Rugă

în spatele oricărei trăiri ratate exist-o speranță

cel puțin una

nu mai e niciun secret pentru nimeni în acest joc

de-a v-ați asunselea

pierzi tramvaiul în drum spre servici

nu moare nimeni

vine altul

te-mpedici în mărăcinii stufoși ai gândului

te ridici în alt gând

prima lecție la cursul primar despre viață

fără profesor

începe mereu cu speranța

Jack și vrejul de fasole a lui Joseph Jacobs

pare o poveste pentru copii

în fapt

aceasta este definiția subliminală a speranței

marioneta tâmpă din teatru de păpuși Țăndărică

statuia vivantă din Cișmigiu

la fel

personificăm totul la modul comic

scaunele lui Eugène Ionesco

în camera goală

rămân de departe singura realitate palpabilă…

la capătul drumului nu mai există nimic. despre cer nici nu poate fi vorba. cerul  e doar o iluzie cum ne spun oamenii de știință. cele lăsate în urmă la fel. nu-s decât niște imagini într-un stik de memorie. dimensiuni  mnezice de prisos. ce mai poți face cu aceste imagini abracadabrante la capătul drumului? acolo unde trecutul  prezentul și viitorul se întâlnesc într-un punct. acolo unde lumina și întunericul se anulează receproc și unde speranța abia mai pâlpâie ca o lumânare în mâinile protectoare ale unui Dumnezeu intangibil.  singurul care se mai gândește la tine. la sufletul tău călător aflat mereu în căutarea altui corp liber. de trăit. trecând succesiv dintr-o viață în alta. supravețuind morții. și te așezi pe ultima bancă. nu că ai fi ostenit. nu te întreabă nimeni dacă ești ostenit. la capătul drumului dăinuiește o regulă strictă. nu poți să mori la întâmplare. nu. trebuie să-ți aștepți rândul. să ai bănuțul de aur în palmă pentru vămi. acolo nu există o zonă liberă de acces. Un Spațiu Schengen. toată lumea se încolonează supusă la porțile Înaltei Curți de Casație a păcatelor. fără nicio excepție…

ce aș mai putea spune azi despre ieri

într-o singură frază

aș zice că am mai murit încă puțin

că mi-a mai căzut încă o frunză îngălbenită

din  ram

că pământul mi-a ajuns la genunchi

prostii  la timpul trecut

elucubrații

nu poți fragmenta după astfel de criterii

timpul

acest perpetuum mobile  care se-nvârte continuu

dinlăuntru-i

spre un punct fix

noi am inventat calendarele

ceasurile

clopotelele

am pus stavile în calea apelor

inutil

ne-am revendicat zborul

încercând să surclasăm timpul

ne-am întors acasă din spațiu mai tineri

decât cei lăsați pe Pământ

ce-aș mai putea spune azi despre ieri

într-o singură frază

nimic

lumina întrece în linie dreaptă timpul

dar când se întoarce este strivită de timp…

Mi-e tot mai frică să ies din casă

și nici nu știu dacă mai merită...

vechea butadă nu mai e de actualitate,

e tot mai improbabil să-ți cadă în cap o cărămidă,

acum te trezești că te înjură vreunul de mamă,

din senin,

mitocanul frustrat,

(rătăcit prin cotloanele întunecate ale politicii!)

nu poate înțelege egalitatea ancestrală a omului

decât prin suprimarea fizică a acestuia,

întorcându-se la Darwin,

adevărul prin exhibarea minciunii,

adică pe dos,

în jos,

la nivelul său ontologic,

statul de drept e pe cale de disoluție,

nimeni nu se mai înțelege cu nimeni,

nimeni nu mai respectă pe nimeni,

trăim în direct coșmarul acesta,

exacerbat inutil,

onompatopeic,

doar pentru reting,

mai multă mizerie omenească,

cameleonism,

decât în Justiție

nu găsești nicăieri,

Memorialul Durerii vorbește despre fariseismul ei,

cimitirile sunt pline de martiri inocenți

iar voi vorbiți despre independența Justiției,

sictir!

*Dex -  SICTÍR, (2) sictiruri, s. n., interj. (Arg. și fam.) 1. Interj

Cuvintele acelea zgrunțuroase
ieșite ca dintr-un nod încâlcit cu mai multe capete
colcăie neobosite în sicriele astupate cu ceară ale morților
unde miriapode cu mii de picioare își iau prânzul totemic
abc este o cabală pe-o felie de creier
tată un triumf al fiilor sângeroși asupra hoardei
festinul…
într-o lume strânsă de gât a consoanelor
urletul jalnic al lupului zgârie oasele
n-a-nceput încă dansul nupțial al scheletelor vorbitoare
al poeților înjunghiați
al femeilor frigide
purgatoriul cuvintelor a devenit neîncăpător
singurul grup de cuvinte admis este pe-a mă-tii
în toate sensurile...

