Nihilism

În ochii mei, cenușă vie,

Se-așază chipul tău blajin,

Ca o lumină mai târzie,

Ce-și arde clipa din destin.

Te port în suflet ca o vină,

Cu gust amar și absolut,

Și-n fiecare zi senină,

Te pierd mai mult decât te-am vrut.

Din umbra ta îmi fac veșmântul,

Să îl îmbrac pentru vecie,

Și port prin sânge legământul,

Unui destin venit din prorocie.

Respir tăceri cu gust de tine,

Ca pe-un venin întârziat,

Și-mi cresc în suflet, clandestine,

Icoane-n care te-am purtat.

Acum, când liniștea coboară,

Ca un amurg peste ruine,

În tot ce moare și mă doare,

Te simt de parca-i fi în mine.

Iar despărțirea ca o rană trează,

Mă ține-n margini de prăpăstii reci,

Și-n tot ce-n mine mai veghează,

Te nasc și te ucid pe veci.

Dacă tu ai apărea,

În pustia mea de viaţă,

Mi-aş deschide inima,

S-o încălzeşti că-i sloi de gheaţă.

Dacă tu ai apărea,

Doar o clipă lângă mine,

Aş clădi la umbra mea,

Un palat doar pentru tine.

M-aş întoarce-n măruntaie,

Să-mi găsesc suflet pribeag,

Să stârnesc în piept văpaie,

Şi să-mi pun tristeţea-n ştreang.

Dacă tu ai apărea,

Spre sfârşitul meu de viaţă,

Doar o clipă aş blestema,

Şi apoi te-aş prinde-n braţă,

Să stăm prinşi pentru vecie,

Doar o inimă să bată,

Şi doar moartea o să stie,

Al meu chin şi a ta soartă.

Imaginea hoitului din groapă,

A albiei secată de apă,

A lumii roasă de foame,

Şi-a pruncului ce fără mamă adoarme.

Pribeagul sufletului fără lumină,

Cântecul pasărei oarbe,

Suspinul Domnului răstignit pe colină,

Şi-a sângelui, ce păcatul lumii absoarbe.

Culoarea străvezie a sorţii,

A viermilor ce din leş se înfruptă,

Aidoma cavalerilor morţii,

Şi-a iubirii, ce de ură e suptă.

Nu-mi revin din această corvoadă,

Nu-mi pot scoate din minţi neumanul,

Refuz să mă mai plimb pe stradă,

Fiindcă fratele îmi este exact ca duşmanul.

Lacăte, zăbrele pe suflet,

Rugină de lanţ porţi în sânge,

Fiinţă umană, fiinţă cu zâmbet,

De ce iubirea din tine se frânge?

Întâmplător ne-am întâlnit, 

După o vreme atât de lungă, 

Iar chipul tău îmbătrânit, 

A început să plângă. 

Eram ca două maluri frânte,

Fără punți, și de apă secate,

Maluri sortite furtuni să înfrunte,

Și vânturi fierbinți și uscate.

Trecuții ani nici nu știam să-i număr, 

Și tremuram ca frunza-n vânt, 

Ușor te-am mângâiat pe umăr, 

Că nu puteam rosti nici un cuvânt. 

Privirea ta, adânc albastră,

Purta amurg și poezie,

Erai o pasăre măiastră,

Eliberată dintr-o colivie.

Sub ale frunții riduri fine,

Dormea aceeași primăvară,

Iar glasul tău trezi în mine,

Povestea de odinioară.

Un zâmbet cald, aproape stins,

Te luminase ca pe-un anotimp,

Și-apoi deodată s-a deschis,

Un pod de aur peste timp:

De dragul tău atunci înnebuneam,

Și mă sfârșeam de fericire,

Privighetoarea ne cânta pe ram,

Și-n jurul nostru răspândeam iubire.

Te cuprindeam de braț ca pe o floare,

Iar tu-mi stăteai la piept tăcută,

În colț de ochi aveai mărgăritare,

Iar eu sorbeam din lacrima căzută.

Dar soarta fuse crudă și haină,

Ne-a risipit pe drumuri paralele,

Și nu știu cine a fost de vină,

Dar ne-am pierdut definitiv în ele.

Mai apoi, mi-ai vorbit despre tine,

Despre casă și viața cea grea,

Dar printre șoaptele moi și suspine,

Remușcarea iubirii dintâi se-auzea.

Și când ne-am oprit la răscrucea tăcută,

Nu ți-am cerut să rămâi, nici să pleci,

Doar ți-am atins palma rece, pierdută,

Și-am știut că vom fi împreună pe veci.

Azi curge liniștea-n mine,

Ca un suspin fără ecou, 

Te-aș striga pe cerul tău nou, 

Dar plouă cu lacrimi străine.

Condeiul între degete geme, 

Nimic împrejur nu e viu, 

Iar dacă încetez să îți scriu, 

Voi muri înainte de vreme.

Tandra mea mângâiere, 

Ușor o târăsc înspre tine, 

Dar palma gheață devine, 

Și-n umăr simt o durere. 

