Mâna (parodie)

nu știu dacă ai ținut vreodată în palmă un fluture
dacă ai mai văzut atâta frumusețe și gingășie la un loc
sau dacă te-ai mirat descoperind întreaga splendoare a lumii
în ceva atât de mic și neînsemnat
dar nu te întreb
așa cum zbori în lumina aceasta difuză
desenată de stele
pari și femeie și fluture
rochia ta indigo se unduiește fluid
sub răsuflarea sfioasă a vântului
din bluză îți țâșnesc milioane de fluturi
într-o vâltoare caleidoscopică de culori
și iarăși nu știu care dintre voi risipește cuvinte de dragoste
care zâmbește dimineața soarelui
care mângâie petalele pline de rouă ale trandafirilor
există atâta exces de frumusețe în voi
încât și cerul izbucnește în lacrimi ...

Adierea zefirului era ca foșnetul șoaptei

cineva lăsase deschisă colivia cu păsări măiestre

ale dimineții

iar aceastea-și luaseră zborul într-un foșnet tumultos de aripi

printre umbrele zorilor desprinse parcă de corpuri

de inimi

printre frunzele Maiestăți sale regale

Magnolia

cu tot albul năucitor al florilor și al parfumului ei

printre strigătele zglobii ale copiilor în drum spre școală

și printre suspinele străzii

amestecate cu mirosuri de cauciuc ars

peste care adierea zefirului

aluneca ca o rochie mătăsoasă

de pe trupul unei femei îndrăgostite

.

Am deschis vrăjit fereastra spre cer

ascultând respirația celestă a stelelor

care se îmbrățișau cu quasarii rătăcitori

și deveneau supernove

în meri pițigoi cântau îngeresc

desfăcându-și aripile în nuanțe de alb și albastru

doar pictorul bătrân de la capătul orizontului

rămas fără culori

își făcea loc cu mâinile

prin albul nemângâiat al pânze

.

Apoi te-am văzut ieșind din spuma valurilor

care se loveau de aurul spălăcit al țărmului

ca o zeiță din legendele adolescentine ale Olimpului

din clipa aceea mi-a trebuit încă o viață

să-nțeleg că femeile erau dincolo de mângâierea zefirului

și de vraja neverosimilă a gândului

tot oameni

N-am sânge sfânt, am doar otravă-n vene 

Nu rostesc cuvinte, arunc doar cu blesteme 

Zi de zi îngerului meu îi cad din aripi pene 

Dac-ar putea mi-ar elibera el presiunea din vene...

Îl simt cum mă urăște, zilnic mă blesteamă 

Dar ce să fac, simt cum mintea mi se destramă

Nu mai simt nimic, defapt simt doar ură 

Simt cum soarta dreptul la fericire-mi fură...

Nu mai înțeleg de ce zic ce zic, nu știu ce gândesc

Mă simt cuprins de frig, iar vă zic că înebunesc 

Ard în flăcări de gheață, simt cum pierd tot 

Blestemat în această viață să trăiesc fără de scop

Nu-nțeleg ce tot zic, eu nu cred în soartă sau destin 

La fel cum nu cred în existența unui zeu căruia să mă-nchin 

Mi-e tot mai frică să ies din casă

și nici nu știu dacă mai merită...

vechea butadă nu mai e de actualitate,

e tot mai improbabil să-ți cadă în cap o cărămidă,

acum te trezești că te înjură vreunul de mamă,

din senin,

mitocanul frustrat,

(rătăcit prin cotloanele întunecate ale politicii!)

nu poate înțelege egalitatea ancestrală a omului

decât prin suprimarea fizică a acestuia,

întorcându-se la Darwin,

adevărul prin exhibarea minciunii,

adică pe dos,

în jos,

la nivelul său ontologic,

statul de drept e pe cale de disoluție,

nimeni nu se mai înțelege cu nimeni,

nimeni nu mai respectă pe nimeni,

trăim în direct coșmarul acesta,

exacerbat inutil,

onompatopeic,

doar pentru reting,

mai multă mizerie omenească,

cameleonism,

decât în Justiție

nu găsești nicăieri,

Memorialul Durerii vorbește despre fariseismul ei,

cimitirile sunt pline de martiri inocenți

iar voi vorbiți despre independența Justiției,

sictir!

*Dex -  SICTÍR, (2) sictiruri, s. n., interj. (Arg. și fam.) 1. Interj

Singuratatea e pentru cine crede-n dor

Oameni, si avem sentimente toti

Inzestrati cu dar sau fara, golul este tot acolo.

Cu negare devenim mai pacatosi

Si fara, ne lasam pentru cei rai

Invinovatim pe cei dragi pentru plecare

Poate ne iese orgoliul-n cale

Dar fara nici un ignorant motiv:

Ii iubim pe cei iubiti

Fiindca singuri nu avem nimic de zis

E curcubeu sau imaginare?

Pentru mine nu are valoare...

În spate îmi stă adevărul,

Dar de ce numai apare ?

Am acum o anumită stare,

Și o anumită manipulare,

Simt acum o mică trădare,

Aud și aud doar cuvinte amare.

De ce pe corp așa de tare doare?

Oare sentimentele mă provoacă?

Este o acțiune mică sau mare ?

Sau e procedură sau este o joacă?

Există oare prieteni reali?

Sunt pe lume oamenii loiali?

Care să-ți spună ,,ești fericit'',

Și să-i răspunzi la timp uluit.

Cu timpul observi totul,

Chiar și minciuna,

Puțin vei fi trist,

Că șansa e una..

