Salcâmule...

Nici că îmi vine-a crede

Că a ta dulce mână,

Ce tocmai mă dezmiardă...

Va fi cândva ţărână.

Şi nici că ochii tăi,

Ce inima mi-au frânt

Cu a lor strălucire...

Vor fi cândva pământ.

Sau c-ale tale buze,

Ce azi când le sărut,

Culcaţi în iarba verde...

Vor fi cândva doar lut.

Nici că îmi vine-a crede.

Trezeşte-mă tu, soare, din efemera moarte,

Trezeşte-mă tu, soare, fiindcă am dormit destul,

Treziţi-mă degrabă din moartea cea de-o noapte,

Din somnul greu ce este al morţii preambul.

Treziţi-mă degrabă, nu vreau mai mult să dorm,

Am prins deja ideea cum va fi după moarte,

Un trup care va trece, va fi al morţii somn,

Din ziua cea mai scurtă în cea mai lungă noapte.

Treziţi-mă, căci somnul mai mult mă oboseşte,

Când ştiu că eternitatea o voi dormi din plin,

Pentru că ce e somnul ce-n noapte mă răpeşte,

Dacă nu e chiar moartea, din care gust puţin.

Treziţi-mă degrabă, de somn dacă am parte,

Treziţi-mă degrabă, căci treaz n-am fost destul,

Că va veni o vreme când voi pleca departe

De al meu trup, ce-n brazdă de somn va sta sătul.

Treziţi-mă degrabă din moartea cea de-o noapte,

Din somnul greu ce este al morţii preambul,

Trezeşte-mă tu, soare, din efemera moarte,

Trezeşte-mă tu, soare, fiindcă am dormit destul.

Eu - sat în vârf de munte,

Sub crestele semeţe,

Păduri de conifere,

Păşuni şi cu fâneţe.

Tu - capitală mare,

Cu liste lungi de preţuri,

Poşete şi parfumuri,

Pasiuni şi cu fineţuri.

Rămâne de văzut

Cum o să facem faţă,

Eu la pasiuni, fineţuri,

Tu la păşuni, fâneaţă.

De-aş fi pământ în glastră

Şi tu a mea floare,

Te-aş ţine ca în palmă,

Cu săruri şi cu soare.

Aş fi atent cu tine,

Să ai tot ce-ţi doreşti,

Ţi-aş da apa din mine,

Să nu te ofileşti.

Am sta sus la fereastră,

Să poţi fii admirată,

În rochia din petale

Şi frunze-nveşmântată.

Te-aş îndemna întruna,

La cât de dulce eşti,

În vizită la tine,

Albine să primeşti.

Te-aş apăra desigur

De gâzele mai mari,

De mitocana muscă

Şi trântorii hoinari.

Am fi ca o regină

Şi un cavaler de lut,

Ţi-aş da pe rădăcină,

Teluricul sărut.

Şi ai deveni o mamă

Şi eu aş fi un tată,

Pe lângă noi în glastră

Cu un boboc de fată.

Şi ne-am petrece viaţa,

Pământ şi două fire,

Tot în parfum de floare,

În tihnă şi iubire.

De s-ar mira oricine,

Trecând pe la fereastră,

Atâta fericire

Să vadă într-o...glastră!

Tot ce e poem pe lume,

Din vreo carte ce-ai deschis,

A parcurs mii şi mii bune

De ani, de când a fost scris.

Fiindcă versurile toate,

Încă de la început,

De Cuvânt au fost create,

Când poemele a făcut.

Iar noi cei ce azi le aducem,

Peste timp, de unde sunt,

Nişte mesageri doar suntem,

De poeme, pe Pământ.

Chiar şi astă poezie,

Pe care o citeşti acuma,

Deşi-mi aparţine mie,

Scrisă a fost dintotdeauna.

Ne-am cunoscut în parc sub nuc,

Îmi amintesc clar, cum să nu,

Când ţi-am propus să bem un suc,

Dar tu serioasă mi-ai zis nu.

Atunci ţi-am spus că dacă vrei

Să luăm o bere, iar de nu,

Să mergem la un ceai de tei,

Dar tu mi-ai zis că nu şi nu.

Când am văzut că nu doreşti,

Te-am întrebat de vrei sau nu,

La o cafea să mă-nsoţeşti,

Dar tu, că nu şi nu şi nu.

Dar ce să vezi, când ţi-am cerut,

Pe veci să fii aleasa mea,

Chiar să primeşti n-aş fi crezut,

Dar tu serioasă mi-ai zis...da!

