Sictir*
Mi-e tot mai frică să ies din casă
și nici nu știu dacă mai merită...
vechea butadă nu mai e de actualitate,
e tot mai improbabil să-ți cadă în cap o cărămidă,
acum te trezești că te înjură vreunul de mamă,
din senin,
mitocanul frustrat,
(rătăcit prin cotloanele întunecate ale politicii!)
nu poate înțelege egalitatea ancestrală a omului
decât prin suprimarea fizică a acestuia,
întorcându-se la Darwin,
adevărul prin exhibarea minciunii,
adică pe dos,
în jos,
la nivelul său ontologic,
statul de drept e pe cale de disoluție,
nimeni nu se mai înțelege cu nimeni,
nimeni nu mai respectă pe nimeni,
trăim în direct coșmarul acesta,
exacerbat inutil,
onompatopeic,
doar pentru reting,
mai multă mizerie omenească,
cameleonism,
decât în Justiție
nu găsești nicăieri,
Memorialul Durerii vorbește despre fariseismul ei,
cimitirile sunt pline de martiri inocenți
iar voi vorbiți despre independența Justiției,
sictir!
*Dex - SICTÍR, (2) sictiruri, s. n., interj. (Arg. și fam.) 1. Interj
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 28 septembrie 2018
Vizualizări: 1883
Poezii din aceiaşi categorie
Doamne
Doamne, nu te mânia pe noi
Căci am creat vânturi și ploi,
Doamne , ai chiar și răbdare,
Căci din lacrimi facem Mare.
Doamne, iubite al meu Tată,
Se distruge lumea toată ,
Preoții ce își spurcă slujirea,
Spre vrășmași își pun zidirea.
Doamne , miluiește-ne pe noi
Zi de zi suntem mai goi,
Nu credință, nu iubire ,
Doar în păcate, robie.
Doamne, întărește nădejdea,
Căci e mare pofta noastră,
Nu de rugă și căință,
Doar păcate, necredință.
Drumul vieții
Viața este un joc al magicului.
Începi prin a arunca zarurile.
Soarta ți-arată drumurile
Și intri în jungla destinului.
Sunt drumuri ce te îndreaptă
Spre poieni însorite,
Grădini înflorite,
Și speri că-i calea cea dreaptă.
Alte drumuri te-mping
Spre un imens deșert,
Unde totul este pe sfert,
Și miile de griji înving.
Poți ajunge în păduri tropicale
Unde bogăția naturii e-n floare.
Dar lupți cu liane și fiare
Să te menții pe această cale.
Starea de vomă
nu mai am putere să lupt cu forțele oarbe ale naturii
cu zbuciumul incoerent al vântului
cu reacțiile necontrolate ale norilor
ale ploii
cu înverșunarea de neînțeles a lui Don Quijote
băgați-mă sub ghilotina purificatoare
a lui Robespierre
despărțirea capului de trup poate fi o soluție convenabilă
un protest împotriva injustei condiții a omului
am ajuns să nu mai cred în nimic
am ars tot fitilul speranței
acum înot în derivă prin ceara fierbinte a vieții
care se va răci până la urmă
peste o mie de ani cineva ne va găsi
în nu știu ce deșert al Cosmosului
și se va mira că nu aparținem niciunei specii umane
cunoscute
că ADN-ul nostru are numai două spirale
că suntem muritori
niște forme primare
amibe
cât să mai îndurăm această tiranie a morții
mileniu patru va fi
cu siguranță
al vieții veșnice
ia-ți înapoi ghilotina ruginită de timp
bătrâne Robespierre
Hamlet nu se mai joacă demult…
metamorfozele unui gând/11
pași spre nicăieri,
cetatea adormită
nu simte cum iedera-ntunericului
urcă pe ziduri.
aripi fără zbor,
zbor fără elan,
elan fără un țel determinat.
roșu-i ucigător,
albastru-i apatic,
albul orbește.
suflare de noiembrie
prin cuibul de cuci,
nimeni aproape.
Un gând şi-atât...
Ce-ar fi dacă timpul s-ar opri în loc
Şi noi am evita să mai greşim
În fața sufletului nostru?
