Mâna (parodie)

mă înspăimântă mereu ziua de mîine

cu necunoscutele ei

niciodată nu-ți poți planifica viața

există întodeauna o variabilă nefericită

care-ți tulbură apele

depinzi de starea de grație a Cosmosului

de alinierea planetelor

de traiectoria Planetei Nibiru

nu poți avea o clipă de liniște

ieri m-a căutat cineva din Sidney

azi cineva din New-York

(despre care aud prima dată!)

alte șapte miliarde de oameni

nici nu știu că exist

(nici eu nu sunt prea sigur de asta!)

dăunăzi am văzut Soarele îmbrățișând Luna

fulgi căzând în aprile

aiurea

în fiecare zi avem câte-o enigmă esențială

de dezlegat

cu tot liberul nostru arbitru

rămânem tributari  unei frici ancestrale

și căutăm salvarea

în  bobi

în zațul cafelei

în podul palmei

NASA ghicește în stele

adevărul îl știu doar dinozaurii..

Ulcioare de lut ,semne de piatră

Mușcate de timp, mușcate de daltă

Vorbesc de trecerea noastră ,

            Pe acest pământ.

Într-o poveste  minunată.

Într-un cuvânt plâng

Prin noaptea înstelată

           Și râd și plâng și-mi

Caut un drum...

Cat de frumos se unduiește

Pielea pe soldul generos

Si ce frumos cu totul straluceste, 

In spuma caldei bai

Si eu atat de bine - acum miros;

Cat de frumoase alunitele -mi pe piept ,

Ca-ntru-un car mic pe cerul pielii mele

Ce sanatos si vrednic este trupul meu

Ce armonie -n suflet si pe piele…

Dar va veni o zi cand pielea -mi gri va fi

Rece si fara stralucire

Iar alunitele si soldul si toate imi vor fi,

cand carul mic si el va fi murit,

De-un miros greu … si in a mea pieire

Toate se vor sfarma,

In mici bucati la Cer se vor inalta,

In Carul Mic al pielii mele

Faptura imi voi aseza.

Moartea-i la fel și pentru oameni și pentru păsări

nu poți să treci pe lângă o pasăre moartă

indiferent

și să nu-ți  ocolești rușinat sufletul

dacă am bănui câtă durere se ascunde

în moartea unui pui de vrabie

am lăsa cel puțin o lacrimă-n urmă

un semn că ne pasă

vărsăm milioane de lacrimi pentru lucruri mai simple

și n-avem măcar o tresărire în fața unei păsări înfrânte

fiindcă moartea nu poate fi decât  o înfrângere

Simfonia a cincia a lui Beethoven este răscolită

de cântecul presurei galbene

păsările dispărute ale lui Edwards ne amintesc

că suntem efemeri

nici nu mai contează dacă s-a întâmplat să fim oameni

în trecutul nostru a existat indiscutabil o pasăre

am fost însă și atunci nepăsători ca și acum

până când ne-am trezit într-o bună zi singuri…

între iertare și dreptate

se află

discernământul.

acesta

e-mbrăcat cu hainele curate

ale sufletului.

întotdeauna,

te-ntâmpină cu steagul păcii.

pacea interioară,

e asemenea unui alint de pimăvară,

când florile prunului

par solzi de lumină 

și puiul de cerb 

 îți mănâncă

din palmă.

liniștea interioară

e un urcuș anevoios prin tenebroase furtuni;

odată atins vârful, nu mai contează asprimile vieții;

ești dezlegat de dorințe.

are o scriere luminoasă,

se poate citi-n priviri,

așa cum poți admira

adâncul apelor limpezi.

e un rotor al gândirii,

care definește in câmpul său vectorial

traiectoria faptelor bune.

Frumuseţe, frumuseţe,

Unde te grãbeşti,

De nu vrei, sub nici o formã,

Sã mai zãboveşti?

Ţi-ai luat hainele, podoabe,

Şi-ai ieşit din sat,

Ca şi când, pe toţi, deodatã,

Te-ai fi supãrat.

