Nihilism
Nimeni nu mă mai strigă,
numele meu nu mai există,
de fapt nici nu am avut nume,
ci doar o silabă...Tu!
Mersul meu s-a oprit,
pasul meu se împletitcește,
de fapt nici nu am avut pas,
ci doar o zvâcnire de trup.
Ochii mei clipesc încontinuu,
când privesc spre decăderea lumii,
de fapt, cred că ochii îmi lipsesc,
pentru că totul e întuneric.
De fapt, nici nu mai sunt,
m-am stins înainte să fiu
o suflare neterminată,
într-un suspin neauzit.
Freamătul meu nu se aude,
nici vântul nu-mi mai simte pielea,
de fapt nici n-am avut piele,
ci doar o urmă de rană.
Dumnezeu tace în mine
ca o biserică prăbușită,
de fapt nici nu mi-e clar dacă-i acolo,
sau e doar ecoul meu gol.
Îmi pare că nici nu m-am născut,
ci doar am fost visat de cineva,
care s-a trezit prea devreme,
uitând să-mi dea un rost.
Poate că timpul nu curge,
ci doar eu mă frâng în secundele lui,
ca o oglindă care n-a reflectat,
niciodată chipul corect…
Aud iar cum Dumnezeu plânge,
nu pentru lume, ci pentru El,
căci în tăcerea Lui perfectă,
nici El nu-și mai recunoaște Creația.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 22 iunie
Vizualizări: 61