Ce-ar fi dac-am îngheța preț de o clipă
Pentru a nu mai rosti cuvinte grele, neiertătoare
Până când soarele ne va-ncălzi?
Ce-ar fi dacă ne-am putea întoarce-n timp
Pentru a ne asigura că n-o să plouă
Atunci când cu ardoare am vrea să vedem lumea ca şi nouă?
Destin
Nu pot să nu recunosc împăcată,
Că viața-i un afluent al Destinului,
Și nimic în lume nu aduce vreodată
Schimbarea dulceții sau amarul pelinului.
Rațiune, fapte, sentimente adunate din mers
Pot să coloreze în noanțele hazardului
Destinul hărăzit de Univers
Și viața să urmeze calea curentului.
Atunci când admiri natura sub un cer senin
Și gândurile-s purtate de adieri de vânt,
Întreaga ființă se înobilează cu-un superb divin,
Iar totul este scris într-un elan fără de avânt.
Doamne
Doamne, nu te mânia pe noi
Căci am creat vânturi și ploi,
Doamne , ai chiar și răbdare,
Căci din lacrimi facem Mare.
Doamne, iubite al meu Tată,
Se distruge lumea toată ,
Preoții ce își spurcă slujirea,
Spre vrășmași își pun zidirea.
Doamne , miluiește-ne pe noi
Zi de zi suntem mai goi,
Nu credință, nu iubire ,
Doar în păcate, robie.
Doamne, întărește nădejdea,
Căci e mare pofta noastră,
Nu de rugă și căință,
Doar păcate, necredință.
Drumul vieții
Viața este un joc al magicului.
Începi prin a arunca zarurile.
Soarta ți-arată drumurile
Și intri în jungla destinului.
Sunt drumuri ce te îndreaptă
Spre poieni însorite,
Grădini înflorite,
Și speri că-i calea cea dreaptă.
Alte drumuri te-mping
Spre un imens deșert,
Unde totul este pe sfert,
Și miile de griji înving.
Poți ajunge în păduri tropicale
Unde bogăția naturii e-n floare.
Dar lupți cu liane și fiare
Să te menții pe această cale.
Starea de vomă
nu mai am putere să lupt cu forțele oarbe ale naturii
cu zbuciumul incoerent al vântului
cu reacțiile necontrolate ale norilor
ale ploii
cu înverșunarea de neînțeles a lui Don Quijote
băgați-mă sub ghilotina purificatoare
a lui Robespierre
despărțirea capului de trup poate fi o soluție convenabilă
un protest împotriva injustei condiții a omului
am ajuns să nu mai cred în nimic
am ars tot fitilul speranței
acum înot în derivă prin ceara fierbinte a vieții
care se va răci până la urmă
peste o mie de ani cineva ne va găsi
în nu știu ce deșert al Cosmosului
și se va mira că nu aparținem niciunei specii umane
cunoscute
că ADN-ul nostru are numai două spirale
că suntem muritori
niște forme primare
amibe
cât să mai îndurăm această tiranie a morții
mileniu patru va fi
cu siguranță
al vieții veșnice
ia-ți înapoi ghilotina ruginită de timp
bătrâne Robespierre
Hamlet nu se mai joacă demult…
metamorfozele unui gând/11
pași spre nicăieri,
cetatea adormită
nu simte cum iedera-ntunericului
urcă pe ziduri.
aripi fără zbor,
zbor fără elan,
elan fără un țel determinat.
roșu-i ucigător,
albastru-i apatic,
albul orbește.
suflare de noiembrie
prin cuibul de cuci,
nimeni aproape.
Un gând şi-atât...
Ce-ar fi dacă timpul s-ar opri în loc
Şi noi am evita să mai greşim
În fața sufletului nostru?
Ce-ar fi dac-am îngheța preț de o clipă
Pentru a nu mai rosti cuvinte grele, neiertătoare
Până când soarele ne va-ncălzi?
Ce-ar fi dacă ne-am putea întoarce-n timp
Pentru a ne asigura că n-o să plouă
Atunci când cu ardoare am vrea să vedem lumea ca şi nouă?
