Sictir*

De abia adorm, dar deschid ochii

că-mi vine un gând 

că eu sunt departe de casă,și sunt singură.

brusc trece prin mine un rece

mă scol din pat și-aprind lumina,

plec în bucătărie să beau apă

și mă-ntorc înapoi.

sunt singură, acest gând mă istovește,

aproape fiecare noapte la asta mă gândesc.

dar pot să spun că e bine să trăiești singură,

E liniște,tu ești singură în casa ta 

nu ai pentru cine-ți face griji.

duci o viață frumoasă "fără probleme de familie".

parcă ceva îmi lipsește, 

dar nu pot să cer ceva mai mult.

nu am timp ceva să schimb.

secundele,minutele, 

nopțile și orele,

repede se duc,

zboară măiastră mea pasăre,

a tinereții mele.

De fapt de sunt la lucru or la mine acasă

des privesc la fereastră

și liniștea,gândul meu mai departe il ascult.

Autor: Alina Zamurca 🎀

Poezia am scris-o pe (07.10.2024).

mușcătura lui Cerber e ca o semnătură pe gleznă

a morții

bătrânul Charon nu mai vede dincolo de maluri

și-mi  refuză bănuțul de aur

ca să trec Styxul

lăsându-mă zombi

nici om

nici înger

un fel de mort viu

strivit între două lumi închise ermetic

dac-aș putea mi-aș răcori nemurirea cu sângele tău

în semn de dragoste

dar nu pot

mușcătura otrăvită a lui Cerber mă arde cumplit

în flăcările nimicitoare ale disperării

zdrobește

iubito

porțile vieții ferecate în lanțuri

și vino s-alungi  vulturul care-mi sfâșie inima….

Sărăcia

Cu mâini întinse, spre o viață mai bună,

Visând la averi, sub cerul cenușiu,

Fără a munci, așteptând daruri de sus,

În timp ce foamea, le roade sufletul.

Fariseii

Cu cruce-n mână, judecând pe oricine,

Se cred sfinți, în ochii lumii întunecate,

Cu vorbe de oțel, împart dreptate,

Uitate fiind, faptele lor păcătoase.

Libertinii

Cu pântece-nclinat spre plăcere,

Un soi de zei, în propria  lor măsură,

Cu pași de sfidare, prin viață-și croiesc drum,

Cu râs de dispreț, pe cei slabi îi condamnă.

Un tablou trist

Într-o societate, divizată și crudă,

Unde fiecare, își alege o rudă,

A urii și a disprețului, a luptei pentru putere,

Unde moralitatea, e doar o iluzie.

Iată-ne, oameni, în acest teatru absurd,

Unde adevărul, e adesea ascuns,

Unde valorile, sunt mereu pervertite,

Și unde sufletele, sunt chinuite.

Oare vom reuși, să schimbăm această lume?

Sau vom rămâne, în acest haos întunecat?

P.S.

Poate, într-o zi, vom înțelege,

Că doar împreună, putem să ne schimbăm.

Prea multa frustrare mocneste in popor

Nemultumirea se aude in vorba tuturor

Ne-am saturat de vanzatori de tara, corupti si infami

Ce ne vand automat pentru functii si bani

Nu facem politica, nu avem nici o tangenta - sa se stie

Criticam prin cuvinte aspre, cu stiloul pe hartie

Resursele tarii sunt amanetate, generatii de tineri sunt indatorate

Nimeni nu trece de la vorba la fapte

La televizor, aceleasi discutii ratate

Ne prezinta numai nenorociri, cu fapte detaliate

Incompetenta voastra ne-a adus aici, in hau

An de an totul se scumpeste si o ducem tot mai rau

Dumnezeul oamenilor astazi este serviciul, care ne aduce bani

Sa platim facturi si taxe din ce in ce mai mari

Voi critica, atat cat pot, forma de guvernamant infama

Pana cand nu vom avea presedinte si guvern iubitor de tara ?

Cei tineri, mandria tarii, pleaca peste hotare

La studii, la munca, sa-si faureasca un viitor mai bun fiecare

Ramanem fara aceasta esentiala valoare

Caci nu stim cati dintre ei se intorc, tara nu mai este atragatoare

Locuri de munca pentru ei putine, sanse de angajare infime

Multe concursuri de angajare "aranjate" cu pilosi

Oameni de nimic, ce peste noapte se vad colosi

Habar n-au sa-si faca treaba, iau banii de pomana

Si nici nu vor sa invete - oase lenese se cheama !

