrebe care e misterul,
De norii stau stingheri și plâng pe stradă,
De-aș fi un verde crud şi plin de rouă,
M-aș îngropa adânc sub iarba netăiată,
Să reapar atunci când straşnic plouă,
În picuri verzi, mai verzi ca niciodată.
De-aș fi un roș carmin, de-a pururi cald,
M-aş transfuza la tine-n măduvă și sânge,
Nemuritor în ochii-ţi triști mocnit să ard,
Să te alint atunci când mângâierea plânge.
De-aș fi și alb, și roșu, și verde, și albastru,
Aş evada subit în joacă și-n chiot de copil,
Să pot întoarce lumea din tragicul dezastru,
Să sting pe veci acest război stupid și inutil.
Nihilism
Nimeni nu mă mai strigă,
numele meu nu mai există,
de fapt nici nu am avut nume,
ci doar o silabă...Tu!
Mersul meu s-a oprit,
pasul meu se împletitcește,
de fapt nici nu am avut pas,
ci doar o zvâcnire de trup.
Ochii mei clipesc încontinuu,
când privesc spre decăderea lumii,
de fapt, cred că ochii îmi lipsesc,
pentru că totul e întuneric.
De fapt, nici nu mai sunt,
m-am stins înainte să fiu
o suflare neterminată,
într-un suspin neauzit.
Freamătul meu nu se aude,
nici vântul nu-mi mai simte pielea,
de fapt nici n-am avut piele,
ci doar o urmă de rană.
Dumnezeu tace în mine
ca o biserică prăbușită,
de fapt nici nu mi-e clar dacă-i acolo,
sau e doar ecoul meu gol.
Îmi pare că nici nu m-am născut,
ci doar am fost visat de cineva,
care s-a trezit prea devreme,
uitând să-mi dea un rost.
Poate că timpul nu curge,
ci doar eu mă frâng în secundele lui,
ca o oglindă care n-a reflectat,
niciodată chipul corect…
Aud iar cum Dumnezeu plânge,
nu pentru lume, ci pentru El,
căci în tăcerea Lui perfectă,
nici El nu-și mai recunoaște Creația.
Sub pasul meu și umbra ta…
Se-ntinde ca-n geneză amurgul,
Iar noaptea plânge dup-o stea,
Și luna tristă-și coace pârgul,
Sub pasul meu si umbra ta.
Pământul se roteşte parcă înapoi,
De nori se sinucide-un curcubeu,
Iar cerul tună ca într-un război,
Pe umbra ta și pasul meu.
Amoru-i trist şi zboară singuratic,
Prin lunci pustii, uitat și derbedeu,
S-adape c-o tipsie plină cu jăratec,
Şi umbra ta, și pasul meu…
Se-ntinde ca-n geneză amurgul,
Iar noaptea cântă ca o cucuvea,
Aidoma cum a vrut demiurgul,
Sub pasul meu și umbra ta…
Un rece fior…
Un rece fior îmi spulberă visul,
Prin mănăstiri îmi intoxic gândirea,
Refuz să te pierd, și-ți caut abisul,
Rătăcirea spre tine fiindu-mi menirea.
Povești de iubire car în spinare,
Caut profeți să-mi spună când vii,
În toamna din mine, bruma apare,
Şi-n față-mi dansează același stihii.
Groaza-mi sporește cu fiece pas,
Clipe pierdute îmi râd pe la spate,
Pe drumul îngust doar eu am rămas,
Și urmele tale, grațios conturate.
Aud șoapte vagi pe-o cracă subțire,
Mă golesc de cuvinte spre a urla,
Către ceruri arunc o morbidă privire,
Și-apoi cad biruit... pe lespedea ta.
Globalizare
Sunt regii iarăși albi la față,
Căci duhurile rele cântă-n lume,
Iar soarele apune-n dimineață,
Și moartea încet răsare din genune.
S-a întors Adam cu spatele la Creator,
Iar Eva complotând ne-a stins Lumina,
Satan e încununat cu slavă și onor.
Şi-n loc de trâmbițe, se aud suspine-n Ucraina.
Mai marii lumii iar ciocnesc potirul,
Aruncă plebei în scârbă firimituri,
Le umple încontinuu acasă cimitirul,
Şi țipă Siria de sub dărâmături.
La hărți și frontiere au dat foc,
Se aud amenințări pe cer albastru,
Noi ăștelalți nu mai contăm deloc,
Şi plânge Africa aflată în dezastru.
