Drumul vieții

Din catedra de peste nori

Dumnezeu privește prin catalog

Așteaptă elevii, ei tot întârzie

În lumea mare pertrec ei azi

Ei cer note mari și bunătate

Dar fac absențe și răutate

Nu vor să asculte de bunul profesor

Ascultă doar de pornirile inimilor.

El privește ceasul său de har

Se închide curând poarta mântuiri

Puțin mai amână judecata dreaptă

Pentru toți fii nelegiuirii.

-Am suferit destul să văd

Degradarea creației mele scumpe

Virusul neascultări creează prăpăd

Milioane de suflete pierdute în nepăsare.

-Eu v-am iubit pe toți la fel

De ce ați ales voi altfel ?

Am risipit atâta har pe voi

Și nu ați devenit oameni noi.

-Acum însă, voi veți da socoteală

Pentru fiecare nedreptate de odinioară

Veți primi răsplata întreagă

Risipit ați și ultimul gram de milă

Toată viața mi-ați respins bunătatea divină

Și Ma-ți tratat încă și cu silă.

De ce m-ai născut,o,maica mea draga,

Sa port suferința că pe-o mantie neagra?

Că o ghilotina,al morții gând peste mine sa cada?

O rană adâncă să-mi fie durerea întreaga?

De timpul intoarce-as putea,

Mă lasă-mă neființă,aprins,destnu-as ruga..

La ce a mă naște?

Teribilă moarte-a cunoaște?

Sau,fa-ma de vrei fulg de nea,

Ori floare,ori mare,ori stea.

Dar nu om,cu zbucium,și teama,

Cu lacrima-adanca,cu gânduri ce dor..

Am cearcăne negre,privirea pierdută,

Și zbaterea-aceasta s-o stinge când mor..

Nu incerca sa rîzi

Cînd fericire nu mai este

Nu incerca sa plîngi

Cind lacrima nu izvorăste

Nu încerca să schimbi ceva

Cînd ai schimbat totul in tine

Nu încerca să te convingi,

Că de mîine va fi mai bine

Nu încerca să dormi

Dacă nu poţi ca să visezi

Nu încerca să mori, să pleci

Caci din viata, e greu sa evadezi

Nu încerca să zbori

Căci oricum tu ai să cazi

Nu trăi cu ziua de ieri sau mîine

Traieşte-aşa cum poîţ cu ziua de azi

Nu incerca sa fii mai bun

Căci cum eşti aşa vei fi mereu

Pune-ţi masca şi zimbeşte

Şi n-arata la nimeni că ţii greu.

În vremuri de astăzi, politica e-un dans,

Cu umbre și lumini, într-un joc de avans,

În operele lui Caragiale, văd reflecții,

De politicieni și scheme, sub diverse interacțiuni.

Pe scena vieții politice, caricaturile cresc,

Ca-n teatrul lui Caragiale, cu ironii și descreșt,

 Politicienii se joacă într-un circ complicat,

Cu promisiuni strălucitoare și cuvinte prefăcute-n aurat.

Călătorim prin "O scrisoare pierdută" a vieții,

Într-o lume de teatru politic, cu rostiri trăsnite,

Ca un vaudeville al puterii și al intereselor,

Caragiale ar zâmbi, privind scenele cu jocuri și delictoase pacte.

"Conu Leonida față cu reacțiunea" se desfășoară,

În zilele noastre, când libertatea se clatină și sfârșește-n zări,

Politicieni cu măști, cu figuri de comedie,

O satiră modernă, în care umorul se transformă-n tragedie.

În "D'ale carnavalului" viețile noastre evoluează,

Ca într-un spectacol al iluziilor, unde minciunile ne-atrag,

Politicieni mascați în personaje alese,

Caragiale râde-n groapa sa, privind jocurile lor false.

În politica de astăzi, parodie și dramă se-împletesc,

Așa cum Caragiale învăța cuțitul să fie unelteles,

În fiecare replică, în fiecare promisiune,

 Reflectând tumultul și absurdul în haosul unei națiuni.

Politica de azi, oglindă a societății, e un teatru modern,

Cu personaje desprinse parcă din operele lui Caragiale,

Și, în mijlocul acestui act, sperăm într-o schimbare,

Să scriem un epilog mai luminos în această comedie, oarecum amară.

Cineva comparase poezia inimii cu o femeie grațioasă

era de fapt o forțare a metaforei

prin sobrietatea solemnă și persusivă a cuvântului

pentru că nicio poezie nu pornește din inimă

și nu se aseamănă cu nimic cunoscut

o tornadă nu se formează niciodată într-un pahar cu apă

și nu are grad de comparație

nu

poezia, la fel, țâșnește din adâncurile misterioase ale minții

ca un vârtej de simțire pe o axă verticală a gândului

sau ca o ciocnire între fisurile continentale ale acestuia

cu degajare de făcări

lăsând în urmă toate cadavrele sfârtecate ale alter-ego-ului

undeva, printre norii întunecați ai inconștientului, strălucesc ochii de cristal ai femeii
care dau frâu liber metaforei:
o floare în păr, două picături de rouă în urechi
atât de râvnitul Triunghi de Aur al Bermudelor de pe țărmurile Atlantidei

( identic cu numele unei femei!)
unde dispar cele mai frumoase vise ale nopții
.
și așa, din cenușa lor, renaște mereu ... poezia.