De cei vârstnici, fugi. Nu-ţi place

Pasul lor încet;

Şi-ţi îndrepţi privirea numai

Cãtre tineret.

Frumuseţe, frumuseţe,

Spune-mi: de ce pleci?

De ce-mi spui cã-n calea noastrã

Nu mai ieşi în veci?

Cumva... noi... pãrinţii noştri,

Ţi-am greşit ceva?

Ţi-am zis ceva ce nu-ţi place,

Sau vreo vorbã rea?

Cum de laşi plugul sã tragã

Brazde, pe ogor,

Când ştii bine cã te-adorã

Orice muritor!?

Frumuseţe, frumuseţe,

Mai rãmâi la noi,

Pânã nu vin norii sumbri

Vânt şi frig şi ploi!

Sã mai stai, sã mai întârzii,

Tare te-aş ruga!

Dar, mã tem cã n-o sã-ţi pese

Nici de ruga mea...

se mai resoarbe o zi din buboiul acesta urât

denumit  viață

colcăie de puroi și se scurge în noapte

sufletul stă înghesuit într-o scorbură părăsită

abia respirând

îi simt lacrimile pe inimă

la ce bun acest chin

mă întreb

să-ți trăești viața ca o viperă

cu sângele rece

într-un tufiș

la ce bun tot acest zbucium

atâta pierdere de timp

pentru treburi atât de mărunte

precum serviciul

mersul la supermarket

păstrarea unei relații de suflet în contra naturii

când mâine sosește în sfârșit

primăvara

femeia cu ochi de smarald

în rochia ei albă de mireasă eternă…

ce aș mai putea spune azi despre ieri

într-o singură frază

aș zice că am mai murit încă puțin

că mi-a mai căzut încă o frunză îngălbenită

din  ram

că pământul mi-a ajuns la genunchi

prostii  la timpul trecut

elucubrații

nu poți fragmenta după astfel de criterii

timpul

acest perpetuum mobile  care se-nvârte continuu

dinlăuntru-i

spre un punct fix

noi am inventat calendarele

ceasurile

clopotelele

am pus stavile în calea apelor

inutil

ne-am revendicat zborul

încercând să surclasăm timpul

ne-am întors acasă din spațiu mai tineri

decât cei lăsați pe Pământ

ce-aș mai putea spune azi despre ieri

într-o singură frază

nimic

lumina întrece în linie dreaptă timpul

dar când se întoarce este strivită de timp…

verbul „a fi” e aproape identic cu verbul „ a merge”

doar mergând poți să zici că exiști

(să aduni la un loc „a fi” cu „a merge”! )

strivit între ele substantivul comun „lume”

(suma tuturor „celor ce sunt”, indiferent de felul cum sunt!),

dă sens substantivului  efemer viață

( definind doar jumătatea care există și merge!)

și golește de conținut sensul substantivului neutru, opus, „lucru”

( jumătatea cealaltă, aflată sub predicatul  verbului „a fi”,  fără „a merge”!)

o pasăre împușcată într-o aripă, de pildă,

o floare ruptă,

un om la vârsta a treia, după un accident vascular,

încetul cu încetul devenim lucruri

ne prăbușim în abisul înghețat al verbelor „a fi ”și a „crede”,

care înseamnă speranță,

unde nici chiar celebra formulă a lui Einstein, E=mc²

nu ne ajută prea mult,

fiindcă niciodată energia E a verbului a fi

nu poate fi egală cu masa  m a substantivului viață

de înmulțit cu viteza c²  a speranței, în vid,

unde aceasta ajunge, dar de unde nu se mai întoarce…

zilnic dăm la o parte fapte de viață consumate

cel mai adesea prozaice

de la preparatul cafelei la nu știu ce întâlnire de afaceri

sau dragoste

într-o logică ancenstrală a supraviețuirii

înghițim totul

.

apoi aruncăm resturile

(întotdeauna rămân resturi și vase murdare!)

la coșul de gunoi al memoriei

.