Ne-au vaccinat, drept vite de pripas,
Și n-am știut dacă-i așa ori nu e...
În lume cântă demoni într-un glas,
Dansează kazacioc, America și UE.
Gânduri
Alunec, alunec pe luciu de gânduri,
Din brațe vâslesc iar trupul mi-e pluta
Ce curge alene peste valuri și vânturi,
Iar sufletu-mi plânge, cum cântă lăuta.
Îmi umflu plămânii și suflu în pânze,
Oceanul de gânduri e azi pe sfârșite,
Din idei, în opaițe, se încarcă osânze,
Aprinzând peste mine lumini rătăcite.
Zboară în stoluri puzderii de gânduri,
Iar fața-mi mimează uimită expresii,
Migrează înapoi ordonate în rânduri,
Iar cele străine se transformă-n obsesii.
Alunec, alunec misterios prin amurg,
E beznă în minte și acolo-i sorgintea,
Negre himere prin trup mi se scurg,
Iar gânduri, gânduri îmi tulbură mintea.
Şi alb, și roșu, și verde, și albastru...
De alb aș fi m-aș îngropa în iarnă,
Ca nimeni niciodată să îmi afle trupul,
Zăpada, vântul pe mormânt s-o cearnă,
Şi-n fulgi să îmi sălășuiască duhul.
De-aș fi albastru m-aș contopi cu cerul,
Ca-ntreaga lume zilnic să mă vadă,
Nedumeriți să-ntrebe care e misterul,
De norii stau stingheri și plâng pe stradă,
De-aș fi un verde crud şi plin de rouă,
M-aș îngropa adânc sub iarba netăiată,
Să reapar atunci când straşnic plouă,
În picuri verzi, mai verzi ca niciodată.
De-aș fi un roș carmin, de-a pururi cald,
M-aş transfuza la tine-n măduvă și sânge,
Nemuritor în ochii-ţi triști mocnit să ard,
Să te alint atunci când mângâierea plânge.
De-aș fi și alb, și roșu, și verde, și albastru,
Aş evada subit în joacă și-n chiot de copil,
Să pot întoarce lumea din tragicul dezastru,
Să sting pe veci acest război stupid și inutil.
Nihilism
Nimeni nu mă mai strigă,
numele meu nu mai există,
de fapt nici nu am avut nume,
ci doar o silabă...Tu!
Mersul meu s-a oprit,
pasul meu se împletitcește,
de fapt nici nu am avut pas,
ci doar o zvâcnire de trup.
Ochii mei clipesc încontinuu,
când privesc spre decăderea lumii,
de fapt, cred că ochii îmi lipsesc,
pentru că totul e întuneric.
De fapt, nici nu mai sunt,
m-am stins înainte să fiu
o suflare neterminată,
într-un suspin neauzit.
Freamătul meu nu se aude,
nici vântul nu-mi mai simte pielea,
de fapt nici n-am avut piele,
ci doar o urmă de rană.
Dumnezeu tace în mine
ca o biserică prăbușită,
de fapt nici nu mi-e clar dacă-i acolo,
sau e doar ecoul meu gol.
Îmi pare că nici nu m-am născut,
ci doar am fost visat de cineva,
care s-a trezit prea devreme,
uitând să-mi dea un rost.
Poate că timpul nu curge,
ci doar eu mă frâng în secundele lui,
ca o oglindă care n-a reflectat,
niciodată chipul corect…
Aud iar cum Dumnezeu plânge,
nu pentru lume, ci pentru El,
căci în tăcerea Lui perfectă,
nici El nu-și mai recunoaște Creația.
Sub pasul meu și umbra ta…
Se-ntinde ca-n geneză amurgul,
Iar noaptea plânge dup-o stea,
Și luna tristă-și coace pârgul,
Sub pasul meu si umbra ta.
Pământul se roteşte parcă înapoi,
De nori se sinucide-un curcubeu,
Iar cerul tună ca într-un război,
Pe umbra ta și pasul meu.
Amoru-i trist şi zboară singuratic,
Prin lunci pustii, uitat și derbedeu,
S-adape c-o tipsie plină cu jăratec,
Şi umbra ta, și pasul meu…
Se-ntinde ca-n geneză amurgul,
Iar noaptea cântă ca o cucuvea,
Aidoma cum a vrut demiurgul,
Sub pasul meu și umbra ta…