Destin
Nu pot să nu recunosc împăcată,
Că viața-i un afluent al Destinului,
Și nimic în lume nu aduce vreodată
Schimbarea dulceții sau amarul pelinului.
Rațiune, fapte, sentimente adunate din mers
Pot să coloreze în noanțele hazardului
Destinul hărăzit de Univers
Și viața să urmeze calea curentului.
Atunci când admiri natura sub un cer senin
Și gândurile-s purtate de adieri de vânt,
Întreaga ființă se înobilează cu-un superb divin,
Iar totul este scris într-un elan fără de avânt.
Alte poezii ale autorului
Pararel-isme
cu patru mii de ani-nainte de „momentul sfânt”,
care se petrecuse-ntr-un cătun numit Capernaum
( unde se nasc, destul de rar, ce-i drept, doar sfinții),
Geometria sacră pusese stăpânire pe Pământ
și-nfăptuise lucruri stranii, trecând peste puterea minții
pe care noi, profanii, le mai vedem și acum.
abia ieșiți din epocile pietrei, cei vechi nălțară piramide de-anvergură,
(figură geometrică-ntâlnită cel mai des pe Terra),
cei antici se aplecară spre artă și cultură,
ducând pe culmi nemaivăzute sfera,
sfârșind în Evul Mediu cu tortura.
din preistorii-ntunecate istoria trecuse timpu-n vârf de daltă
știința cerului și scrisu-n cronici din bazaltul cel mai tare,
renscentiștii se înobilaseră și ei prin artă,
umblând pe mări către Americi și Indii rămase în uitare.
Doar noi, contemporanii, cei din urmă, epigonii,
de la savant pân`la plebeu,
îndrăgostiți de cub, de cerc, de prismă sau elipsă,
mai gelozim, în taină, încă faraonii.
iar câteodată chiar pe Dumnezeu,
(prezent mereu în toate și mereu în lipsă!)
Demitizare
Blestematule! Blestematule!
am strigat din vârful dealului,
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif!
ecoul îmi întoarce cuvintele
golite de suflet:
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvăești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
ajunsesem aproape de vârf
alături de mine Don Quijote alerga după fluturi…
nici nu știu cum am scăpat-o
la dracu! la dracu! la dracu!
am răbufnit
și-atunci am auzit o voce din cer
reverberând sacadat
ca un tunet
„ Ajunge, fiule!”
Despre alt fel de gramatică
verbul „a fi” e aproape identic cu verbul „ a merge”
doar mergând poți să zici că exiști
(să aduni la un loc „a fi” cu „a merge”! )
strivit între ele substantivul comun „lume”
(suma tuturor „celor ce sunt”, indiferent de felul cum sunt!),
dă sens substantivului efemer viață
( definind doar jumătatea care există și merge!)
și golește de conținut sensul substantivului neutru, opus, „lucru”
( jumătatea cealaltă, aflată sub predicatul verbului „a fi”, fără „a merge”!)
o pasăre împușcată într-o aripă, de pildă,
o floare ruptă,
un om la vârsta a treia, după un accident vascular,
încetul cu încetul devenim lucruri
ne prăbușim în abisul înghețat al verbelor „a fi ”și a „crede”,
care înseamnă speranță,
unde nici chiar celebra formulă a lui Einstein, E=mc²
nu ne ajută prea mult,
fiindcă niciodată energia E a verbului a fi
nu poate fi egală cu masa m a substantivului viață
de înmulțit cu viteza c² a speranței, în vid,
unde aceasta ajunge, dar de unde nu se mai întoarce…
Fractalii
Nu am nevoie de întreg Pământul,
dați-mi, vă rog, motivul geometric ideal,
un șir a lui lui Fibonacci, simplu și ușor ca vântul,
sintagma lui Mandelbrot , din latinescu ”frangere”,
( a sparge în fragmente!),
redenumit fractal.
.
În tot ce ne-nconjoară exist-o simetrie rece, un mister,
o succesiune de detalii care se repetă dup-o matrice absolută,
de la cristalele de gheață ale lui Fournier,
l-aripile de fluture sau frunza (urât mirositoare) de cucută
.