Ajutor financiar de la stat vor multi - cata frunza, cata iarba

Pe baza unui handicap inchipuit, ce pana la urma o sa-l aiba

Bolnavi inchipuiti si lenesi, munca nu e pentru voi ?

Veti muri de foame, sete, in datorii si in gunoi !

Termini astazi facultatea, putini se angajeaza in domeniul mult visat

Ajung sa presteze alte servicii, nu ce au studiat

Totul se scumpeste, salariile raman aceleasi - nu mai cresc deloc

Dar ei sa aibe pensii speciale, votate cu doua maini, pe loc

Tara nu mai are modele demne de urmat

Oameni destoinici, de la care ai ceva de invatat ... 

Stau si ma holbez la tavan

Parca nu mai sunt uman

Tot ce vad,ce aud, nu i acolo

Oameni si voci care misuna de colo colo

Nimeni nu vrea sa ma creada

Imi spun ca vor dovada

Eu ma jur ca i acolo,incerc sa le descriu ce aud

Tot nu ma cred,imi soun ca sunt absurd

Presupun ca voi muri in nebunia mea

Nimanui nu i va pasa

Si cand chiar voi muri

Nimeni corpul nu mi l va gasi

Va fi luat de acele asa numite "nebunii"

Si dus in locuri pline de fantezii

e noapte e frig 
si nu doar afara 
ma doare si strig 
si nu vreau sa moara
e suflet e gind
e chip si lumina
ura si viata ma sfarima
nu ma priviti 
caci nu vreau sa vad 
cum multi dintre voi
merg dea indarat
e gol si furtuna
e suflet ranit 
e omul pierdut 
si cel negasit

lucrurile din viața mea îmi succed vieții

la naștere m-am treazit într-o cameră goală

 proaspăt zugrăvită în alb

îmi aveam doar gândul cu dinții de lapte

prieten

și ochii

în care se răsfrângeau tot felul de forme ciudate

precum focul

„ia mâna de-acolo că te arzi!”

îmi striga mama

iar eu descopeream înțelesul verbului „ a arde”

în durere

așa am învățat până la urmă toate verbele

substantivele

chiar și adjectivele

nu mi-a mai trebuit decât să descopăr rostul ascuns al lucrurilor

într-o nevoie febrilă de cunoștere

denumită iubire

ceva ce se aseamănă cu accelerarea bătăilor inimii

aparent fără niciun motiv

ca și în dragoste

de altfel

dar că lucru acesta trebuie să-l descoperi și să ți-l explici

singur…

mereu ocolesc poiana cu narcise sălbatice

în luna lui Marte

și depăn cu ochii firul pașilor tăi

te-mbrățișez în gând cu îndârjirea iasomiei de iarnă

a magnoliei galbene

între două bătăi de inimă și un zâmbet nostalgic

în singurătatea clipei

la geamul tău zăpada încă strălucește feeric

nu-i nici o cale să alungăm iarna dintre noi

mușcata sângerează și acum acolo

în glastră

ca un apostrof răstignit

pe crucea speranței

am înțeles

și voi face calea întoarsă

dar voi reveni cât de curând

ascuns într-un mugure …

înțeleg că e destul de riscant să te autoclaustrezi în garsoniera ta de la etajul „cinșpe” sau în ansamblurile rezidențiale ale minții poți s-o iei razna și să te arunci pe fereastră ori să-ți tai venele cu lama de bărbierit legistul va aplica ștampila depresie pe toate certificatele de deces în toate cazurile de aruncat pe fereastră sau tăiat venele deși unii o fac din disperare alții din plictis patologic ori din prea bine nu există o cauză universal valabilă o regulă totu-i abracadabrant și aleatoriu dincolo de infatuarea ființei umane de a fi tranșat problema eternă a egalității de șanse nu e nimic concret femeia nu va fi niciodată egală cu bărbatul hoțul cu omul cinstit câinele cu pisica toți suntem unici

*

 tragi pe nas substanța anhidră a fericirii și dai cu tifla deontologilor jalnici de la televizor cine dracu’sunteți voi să-mi impuneți etica voastră nenorocită să dați breaking news-uri pe nefericirea mea ancestrală nu știți nimic despre dependența moștenită din tată în fiu n-ați auzit de predestinare autoclaustrați-vă dacă tot știți totul despre orice dacă tot puteți trimite locomotiva destinului pe o linie moartă și aruncați-vă în final de la etajul”cinșpe” al rațiunii…

la început am îmbrăcat haina vieții

pe deasupra hainelor de duminică

ca pe-o manta de-a lui Gogol

(găsită în lada de zestre-a bunicii!)