Am ochii arși de văpăi,

Mi-e secată privirea,

Și îmi plânge iubirea,

Cu ochii tăi...

Când zorii se desfac din umbra lor tăcută,

Îți simt privirea caldă ca roua peste crini,

Și-n liniștea adâncă, de doruri neștiută,

Se leagănă în mine un cântec din străini.

Ești firul de lumină ce-mparte noaptea-n două,

Un drum de jar pe care merg fără să ard,

Și-n tine se adună tăceri și crini, și rouă,

Cu stropi adânci de lacrimi în care umbra-mi scald.

Când lumea-și pierde glasul în clipele amare,

Tu ești ecoul viu ce nu se stinge-n vânt,

Un început ce crește din propria-i mirare,

Și-și poartă veșnicia în fiecare gând.

Rămâi, chiar dacă timpul ne-ndeamnă să ne frângem,

Sub pașii lui de umbră ce nu se mai opresc,

Căci doar iubirea noastră ne-nvață să învingem, 

Uitarea ce ne cheamă din tot ce-i omenesc.

În cupa serii curge tot galbenul din lună,

Și felinare-n stradă sfârșesc fără lumină, 

Zăresc pe un perete cum umbra mea sugrumă, 

Înalți copaci de beznă, lipsiți de rădăcină. 

Și-n frământarea noastră se frânge brusc o rază,

Din steaua căzătoare a vechiului hotar, 

Iar tu în plină noapte, tu, soare de amiază, 

Îmi strălucești în suflet, ca focul în altar.

Paștele Blajinilor

Azi, cimitirul e viu de oameni și miros de cozonac,

iar vântul duce în aer arome de busuioc și tămâie.

Sub pași grăbiți, pământul suspină,

iar printre cruci, florile noi șoptesc rugăciuni vechi.

Câte o floare vie, pusă cu mâini tremurânde,

câte o coroană grea, aplecată sub povara dorului.

Ne întoarcem spre voi, cei plecați,

cu sufletele pline de dor și cu ochii înlăcrimați.

E sărbătoare în ceruri azi —

sufletele se adună în dans lin de lumină,

și cred că ne priviți de dincolo de timp,

cu blândețea celor care au înțeles tot ce noi încă învățăm.

Sperăm că ne iertați pentru lacrimile neterminate,

pentru cuvintele nespuse, pentru dorințele neîmplinite.

Sperăm că ne vegheați drumul

și ne îmbrățișați în vise, tăcuți și buni.

Astăzi, sub cerul curat de primăvară,

punem ofrande simple: flori, pâine, lumânări —

dar mai ales, vă aducem inimile noastre,

bătând, încă, pentru voi.

@reper A.Turcanu

Prin viata fiind inca copii

In suflet,chip si constiinta,

Indragim persoane fara a noastra vointa,

Persoane care ne aduc bucurii,

Fermecati de zimbete zglobii

Si sincere priviri de fetite...

Ne indragostim...

Cind ajungi sa cresti mai mare,

La fel naivi in sinceritate-

Suflet deschis persoanelor toate

Cu priviri fermecatoare,

Suflete scaldate'n soare

Si zimbete de copil alintate.

Ne indragostim...

Si doar maturi ajunsi in viata,

Visam sa indragim pe cineva,

Copilareste ca acum cindva

Cu acelasi zimbet de copil pe fata,

Deschise suflete ce'agata

Dintr'o privire inima...

Visam sa ne indragostim...

Who is that, on my school way?
He is giving me some magic ice.

Wait a bit, lemme get my hay.

What do you think of my magic ice?
It's how I get, good at everything
Usually, I'm bad at anything

Ooh-ooh-ooh

He's the captain, but I am the subaltern
I'm really glad that my folks make the hay
I still don't think I'll ever show them my ice

Who is that, on my school way?
He is giving me some magic ice.

Wait a bit, lemme get my hay.

What do you think of my magic ice?
It's how I get, good at everything
Usually, I'm bad at anything

Ooh-ooh-ooh

He's the captain, but I am the subaltern
I'm really glad that my folks make the hay
I still don't think I'll ever show them my ice

Prima dată cînd mi-ai scris
Am crezut că e un vis.
Dar atunci cînd m-ai sunat
Totul parcă sa realizat.

Vorbim atît de simplu amîndoi
Şi asta-mi place
Nu aş vrea să dau timpul înapoi
Nu mai am la ce mă întoarce.

Să fie aşa cum este doresc 
Să simt cu adevărat că TRĂIESC! 

Stelele cad
într-un cer fără margini,
iar eu cad cu ele –
cine ține firul?

Tăcerea răspunde,
dar nu are glas.
Tot ce sunt
e doar un pas.

O frunză cade liniștită,

La a mea fereastră.

E ciudată și ruginită,

Ca și viața noastră.

O frunză se desprinde,

Ușpor de ramul întristat.

Pică și se stinge,

ca și sufletul îndurerat.

O frunză mucegăită,

A trecut în zbor.

Plânge că e zdrobită,

Ca și viața omului trecător.