Tiparele acestea de alchimist ce caută argintu-n humă,
desprinse de origini în mod accidental,
sunt similare cu tiparul mumă
și pot oricând să se întoarcă în original,
urmând parc-o predestinare, un alogaritm universal.
.
Nu am nevoie de întreg Pământul,
dați-mi, vă rog, motivul geometric ideal,
un șir a lui lui Fibonacci, simplu și ușor ca vântul,
sintagma lui Mandelbrot , din latinescu ”frangere”,
( a sparge în fragmente!),
redenumit fractal.
În tot ce ne-nconjoară exist-o simetrie rece, un mister,
o succesiune de detalii care se repetă dup-o matrice absolută,
de la cristalele de gheață ale lui Fournier,
l-aripile de fluture sau frunza (urât mirositoare) de cucută
.
Tiparele acestea de alchimist ce caută argintu-n humă,
desprinse de origini în mod accidental,
sunt similare cu tiparul mumă
și pot oricând să se întoarcă în original,
urmând parc-o predestinare, un alogaritm universal...
Cine să te mai apere?
viața mea e ca un teren bătucit
ca un șotron desenat pe asfalt cu cretă
când intri trebuie să sari peste niște linii albe
pe care n-ai voie să le atingi
să-ți depărtezi picioarele
să țopăi
și să arunci c-o lespede înainte
apoi s-o miști printre linii într-un picior
nu-i simplu
Omul-șotron are regulile sale
din când în când îi redesenăm
părțile șterse
cu aceeași bucată de cretă
păstrată în inimă
la început ți-a plăcut
îți amintea de fetița în rochie bleumarin
cu ochii de păpușă Barbie
azi însă nu mai ești atentă la linii
nu mai respecți nicio regulă
ai devenit o fiară însetată de sânge
idealul tău în viață este să sfâșii
să lași în urmă cadavre
îți devorezi propria dragoste
îngerii
ochii Omului-șotron sunt podidiți de lacrămi
cine să te mai apere de tine însuți?
Încrâncenare
Cuvintele acelea zgrunțuroase
ieșite ca dintr-un nod încâlcit cu mai multe capete
colcăie neobosite în sicriele astupate cu ceară ale morților
unde miriapode cu mii de picioare își iau prânzul totemic
abc este o cabală pe-o felie de creier
tată un triumf al fiilor sângeroși asupra hoardei
festinul…
într-o lume strânsă de gât a consoanelor
urletul jalnic al lupului zgârie oasele
n-a-nceput încă dansul nupțial al scheletelor vorbitoare
al poeților înjunghiați
al femeilor frigide
purgatoriul cuvintelor a devenit neîncăpător
singurul grup de cuvinte admis este pe-a mă-tii
în toate sensurile...
Pararel-isme
cu patru mii de ani-nainte de „momentul sfânt”,
care se petrecuse-ntr-un cătun numit Capernaum
( unde se nasc, destul de rar, ce-i drept, doar sfinții),
Geometria sacră pusese stăpânire pe Pământ
și-nfăptuise lucruri stranii, trecând peste puterea minții
pe care noi, profanii, le mai vedem și acum.
abia ieșiți din epocile pietrei, cei vechi nălțară piramide de-anvergură,
(figură geometrică-ntâlnită cel mai des pe Terra),
cei antici se aplecară spre artă și cultură,
ducând pe culmi nemaivăzute sfera,
sfârșind în Evul Mediu cu tortura.
din preistorii-ntunecate istoria trecuse timpu-n vârf de daltă
știința cerului și scrisu-n cronici din bazaltul cel mai tare,
renscentiștii se înobilaseră și ei prin artă,
umblând pe mări către Americi și Indii rămase în uitare.
Doar noi, contemporanii, cei din urmă, epigonii,
de la savant pân`la plebeu,
îndrăgostiți de cub, de cerc, de prismă sau elipsă,
mai gelozim, în taină, încă faraonii.
iar câteodată chiar pe Dumnezeu,
(prezent mereu în toate și mereu în lipsă!)