cineva mi-a spus că arăt ca o sperietoare de ciori

pulpanele îmi atârnau până la călcâiul lui Ulise

și era largă

jenant

pe-alocuri

mă lătrau câinii

ziua-n amiaza mare

așa că mi-am făcut rost de o manta nouă

din celebrul Marché aux peuces din Paris

mai scurtă

cu nasturi lucioși de alamă

citeam pizma în ochii hoților de cruci

și cadavre

dar

vai

nenorocul mi-o luase-nainte

în zori mantaua mea dispăruse ca Fata Morgană-n deșert

și-n locul ei se cuibărise ca un dihor flămând

Moartea…

astăzi merg să-mi iau porţia de dreptate pe pâine

am numărul treisprezece pe o listă cu multe numere

care

de fapt

sunt oameni

dar aici funcţionează regula de trei simple

în care un om se înmulţeşte cu o sută

apoi se împarte la treisprezece

iar ca să poţi înmulţi şi împărţi un om

la ceva

îi dai mai întâi valoare de număr

păstrând regula virgulei

pentru că toate numerele încep de la zero

iar zero nu are valoare de număr decât lângă o virgulă

îmi explică aprodul

zero virgulă treisprezece, hi-hi-hi,

înseamnă de o sută de ori mai puţin decât treisprezece

în timp ce treisprezece virgulă zero

rămâne tot treisprezece

o simplă virgulă trage mai greu decât toate numerele

depinde şi cine pune virgula, zic

fiindcă pe lista aceasta eu mă regăsesc între un treisprezece anemic şi un punct

care poate deveni virgulă, râde aprodul

dar asta ţine de alinierea planetelor

de felul în care mişti d-ta lucrurile

întâmpinările

nu e destul să vrei,

trebuie să urmezi şi regula celor trei-spre-zece

în care trei este numărul impar al unităților dintr-un complet,

iar zece numărul variabilelor

a celor care te îndrumă pe calea virgulei

aprozii, grefierii, curvele, avocaţii,

nu-i prea mult pentru o amendă? întreb

nu

amendă sau crimă e totuna

dosarele astea se mai încurcă

se mai amestecă

până se lămuresc lucrurile, hi-hi-hi

bea Grigore aghiasmă

şi atunci ce-i de făcut?

simplu

să urmezi regula celor trei-spre-zece daruri

în care primele trei se înmulţesc cu o sută

iar următoarele zece

se împart la treisprezece şi-o virgulă…

femei cu tocuri înalte îmi umblă prin minte

zgomotul pașilor pe asfaltul zgrunțuros al creierului e inconfundabil

o imagine aproape orgasmică la vedere

femei preocupate să-și scape batistele parfumate pe jos

(”vai, ce drăguț sunteți, domunule!)

 femei încălecate pe scaune ca niște picioroange caraghioase de cocostârc

sugând incitant băuturi colorate cu paiul

sau ascultând topite muzică de Barry Eugene White

chiar dacă lipsesc valurile mării            

bulele efervescente de șampanie din pahare

e destul să aduc vorba despre Paulo Coelho

și ele ciulesc urechile

Adulter

Alchimistul

Învingătorul este întotdeauna singur

- ”stii, zice, eu mă omor după Paulo Coelho!”

- și mie îmi place, suprlicitez,

din păcate n-am întâlnit până acum pe nimeni

care să fi citit Paulo Coelho!

- ”niciodată nu e prea târziu, domnule,

bei o cafea ?”

imaginiele se succed foarte rapid

prin vidul memoriei

țâșnesc din toate colțurile întunecoase ale gândului

reproduc inexplicabil mirosul cafelei

fumul de țigară

zgomotul tocurilor înalte

soneria

fâșâitul rochiilor de mătase

și se repetă extenuant

ca într-o zi a Cârtiței

când descopăr cu groază că m-am blocat în timp

într-o noapte de întâi ianuarie

trasă la indigo

care se va repeta și mâine

și pe care o știu pe de rost

altă noapte nu va mai sosi niciodată

zorile mă vor găsi în aceiași cameră de hotel

în același oraș

la aceiași dată din calendar

cu același Paulo Coelho recitit

și repovestit

într-o limbă a surzilor...