douăzeci și patru de ore pe zi

.

dimineața o mașină a Salubrității ridică gunoaiele zilei

din containerele gândului

aranjate după un cod subliminal al culorilor

galbenul

de exemplu

sugerează locul în care trebuie să arunci gunoiul menajer al ideilor

verdele

pe cel al speranțelor în putrefacție

albastru

indică locul eșecurilor

iar roșul

(cel mai vizibil!)

pe cel al amintirilor

.

ptiu!

se strâmbă sufletul

dând ocol inimii

.

ce urâte mirosuri răzbat dinspre sinistrele crematorii ale mințiii…

Judecătorul Dionise Cocon, un bărbat la vreo treizecişicinici de ani, pe care roba neagră, cu zeci de falduri, flutura ca pe o sperietoare de ciori, deschise şedinţa ordinară a Judecătoriei din Urlaţi, săgetând asistenţa cu o privire distrată.

– La ordine, zise grefiera din spatele unui vraf de dosare, cauza Lăcrămioara Mormoloc, având calitatea de reclamant…

Femeia care îşi auzi numele strigat, o blondă vopsită şi fardată violent, se ridică cu un gest afectat de pe bancă.

– Prezent.

– … şi Fabian Mormoloc, în calitate de intimat…

– Aici, să trăiţi ! răspunse bărbatul, aflat undeva în fundul sălii. Avea în jur de douăzeci-douăzecişicinci de ani, era îmbrăcat în costum negru, cu sclipici, cămaşă albă şi cravată roşie, la care se adăuga un ghiul uriaş de aur, fixat pe degetul inelar.

– …în acţiunea de divorţ, înaintată de reclamanta de mai sus, continuă grefiera. Părţile au fost citate legal, sunt prezente în sala de judecată, procedura fiind legal îndeplinită. Reclamanta a cerut admiterea ca martor a mamei sale…

– Adela Mărcudescu, vă rog ! se insiunuă o bătrânică vioaie, cu pălărie şi ochelari de vedere, care semăna foarte mult cu reclamanta, dar care arăta cu vreo patruzeci de ani mai în vârstă decât aceasta.

– … A-de-la Măr-cu-des-cu, repetă grefiera, pe silabe, consemnând ceva pe un formular şi întinzând dosarul judecătorului.

Acesta parcurse câteva clipe dosarul, apoi îşi ridică ochii spre reclamantă.

– Aveţi cuvântul pe fond !

– Vă mulţumesc din suflet, domnule judecător ! se fandosi ea. Hotărârea mea este definitivă şi irevocabilă. I-am acceptat ani în șir beţia, infidelitatea, gelozia ( poate să confirme jumătate de cartier! ) , dar bătaia, domnule judecător, bătaia şi violenţa, cu care sunt tratată, ca să zic așa, de un an încoace nu i le mai pot tolera. Cer, prin urmare, desfacerea imediată a căsătoriei !

– Mulţumesc, zise judecătorul făcând semn martorei să se apropie. Ia spune-mi, mamaie, ce s-a întâmplat în data de 13, luna trecută ?

– Ceea ce s-a întâmplat atunci, domnule judecător, turui bătrânica, întrece orice închipuire. Ne-am trezit cu el în stare de ebrietate pe la miezul nopţii strigând să-i deschidem că altfel sparge uşa, lucru care s-a şi întîmplat! A dat apoi buzna peste noi, ne-a lovit şi a distrus tot ce a găsit în cale : veselă, servicii de cafea şi de pahare, oglinda de pe hol, televizoarele şi multe altele, că nu-mi mai amintesc acum. Abia după ce am sunat la Poliţie şi ne-au sărit vecinii în ajutor s-a mai potolit, dar în zori a luat-o de la capăt…

Judecătorul o opri cu un gest moale, îngăduitor.

– Bine, bine, mamaie, poţi să iei loc ! Are cuvântul pe fond intimatul !

Pârâtul se apropie de bară cu siguranţa ostaşului dinaintea luptei, adică foarte degajat şi motivat.

