Sictir*

N-am văzut niciodată cerul mai cătrănit ca astăzi

s-a răstit de dimineață la norii negri de ploaie

și le-a spus să plângă mărunt peste Pământ

cu multă economie de lacrimi

nu se mai putea cu planetele și cu stelele astea,

atârnate de el,

într-o zi o să pună vântul să le scuture,

apoi va stinge el însuși toate luminile și focurile

de la răsărit la apus,

punând  lampa lui Aladin  în  dreptul  Andromedei,

în cel mai înalt pisc al Căii Lactee,

gata și cu Soarele acesta necugetat,

risipitor de lumină,

il va surghiuni și pe dânsul până în luna iunie, cel puțin,

la Polul Nord,

să mai încălzească și pe acolo oasele Pământului,

să țină vulcanii și cutremurele în frâu,

nu de alta, dar mor oamenii,

poeții,

săracii de ei,

într-o zi ne vom trezi singuri,

nu va mai avea cine să ne zugrăvească-n metafore

ca acum,

să fiu al naibii dacă nu-mi vine să plâng,

băgați-vă minnțile-n cap dracului!

în casa mea s-a mutat liniștea

nu știu cum mi-a furat cheia sufletului cu amprentă digitală

cum s-a insinuat printre atâția tranzistori și circuite integrate

printre atâția senzori

cert e că am găsit-o în casa mea austeră

mobilată cu temeri și griji

ștergând praful de pe capetele spaimelor

afară, privighetoarea roșcată, botezată de mine, Ioana, care își făcuse cuib pe prichiciul ferestrei și adusese pe lume doi pui

se ridica într-un tril de altistă până la cer

decupând o gaură albă

prin care fulgii de zăpadă somnoroși își începeau călătoria lor epică

spre Pământ

mi-a zâmbit din vârful ascuțit al buzelor

băgase toate grijile în debara lângă borcanele de magiun

îmi luase cu mâna toate spaimele dizgrațioase din ochi

temerile

frunzele ofilite de pe suflet

și mă redase nou nouț, ca din fabrică, mie însumi...

Starea de veghe e starea ultimului gardian treaz

patrulând pe străzile pustii și întunecate ale minții

pe-alocuri se-aud câini întunericului  

spârgând în măsele oasele zilei

golite de măduvă

păsările nu-și mai slăbesc încleștarea ghearelor de stinghii

își trăiesc netulburate visele lor erotice

urșii hiberneză cu luminile de veghe aprinse

în scorburi

Cel de Sus rărește stelele de pe câmpiile îmburuienate

ale Cerului

țipetele bufnițelor cu ochelari

și girofaruri

date la maxim

căsăpesc noaptea în felii

spre răsărit

Soarele s-a trezit mai târziu

înjunghiat în inimă…

astăzi merg să-mi iau porţia de dreptate pe pâine

am numărul treisprezece pe o listă cu multe numere

care

de fapt

sunt oameni

dar aici funcţionează regula de trei simple

în care un om se înmulţeşte cu o sută

apoi se împarte la treisprezece

iar ca să poţi înmulţi şi împărţi un om

la ceva

îi dai mai întâi valoare de număr

păstrând regula virgulei

pentru că toate numerele încep de la zero

iar zero nu are valoare de număr decât lângă o virgulă

îmi explică aprodul

zero virgulă treisprezece, hi-hi-hi,

înseamnă de o sută de ori mai puţin decât treisprezece

în timp ce treisprezece virgulă zero

rămâne tot treisprezece

o simplă virgulă trage mai greu decât toate numerele

depinde şi cine pune virgula, zic

fiindcă pe lista aceasta eu mă regăsesc între un treisprezece anemic şi un punct

care poate deveni virgulă, râde aprodul

dar asta ţine de alinierea planetelor

de felul în care mişti d-ta lucrurile

întâmpinările

nu e destul să vrei,

trebuie să urmezi şi regula celor trei-spre-zece

în care trei este numărul impar al unităților dintr-un complet,

iar zece numărul variabilelor

a celor care te îndrumă pe calea virgulei

aprozii, grefierii, curvele, avocaţii,

nu-i prea mult pentru o amendă? întreb

nu

amendă sau crimă e totuna

dosarele astea se mai încurcă

se mai amestecă

până se lămuresc lucrurile, hi-hi-hi

bea Grigore aghiasmă

şi atunci ce-i de făcut?

simplu

să urmezi regula celor trei-spre-zece daruri

în care primele trei se înmulţesc cu o sută

iar următoarele zece

se împart la treisprezece şi-o virgulă…

am uitat să mă mai uit în ochii oamenilor

ca altădată

le privesc doar picioarele vorbitoare

de la geam

tălpile

în dialog cu pietrele

cu asfaltul țâfnos

cu dalele

n-ai crede cât de multe poate spune

o tibie

de care atârnă un colier

de aur

sub formă de șarpe

un genunchi rotund

ca un măr golden auriu

o linie grațioasă a coapsei

pe care ar fi invidiat- o și Pygmalion

pecetea ascunsă a osului sacru

descrisă amănunţit în Upanişade

doar să le întrebi pe înțelesul lor

într-o limbă suficient de simplă

precum „El Silbo gomero”

vorbită-n Canare

fluierând ca o pasăre….

