... semne

Nu pot să nu recunosc împăcată,

Că viața-i un afluent al Destinului,

Și nimic în lume nu aduce vreodată

Schimbarea dulceții sau amarul pelinului.

Rațiune, fapte, sentimente adunate din mers

Pot să coloreze în noanțele hazardului

Destinul hărăzit de Univers

Și viața să urmeze calea curentului.

Atunci când admiri natura sub un cer senin

Și gândurile-s purtate de adieri de vânt,

Întreaga ființă se înobilează cu-un superb divin,

Iar totul este scris într-un elan fără de avânt.

Când cazi in abisul tristeții 

Suflete frumoase te îmbrățișeaza,

Prin strălucirea lor minunata vibreaza sublim,

Dar putini ochi le vad..

Sunt precum obiectele vechi,valoroase,

Ascunse printre nimicuri sclipitoare,

Precum o rază  apărând de după nori,

In lumea aceasta întunecată aduc zori,

Ele viseaza-n culori,ascuns strălucesc,

Te-mbratiseaza cu căldură lor,ca un soare..

Când lacrima cade,când inima doare,

Înțelegi ce neprețuită valoare 

Au oamenii buni, cu cu sufletul mare..

(Monica)

Mi-e tot mai frică să ies din casă

și nici nu știu dacă mai merită...

vechea butadă nu mai e de actualitate,

e tot mai improbabil să-ți cadă în cap o cărămidă,

acum te trezești că te înjură vreunul de mamă,

din senin,

mitocanul frustrat,

(rătăcit prin cotloanele întunecate ale politicii!)

nu poate înțelege egalitatea ancestrală a omului

decât prin suprimarea fizică a acestuia,

întorcându-se la Darwin,

adevărul prin exhibarea minciunii,

adică pe dos,

în jos,

la nivelul său ontologic,

statul de drept e pe cale de disoluție,

nimeni nu se mai înțelege cu nimeni,

nimeni nu mai respectă pe nimeni,

trăim în direct coșmarul acesta,

exacerbat inutil,

onompatopeic,

doar pentru reting,

mai multă mizerie omenească,

cameleonism,

decât în Justiție

nu găsești nicăieri,

Memorialul Durerii vorbește despre fariseismul ei,

cimitirile sunt pline de martiri inocenți

iar voi vorbiți despre independența Justiției,

sictir!

*Dex -  SICTÍR, (2) sictiruri, s. n., interj. (Arg. și fam.) 1. Interj

Nu dau nici un milimetru din sângele meu,
Nici carne, nici suflet, totul e-al meu.
Nu sunt ruda maimuței, nici rodul tăcerii,
Sunt semizeu, forjat în jarul durerii.

În ziua când justiția s-a-ncoronat,

Cu salarii-alese, pensii de crai,

 Magistrații, zei neîndurați,

Destine-n mâini, fără de-al lor grai.

Sentințe grele, fără de temei,

Poporul mut, sub jugul lor tăcut,

Ei hotărăsc cine-i bun, cine-i rău,

În țara-n care dreptatea-i apus.

Dictatori cu robe și-al lor blazon,

Își scriu legile, fără de teamă,

Puterea-i oarbă, fără de rațiune,

Într-un regat unde speranța-i cheamă.

nu cred că vreunul din noi are scopuri prestabilite din naștere

iar lipsa de sens a rătăcirilor noastre

atât de dramatică

nu mai are nevoie de explicații

.

singurele lucruri comune care ne țin împreună

într-o stare paradoxală de dezordine browniană

și reordonare

sunt visele

.

prima lege a termodinamicii

ne spune că energia vieții nu poate fi creată

nici distrusă

a doua

că omul lăsat liber tinde spre autodistrugere

iar a treia

că nu poți ieși din jocul acesta stupid de ping-pong

cu viața

fără să încalci cel puțin una din primele două

.

visul

în schimb

nu are nicio regulă

nu se supune nici măcar regulii de trei simplă

(care ar presupune aflarea unei necunoscute!)

se sustrage oricărei logici

timpului

unde totul

fără nicio excepție

este posibil

chiar și imposibilul….

În noapte timpul curge greu,

Prin ore reci, prin trupul meu,

Și luna-i al meu ochi sticlos,

Ce-apusul astăzi mi l-a scos.

Sub gene triste, lacrimi cad,

Ca două boabe de smarald,

De gânduri care mă topesc,

De doruri ce mă mistuiesc.

Și iarăși stau și te aștept,

Sub teii care plâng în piept,

Să-ți văd privirea, să te chem,

Din scrum să-nvie-un dulce semn.

Și-mbrac tăcerea în culori,

Plângând iubirea până-n zori,

Când teii înfloresc din nou,

Ca într-un trist și vechi tablou.

Și-n frunza lor tot mă scufund,

Cu chipul tău mereu în gând,

Și-mi freamătă amoru-n piept,

De-atâta dor și chin nedrept.

Și-n umbra nopții mă cobor,

Pe drumul vechi, căutător,

Dar teii parcă-mi spun încet,

Că timpul s-a pierdut discret.

Dar tot visez sub cerul clar,

Purtând în suflet un altar,

Cu teii martori, plini de dor,

La chipul tău nemuritor.