Nu știu să încep anune..

Să-ți zic tot ce am a spune..

Să-ti zic cat de tare doare,

Dragostea la departare..

Să-ti zic ca am mai crescut,

Sa-ti zic ca tu imi esti scut

Ca esti raza mea de soare..

pe timp de furtuni amare..

Gandul ca te voi vedea…

Imi face sa-mi fie viața..

Mai “usoara”,dar nu prea ..

Cu cat mai mult eu ma gândesc..

Cum sa fac sa te privesc..

Cu atat ma amagesc..

Ca nu pot sa te gasesc..

As vrea de poti sa vezi..

Ca zi si noapte ma gandesc..

La tine ,la fericire..

As vrea un semn ceva

Sa-mi spui “sunt aici “FETIȚA MEA”!

Ce-i iubirea n-am uitat

Și inima mereu a palpitat.

Să nu iubesc nu am gândit

Doar sufletul mi-e osândit.

Când cu ochii de Lună am dat,

Din străfunduri adânci am aflat,

Că pot din nou să mai iubesc

Și sorții din nou să-i zâmbesc.

Ziua, noaptea nu-mi ajung,

Nici că visu-i cât mai lung,

Să mă-ntorc din nou la tine

Dragă creatoare de destine.

Mereu iubirea să o păstrăm

Și nicicând în viață s-o contrăm.

Să trăim cu iubire atât de bine

Ca să ne fie o coroană cu rubine.

Clipe reci și triste se duc,

Floarea vieții se-ofilește.

Chibzuiesc ce drum s-apuc!

De ce inima-mi iubește?

Pe tine un chip de lut

Ce râvnești numai plăcutul,

Chinuind o floare, mut

Când tăcut este trecutul.

Nu vrei floarea din fereastră,

Ci glastra în care ea doarme.

Nu-i vrei zborul de măiastră,

Și nici parfumul unei karme.

Dar ajunge-va într-un timp

Apa din glastră să se scurgă,

Și-mpinsă parcă de-un înghimp

Glastra cioburi să se spargă.

Vei rămâne ca un pustnic.

Glastra, apa s-au sfârșit.

Ce să faci, acum ești vârstnic,

Iară floarea, păcat s-a ofilit.

Ce vei mai alege oare

Dintr-o viață, din nimic?

Vei rămâne cu ochii-n soare,

Un suflet îndurerat și-anemic.

Gândul bun nu pleacă din minte

Dacă sufletul  nu-i dă un impuls.

Și spiritul momentelor sfinte

Ce aduce cu sine al inimii puls.

Atmosfera creată în jurul familiei

Oferă darul de preț la care visăm.

Împreună aducem omagiul veseliei

Și într-un ritm divin, în rond, dansăm.

Luminițele vii și mirosul de vanilie,

Și dulciurile cu gust de scorțișoară,

Noaptea sfântă memorată în Biblie,

Toate dau iubirea care ne înconjoară.

Astăzi, ca niciodată,

Priveam îngândurată

La stropii grei de ploaie

Ce se scurgeau șiroaie.

Vedeam cum trecătorii

Doreau s-alunge norii.

Dar ropotul de ploaie

Curgea mereu șuvoaie.

Treceau femei grăbite,

Cu rochile boțite

De-a ploii ape reci

Ce acopereau poteci.

Bărbați cu ochii triști,

Aidoma măștilor de artiști,

Cu pași umili și repezi

Se adăposteau sub lespezi.

Dar totul prinde viață

Când norii ca o ceață,

Lăsându-i loc să treacă

Pe soare îl dezbracă.

E umbra ta iubite și nu te văd.

Și-aș vrea nespus să te revăd.

Să-ți spun cât de iubesc

Că am un dor de tine nebunesc.

Și mereu să ne îmbrățișăm,

Pe alei să ne furișăm,

Duși de un gând sublim

Și împreună veșnic să iubim.

La bătrânețe aș vrea să fim

Aici, tot la fel să ne iubim.

Să admirăm flori de salcâm

Tot aici pe acest tărâm.

Întoarce-te din neant la mine,

Trecutu-ți să nu mai pomine,

Și vei afla că-n veci, tu plecând

Poți vedea ce ai lăsat plângând.

Răsună din străfunduri,

Din suflet, din mănunchiuri,

Din eu-l meu profund,

Suferințe ce se ascund.

Oftat și mângâiere,

Și bucurii ca o refugiere,

În griji împletite,

Cu greu stăpânite.