     - Bunule domn, îmi zise piţigăiat, fie-vă milă de un suflet amărât şi daţi-mi şi mie ceva!

     Mă uit în ochii lui cu o strângere de inimă.

     -  Ce să-ţi dau, omule?

     -  Ce vă lasă inima, bunule domn!

     -  Dacă vrei bani, îi răspund, n-am. Eu plătesc cu cardul!

     -  Poate aveţi ceva mărunţiş, domnule ! Cât de cât !

     Mă caut prin buzunare disperat, dar nu găsesc niciun şfanţ.

     -  Poate vrei altceva?

     -  Orice, domnule! Cât de cât!

     - Uite, îi zic, ia pâinea asta şi du-te cu Dumnezeu!

     - Dumnezeu să-ţi dea sănătate, bunule domn, dar dă-mi şi ceva cu care s-o mănânc! Cât de cât!

     Deschid prortbagajul unde am pus cumpărăturile de la supermarket şi extrag un baton de salam.

     - Sper că nu-l vrei tot?

     - Nu, domnule, se bucură el, daţi-mi şi mie cât de cât!

     Îi tai un sfert de baton şi încerc să închid portbagajul, dar ochii omului mă opresc.

     - Vrei şi câteva mere?

     -  Da, domnule! Cât de cât!

     - Mai am nişte pastramă, nişte ouă, lapte, cafea, zahăr, roşii, banane, dacă pofteşti!

     Omul îşi lasă privirea în jos.

     - Aş pofti, domnule! Cât de cât!

     Îi dau toate sacoşele, urc în maşină şi mă întorc acasă vorbind singur. Soţia îmi deschide uşa zâmbind.

     - Nu credeam să te văd vreodată făcînd cumpărăturile în locul meu! Te-ai descurcat?

     Ridic din umeri destul de încurcat.

     - Ştiu şi eu, iubito! Cât de cât!

E un sentiment puternic și ciudat,

Îmi simt întregul corp încordat!

Aud fiecare bătaie a inimii, în acest întuneric 

Scufundant,

Dar nu îmi amintesc când am înmânat agoniei 

Vreun mandat!

Cu degetele încleștate pe stilou,

Privirea ațintită și inima-n ecou,

O, Doamne!

Cum par toate ...

Ca-ntr-un sumbru tablou!

Mai e nevoie doar de-un ceas,

Atât mai e din întuneric!

Un scâncet surd și-un mic răgaz,

Și văd că totul e vremelnic!

Prună coaptă, violetă,

Dulce-acrișor, bogată,

Din pom cazi ușor, rotunjită,

Gustul toamnei, mult dorită.

Strânsă-n coșuri cu grijă mare,

Fermentată cu drag și soare,

Transformi sufletul și umple paharul,

Țuică, licoare cu har.

Pe mese festive, la șezători,

Ne aduni cu toții, prieteni și frați,

Un pahar ridicăm, cu zâmbete și cântece,

Cinstim pruna, țuica, dar și frumusețea vieții.

Prună și țuică, simbol românesc,

Gustul copilăriei, un vis ceresc,

Din generație în generație, o tradiție vie,

Ce ne unește și ne face să fim fericiți.

La mulți ani, prună și țuică!

Să ne umpleți sufletul de bucurie,

Să ne dați putere și speranță,

Să ne țineți mereu uniți, ca o familie.

Nu mi-ai scris nici ieri, nici azi,

Parcă uit de-atâtea cazuri.

Timpul trece fără rost,

Gândul meu ți-e adăpost.

Vântul bate, ploaia cade,

Dar tăcerea ta mă arde.

Oare câte doruri țin

Lanțul greu al unui chin?

Nu mi-ai scris și, totuși, sper,

Să-mi răspunzi cândva, în cer.

Poate timpul, vindecat,

Va deschide ce-i uitat.

Dar de nu, din depărtare,

Îți trimit o alinare.

Chiar de nu-mi răspunzi nicicând,

Te păstrez în al meu gând.

Gandurile celor cu minte,
Ar trebui sa-i alinte.
Sa se gandeasca numai la flori,
Micsunele, lalele si bujori.

Gandurile sa le trimita,
Sa le cearna printr-o sita
Mintea cu a ei gandire
Sa fie numai inflorire.

Gandurile care se adun,
Sa fie precum ramurile unui alun,
Sa se ridice  spre cer
Numai cu un gand sincer.

Gandurile sa le pazim,
Din cele rele sa nu urzim.
Domnului sa ne rugam,
Lauda sa-i strigam.

a venit toamna, acoperă-mi sufletul cu ceva

Ieri m-am trezit cotrobăind

În cufărul sufletului meu,

Și m-am trezit gândind

La acel joc al mingiei la fileu.

Sentimentele impuse-n joc

Se caută, se simpt, se regăsesc

Dar nu reușesc deloc

Să le păstrez și să le liniștesc.

Timpul neobosit arbitru

Îmi ordonează-n minte viața.

Și într-un moment neutru

Încerc să îi alătur prefața.

Cuvinte și trăiri ivite-n zori de zi,

Se definesc într-un târziu amurg,

Și-apoi le las, fără a le mai păzi,

Sub sentimentele ce-n liniște decurg.