Şi când ţi-am spus entuziasmat,

Că vreau să avem copii cândva,

Că o s-accepţi n-aş fi sperat,

Dar tu mi-ai zis că da şi da!

Iar ca să mergem într-o zi,

Noi doi bunici, la o cafea,

Nici nu visam de acord să fii,

Dar tu, că da şi da şi da!

Floare de bujor, lumină-n zori,  

În brațele vântului dulce se scaldă,  

Parfum de dor pe buze cobori,  

Iar sufletul meu te soarbe, te adoră.  

Cu raze de soare părul îți cântă,  

Ca valul ce mângâie marea adâncă,  

Tu ești primăvara ce-n mine avântă  

Dor de sărut și vis ce nu se uită.  

În ochii tăi luna se-ascunde sfios,  

Roua îți spală obrajii de stele,  

Pe buze ți-așterne murmur duios,  

Și cerul tresare în clipe rebele.  

Bujorul roșu se-aprinde-n iubire,  

Ca inima mea ce-ți bate aproape,  

Tu ești mirajul, ești nemurire,  

Un vis desenat pe cerul de noapte.

Firav și gingaș ghiocel , 

Cu tine începe primăvara. 

Mireasma ta ce mă îmbie 

Să zburd de bucurie .

E vremea aceea 

Când natura renaște 

Și păsările încep să cânte. 

La fel și sufletul, ca primăvara,

Renaște și înflorește,

Iubește nebunește

Și se bucură ca un copil 

De tot ce îl înconjoară

Și fericirea pe care o simte

Pentru clipele ce le trăiește.

  🦋  S. ALY 🦋

M-aş prinde-n horă cu vântul

Să îi sting suflarea-n ploi,

Cu rouă să ung pământul

Gonind iarna de la noi.

Bine-ar fi, în somn, să-mi crească

Brânduşe în loc de păr,

Primăvara s-o trezească

Gândurile-mi în culori.

Să-nfloresc târziu ca merii,

Să-mi miroase pielea-a tei,

Să-nsoţesc pe cerul serii

Rândunelele scântei.

Să mă-ntrec cu cânt de mierlă,

Cu-ntreg codrul să vorbesc,

Viaţa să-mi străluce-a perlă

Când izvoarele-mi zâmbesc.

Justina Butaroiu 

Prima zi de primăvară 

Ultima zi de iarnă,
Simți cum se răstoarnă
Miresmele florilor de lumină.

Care topesc sufletul înghețat
De atâtea ce a adunat.
A stat destul iarna asta supărat,
Bucură-te, nu e timp de stat!

Privește în jurul tău cu atenție,
Cum vântul începe să cânte,
Iar crengile înflorite încep să danseze
Pe ritmul primăverii prospere.

Fiecare primăvară
Este programată să renască.
Lasă deoparte orice povară
Și privește cum copacii se reîncarnează.

Și iar vor înnebuni salcâmii
De atâta primăvară.
Alătură-te și tu vremii
Și privește păsările cum zboară.

Flori de amurg…

Împietresc stelele din soare

Din cer se coboară,

Alba de vanilie pe petale;

C-un amurg roșu-închis.

Flori de amurg…

Lumina ta albă,

Culcată pe-un pat de ață;

Tricotează feblețea veștmântului,

— Cu-n aer de albăstrui-violet: —

Flori de amurg…

Îngheață munții de sub lună

Căzând răsăritul la picioare,

Cu-n traseu pierdut spre tine

Cu-o lumină ca-o lumânare.

*Dacă ai citit până aici, mi-ar face mare plăcere să știu ce ai simțit sau ce ți-a plăcut la poezie. Lasă un comentariu, orice gând contează!*

Orașul pare-a fi atât de mare

Eu, mică, ghemuită lângă vatră,

Când soarele aprinde primăvara 

În jungla lui noptatică de piatră.

Atunci când roua nu devine gheață,

Ci, tremurândă, se preface-n brumă,

Ca mai apoi, sfârșindu-și scurta viață 

Să zboare-n sus, la norii vagi de spumă.

Când ghiocei răsar de sub zăpadă,

Zvântând în cer miresme de bravură,

Ca gerul, de petale-mpuns, să cadă 

Și să-și sfărâme propria armură.

Când flori din zbor se-așează peste arbori,

Iar păsările, înflorind, le cântă,

Și gerurile luptă în zadar, ori

Se lasă pe zăpada cea înfrântă.