– Cu voia dvs., domnule preşedinte, aş începe prin a vă asigura că nimic din cele susţinute de reclamantă nu rezistă unei analize riguroase, după cum nici pretinsa agresiune asupra acesteia, clamată şi de martoră aici, nu stă în picioare. În fapt, ca să n-o lungesc prea mult, doresc să vă informez că mobilul acestei întîmplări este mai subtil decât pare, fiind construit în aşa fel încât să camufleze adevăratele intenţii ale reclamantelor: izgonirea mea din propria casă. Întrucât nu existau motive ca acest lucru să se întîmple cu acordul meu, reclamantele s-au gândit să mă atragă într-o ambuscadă…

Mulţimea din sală izbucni în râs, iar judecătorul, luat prin surprindere de argumentaţia pârâtului, se stăpâni cu greu să nu râdă la rându-i.

– Vă rog să păstraţi liniştea, fiindcă altfel evacuez sala ! Continuaţi, domnule Mormoloc ! Deci aţi fost atras într-o „ambuscadă”, ceea ce pare destul de verosimil, dar atunci cum se explică spargerea uşii ?

– Până la spargerea uşii e drum lung, domnule judecător ! Anterior pregătirii ambuscadei, reclamantele m-au căutat la telefon şi m-au chemat să facem o înţelegere amiabilă. Eu, de bună credinţă, am dat curs acestei invitaţii, destul de ciudate, având în vedere ora târzie, pe de o parte, și schimbarea bruscă de optică, pe de altă parte. Abia după ce pârâtele m-au tras înăuntru forţat, trădându-şi adevăratele intenţii, m-am dumirit şi am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacra.

– Şi din cauza acestei „replieri” soţia dvs. a avut nevoie de zece zile de îngrijiri medicale ? întrebă judecătorul. Dezvoltaţi acest aspect, vă rog !

– Am spus că am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacră, domnule judecător, dar reclamanta mă apucase deja de păr şi mă dizlocase de acolo ,trăgându-mă până în sufrageri ! Se înţelege că m-am zbătut să scap, efectuând, probabil, mişcări ample, fiindcă numai astfel se explică distrugerile menţionate mai înainte şi vătămările descrise în certificatele medico-legale. În orice luptă există şi pierderi colaterale, domnule judecător, şi ca să ne întoarcem la uşă, adică de unde am plecat, trebuie să ştiţi că uşa n-a fost sfărâmată pentru că aş fi vrut s-o distrug, pur şi simplu, ci pentru că trebuia să ies cumva din ambuscadă !

Judecătorul închise dosarul, puse pixul deasupra, păstrând o sprânceană smuncită în sus.

– Sentinţa rămâne în pronunţare pentru mâine la ora 14 ! zise grav, apoi îşi ridică ochii şi-l fixă din nou pe pârât. Mai spuneţi-mi ceva, domnule Mormoloc ! Cum se face că aţi ieşit fără nicio zgârâitură din „ambuscada” aceasta?

Pârâtul îşi lăsă spășit ochii în jos.

- Nici eu nu-mi explic, domnule judecător!

e surprinzător cât de multe pagini se pot aduna într-un jurnal intim

câte observații subtile poți consemna într-o zi

îți dai seama când jurnalul devine neîncăpător

și adaugi pagini

o zi

o pagină

după o vreme acestea îți invadează viața

nu mai încap între pereții coșcoviți ai luminii

îți rup oasele

umbli prin beznă încovoiat ca o trestie plângătoare

mai arunci din când în când câte o pagină

doar ca să-ți tragi respirația

fiindcă la capătul zilei trebuie să adaugi alta

la un moment dat teancul se oprește  la cer

de care ai sprijinit scara cu un număr prestabilit de trepte

tot urcând se poate să scapi din mână stiloul

sau să cazi

se pot întâmpla multe

arareori îți ajunge un singur jurnal

într-o viață de om

cel mai adesea se-ntâmplă doar să-l începi

apoi să mori printre pagini…