Demitizare
Blestematule! Blestematule!
am strigat din vârful dealului,
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif!
ecoul îmi întoarce cuvintele
golite de suflet:
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvăești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
ajunsesem aproape de vârf
alături de mine Don Quijote alerga după fluturi…
nici nu știu cum am scăpat-o
la dracu! la dracu! la dracu!
am răbufnit
și-atunci am auzit o voce din cer
reverberând sacadat
ca un tunet
„ Ajunge, fiule!”
Despre alt fel de gramatică
verbul „a fi” e aproape identic cu verbul „ a merge”
doar mergând poți să zici că exiști
(să aduni la un loc „a fi” cu „a merge”! )
strivit între ele substantivul comun „lume”
(suma tuturor „celor ce sunt”, indiferent de felul cum sunt!),
dă sens substantivului efemer viață
( definind doar jumătatea care există și merge!)
și golește de conținut sensul substantivului neutru, opus, „lucru”
( jumătatea cealaltă, aflată sub predicatul verbului „a fi”, fără „a merge”!)
o pasăre împușcată într-o aripă, de pildă,
o floare ruptă,
un om la vârsta a treia, după un accident vascular,
încetul cu încetul devenim lucruri
ne prăbușim în abisul înghețat al verbelor „a fi ”și a „crede”,
care înseamnă speranță,
unde nici chiar celebra formulă a lui Einstein, E=mc²
nu ne ajută prea mult,
fiindcă niciodată energia E a verbului a fi
nu poate fi egală cu masa m a substantivului viață
de înmulțit cu viteza c² a speranței, în vid,
unde aceasta ajunge, dar de unde nu se mai întoarce…
Fractalii
Nu am nevoie de întreg Pământul,
dați-mi, vă rog, motivul geometric ideal,
un șir a lui lui Fibonacci, simplu și ușor ca vântul,
sintagma lui Mandelbrot , din latinescu ”frangere”,
( a sparge în fragmente!),
redenumit fractal.
.
În tot ce ne-nconjoară exist-o simetrie rece, un mister,
o succesiune de detalii care se repetă dup-o matrice absolută,
de la cristalele de gheață ale lui Fournier,
l-aripile de fluture sau frunza (urât mirositoare) de cucută
.
Tiparele acestea de alchimist ce caută argintu-n humă,
desprinse de origini în mod accidental,
sunt similare cu tiparul mumă
și pot oricând să se întoarcă în original,
urmând parc-o predestinare, un alogaritm universal.
.
Nu am nevoie de întreg Pământul,
dați-mi, vă rog, motivul geometric ideal,
un șir a lui lui Fibonacci, simplu și ușor ca vântul,
sintagma lui Mandelbrot , din latinescu ”frangere”,
( a sparge în fragmente!),
redenumit fractal.
În tot ce ne-nconjoară exist-o simetrie rece, un mister,
o succesiune de detalii care se repetă dup-o matrice absolută,
de la cristalele de gheață ale lui Fournier,
l-aripile de fluture sau frunza (urât mirositoare) de cucută
.
Tiparele acestea de alchimist ce caută argintu-n humă,
desprinse de origini în mod accidental,
sunt similare cu tiparul mumă
și pot oricând să se întoarcă în original,
urmând parc-o predestinare, un alogaritm universal...
Cine să te mai apere?
viața mea e ca un teren bătucit
ca un șotron desenat pe asfalt cu cretă
când intri trebuie să sari peste niște linii albe
pe care n-ai voie să le atingi
să-ți depărtezi picioarele
să țopăi
și să arunci c-o lespede înainte
apoi s-o miști printre linii într-un picior
nu-i simplu
Omul-șotron are regulile sale
din când în când îi redesenăm
părțile șterse
cu aceeași bucată de cretă
păstrată în inimă
la început ți-a plăcut
îți amintea de fetița în rochie bleumarin
cu ochii de păpușă Barbie
azi însă nu mai ești atentă la linii
nu mai respecți nicio regulă
ai devenit o fiară însetată de sânge
idealul tău în viață este să sfâșii
să lași în urmă cadavre
îți devorezi propria dragoste
îngerii
ochii Omului-șotron sunt podidiți de lacrămi
cine să te mai apere de tine însuți?