Nimic mai fascinant decât mi-apare cercul vieții mele

cu alte treisprezece cercuri înăuntru-i, care se intersectează

și  tot atâtea flori cu câte șase ovoide paralele

într-un tipar care mă amețește și mă fascinează

această formă magică se structurează-autonom

ca un perpetuum mobile de neimaginat, de neoprit,

trecând surprinzător și nefiresc din polinom în polinom

și revenind de unde a pornit

e greu de-admis de mintea mea păgână, de eretic,

să poți cuprinde viața într-un hexagon,

într-n limbaj pe cât de geometric

pe-atât de simplu și reverberant, ca un diapazon

cu toți purtăm în ADN această floare-a vieții

dar cei mai mulți își văd doar propriu verc*

puțin se miră de venirea magică a dimineții

și mai puțini găsesc o explicație în cerc.

*lucru, lucrare

Din volumul în lucru Geometrii

Umblu cu un cuțit înfipt în inimă pe străzi

în urma mea sângele lasă o dâră spălăcită de roz-maroniu

exat în nuanța apusului care mă învăluie

cumva  apa de ploaie și sângele meu se amestecă

într-un cenușiu tulbure

aud zgomotul rginit al vieții bolborosind în rigole

curgând ireversibil

din ce în ce mai încet îmi mișc tarsienele și metatarsinele

în timp ce o bufniță sinistră mi se-așează pe umăr

țipătul ei ca o sârmă ghimpată răsucită împrejurul creierului

(uhu, uhu, uhu!)

mă cutremură

ridic ochii spre cerul nopții fără contur

agonizând printre norii unui Infern al lui Dante Aligheri

înjunghiat de fulgere

și te văd

în sfârșit

cum te apropii călare pe un cal alb

și-mi smulgi cuțitul din inimă…

Secret ascuns de nemurire,

Etern în lada vieții,

Ce n-are lacat,n-are chei,

E liber pentru tine..

Și Lada e in fața ta..

Prin ceața dintre gânduri,

Privește calm in mintea ta..

Adânc în al tău suflet..

O lada plină de comori,

Ce este aurie,

Cu daruri pline de culori,

Și de iubire vie.

Nu este despre fericire,

Nu este nici o fantezie..

Căci de privești doar cu iubire 

E tot ce te-a creat pe tine....

Am ajuns ca orice Lună

Să devină un Soare mic

Și apoi orice Soare

Să devină Lună unpic.

S-a ajuns soră cu frate

Să se iubească îndrăcit

Bătrân cu tânăr, împreună

De nu știi, e frate sau mumă?!

Ne rugăm oricui ne dă,

Fără prea multă cugetare.

Și după plângem și rugăm,

Doamne, adu-ne o scăpare.

Deși bărbat , eu vreau femeie,

Și port la gât zgardă și cheie.

Deși femeie, vrei bărbat,

Că așa e trendul acceptat.

Acest continuu vals de șlagăr,

În umbra retoricii,tu ai oglinda,

Și crezul tău, e drept ofranda…

Ori spre Minciună sau Adevăr.

Mi-am propus să fiu optimist,

La ce m-ar ajuta să fiu trist ?

Timpuri grele, au fost și vor fi,

Nu vom scăpa de ele, cât vom trăi.

Dar acum vin peste noi grămadă,

Mulți se străduiesc să nu le vadă.

Dar nu le poți ignora când vin,

Când primesc facturile, simt gust de venin.

Uneori, mă întreabă boala ce fac ?

O asigur, că nu i-am găsit leac,

Pentru leacul ei, îmi trebuiesc milioane,

Să mă tratez, ar trebui să fac foame.

Dacă am undeva o datorie veche, mică

Iluzorie sau uitată, o plătesc de frică 

Pentru că mă cheamă chiar și-n tribunal,

Sau plătesc majorări, multe-anual.

Era bine când eram un biet optimist,

Dar chiar natura, mă face să fiu trist,

Soarele mă arde, apele scad în vaduri urât,

Toate le trăiesc acum și port un nod în gât.

invidia

veșnic neliniștită

născătoare de patimi

e o boală a minții și  rugina inimii-

suferă pentru bucuria altora

geme nu găsește alinare

pizma

Lumina podețului, săgeată către orizont

Împrăștie nuanțele cerului asupra ființei.

Ziua se lasă-n amurg la poalele înserării

Și albul norilor îmbracă pelerina înstelată.

Caut pe cer constelația aducătoare de vești,

Transmit telepatic dorința de cunoaștere,

Și aștept ca Universul să își trimită mesagerul

Liniștii, păcii, împăcării și reculegerii.