În Grădina Ghetsimani,

Brusc a izbucnit mânia,

Căci Sinedriu și romanii,

Vin să prindă pe Mesia…

Vândut de Iuda spre apus,

Târât ca un tâlhar de rând,

El nu avea nimic de spus,

Doar cerul se vedea plângând.

Mânat cu sulița din spate,

Cu Iuda printre ei ascuns,

Și întrebat de multe și de toate,

El nu avea nimic de spus.

Ajuns spășit la judecată,

În fața lui Caiafa dus,

Cu gândul îndreptat spre Tată,

El nu avea nimic de spus.

Cu martori falși și fără lege,

Cu farisei ce îl hulea,

Îl întrebau dacă e rege,

Dar El, îngândurat, tăcea…

-Ești Fiu al Domnului din cer ?

Caiafa întruna întreba,

Privind la chipul lui sever,

El îi răspunse : - Da !

Smintit de cele auzite,

Neîndrăznind a repeta cuvântul,

Cu ochii afară din orbite,

Își rupse de pe el veșmântul.

Cu toții îl condamnau la moarte,

Și îl scuipau, și îl băteau,

Dar El tăcea cu crucea-n spate,

În timp ce îngerii plângeau.

Sub ochii Săi se rupse cerul,

Întreg pământul se cutremura,

Și-au înțeles cu toți misterul,

De ce Iisus, mereu tăcea...

Doamne, ascultă ruga mea,

Acum în seara de Ajun,

Să iei din mine ce vei vrea,

Dar dă copiilor ce ai mai bun.

Doamne, dacă mă iubești,

Ascultă, rog, ce am să-ți spun,

De viață poți să mă sfârșești,

Dar dă copiilor ce ai mai bun.

Doamne, știi că multe n-am,

Și nici speranțe să adun,

Îți dau și sufletul haram,

Dar dă copiilor ce ai mai bun.

Și Domnu-n mila Sa cea mare,

Veni cu bogății duium,

Dar ei rosti cu lacrimi amare:

-Noi vrem pe mama, că ea e ce-ai mai bun.

E fadă orice amintire,

Iar visu-mi dănţuie pe-un gând,

Strivesc cu lacrimi a mea nenorocire,

Şi mă predau în faţa zeilor înfrânt.

În lanţuri zace al meu suflet,

Şi-i biciuit de tragice năpaste,

Mi-e fuga un apocaliptic umblet,

 Divina suliţă mă-npunge-n coaste.

Lumini îmi obosesc privirea,

Iar oboseala carnea-mi stoarce,

Durerea mi-e servită cu de-a sila,

Doar moartea…ea mă lasă în pace.

Îmi murmur doine suspinând,

Căci stramoşesc îmi este chinul,

Ai mei, cu toţii, rând pe rând,

În patimi şi-au trăit destinul.

Și iar ne-am visat împreună,

În gând dimineața-ți vorbesc,

Și parcă cafeaua nu-i bună,

Când singur mi-e dat s-o servesc.

Şi mestec în zaț, în tăcere,

Şi iar chipul tău îmi apare,

Ce trist e când soarta îți cere,

Să fii un pământ fără floare.

Și-n ceașca uitată, amară,

Se scurg amintiri fără rost,

Departe-i lumina de seară,

Nimic nu mai e din ce-a fost.

Mintea te caută-n aburul fin,

Ce urcă spre cer ca o șoaptă,

Și sorb cu nesaț din venin,

Și casa cu toate te așteaptă.

În suflet mi-e vânt și pustiu,

Secunde-mi dansează în van,

Îmi port dorul veșnic, târziu,

Prin ploaia ce picură-n geam.

Dar știu că-ți voi scrie mereu,

Pe foi nesfârșite de vise,

Cu cerneală din sângele meu,

Și nopți nedormite, ucise.

În zaț se întinde tăcerea,

Iar clipa îmi pare un fum,

Departe mi-e toată puterea,

Și nu îmi găsesc un alt drum.

Pe margini de ceașcă se-adună,

Amintiri din ce-a fost prima oară,

Și nimeni nu poate să-mi spună,

De ce îmi este cafeaua amară?

Eu, neatentul ce întotdeana am gafat,

Şi am simţit firescul ca pe un infern,

Mi-am dat acordul să fiu judecat,

Într-un ospiciu de nebuni modern.

Apărător să-mi fie un bătrân senil,

Iar cel ce mă acuză un uituc,

Și toate faptele de când eram copil,

Să-mi fie prezentate aici la balamuc.

Aprodul cu de-a sila să bage martorii pe ușă,

Iar eu în boxă să dansez cadril,

Să fie totul jăratec și cenușă,

Să simt în mine acest dezastru inutil.

Vacarmul s-a stârnit rapid în sală,

Și toți mă aclamă ca pe o vedetă,

Jurații-mi cer să cad la învoială,

Și să renunț la viața-mi deșuetă.

Într-un final mi s-a rostit sentința,

Exilul printre oameni, de nici un drept privat,

Dar mi-am simțit trădată conștiința,

Și-a doua zi, în zori, am evadat.