Autor: Nicoleta Postovan 

Blestematule! Blestematule!
am strigat din vârful dealului,
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif!
ecoul îmi întoarce cuvintele
golite de suflet:
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvăești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
ajunsesem aproape de vârf
alături de mine Don Quijote alerga după fluturi…
nici nu știu cum am scăpat-o
la dracu! la dracu! la dracu!
am răbufnit
și-atunci am auzit o voce din cer
reverberând sacadat
ca un tunet

„ Ajunge, fiule!”

Instalat la bordul unui Mercedes E-Classe, ultimul model, Graţian Potlogea se întorcea ostenit la biroul său de pe Aleea Armoniei după o zi infernală de confruntări cu debitorii, vreo zece-cincisprezece “baştani” gălăgioşi şi agresivi. Câţiva dintre ei îşi băgaseră femeile şi progeniturile “la înaintare”, făcând necesară intervenţia brutală a jandarmilor, preluată imediat de agenţiile de ştiri in lipsa altor evenimente. Se văzu şi el pe ecranul televizorului din bordul maşinii bruscând o femeie care încerca să-l apuce de boaşe sub privirile extaziate ale ziariştilor şi ale cameramanilor de la principalele televiziuni sau cotidiane naţionale. Chiar in clipa aceea auzi telefonul sunând şi recunoscu vocea logodnicei sale, Sonia, care avea nişte inflexiuni ciudate.

     - Te uiţi la televizor ?

     - Atât cât poţi să te uiţi conducând o maşină ! Dar de ce mă întrebi?

     - Din curiozitate, zise ea, fiindcă aş vrea să aflu dacă eşti mândru de ceea ce vezi ?

     - Tu ce crezi ?

     - Bănuiesc că eşti extrem de încântat să apari la ştiri agresând o femeie ! Vor urma şi altele presupun !!!

     - Nu-i exclus deloc într-o asemenea junglă !

     - Înseamnă că decizia mea de a te părăsi a fost înţeleaptă ! adăugă femeia şi închise.

     Graţian Potlogea abia reuşi să redreseze maşina înainte de a intra sub roţile unui TIR. Blestemă în gând şi formă numărul logodnicei sale, la care răspunse, surprinzător, căsuţa vocală : « Abonatul nu este momentan disponibil ! Lăsaţi un mesaj sau mai încercaţi peste câteva minute ! ». Închise, dar în clipa următoare telefonul sună din nou. De data asta era Loredana, secretara sa.

     -  Îmi pare rău că vă deranjez, domnule Potlogea ! Am aici un domn care nu recunoaşte cheltuielile menţionate în somaţie ! Susţine că nu pleacă pănă nu vorbeşte cu dvs. !

     - Ajung imediat.

   Parcă maşina la locul obişnuit, apoi intră în birou, folosind intrarea de serviciu, unde îl aştepta un bărbat de vreo cincizeci de ani, slab, cu faţa palidă şi părul răvăşit.

     - Sunt Teodosie Topoloveanu, se prezentă el rece, fără să se ridice de pe scaun, şi ţin să vă averizez că mă aflau la capătul răbdării ! Debitul meu s-a dublat peste noapte și nu înțeleg nici de-al dracului de ce !

     Potlogea simţi cum îl cuprinde furia, însă se abţinu şi-i întinse dosarul peste masă.

     - Aveţi aici  toată documentaţia ...

    - Nu mă luaţi cu hârţoagele astea blestemate, se burzului bărbatul aruncând dosarul cât colo, fiindcă s-ar putea să-mi pierd şi ultima picătură de răbdare ! Mie să-mi spuneţi cine se află în spatele acestei conjuraţii ?

     - Domnule Topoloveanu, ripostă Potlogea tot mai iritat, eu sunt executor judecătoresc, nu clarvăzător ! Aveţi dreptul să contestaţi cheltuielile în instanţă,  la parchet sau oriunde doriţi dvs., dar eu, în numele Legii, cu l mare, am obligaţia să vă execut, chiar şi fără acordul dvs., dacă până mâine la amiază nu vă achitaţi debitul !

     Bărbatul, ridicat între timp în picioare, rămase câteva clipe perplex, după care deschise încet diplomatul şi scoase de acolo un cuţit înspăimântător.

     - Dacă Legea, cu l mare, îţi dă voie ţie să mă execuţi, concluzionă el apucându-l pe Potlogea de păr şi înfingându-i de mai multe ori cuţitul în burtă, atunci, probabil, îmi dă voie şi mie !!!

Într-o lume pestriță, ca aceasta, în care trăim, Ghiță Cârlig trecea drept un personaj exotic. Nu făcea nimic ca să merite această faimă, își trăia viața firesc, după niște principii destul de neobișnuite, ce-i drept. Toată viața muncise ca secretar într-un birou de avocatură ( Greblă&asociații, cu peste douăzeci de avocați asociați și pledanți, care contau pe serviciile sale ( evidența cauzelor aflate pe rol, redactarea întâmpinărilor preliminare, informarea clienților, de alte treburi domestice precum preparatul cafelei, menținerea ordinii în cele peste zece birouri sau efectuarea unor comisioane ), unde se și mutase, după un timp, din cauza volumului mare de muncă. Cum firma era de succes și volumul de muncă era direct proporțional cu succesul, viața lui Cârlig nu părea tocmai ușoară, dar pentru un om cu principii ca dânsul, munca nu reprezenta o problemă. Își crease un program de lucru foarte riguros, în măsură să acopere toate necesitățile firmei, extinzându-și adesea programul până noaptea târziu sau chiar după miezul nopții. Un singur lucru nu luase în calcul: propria-i viață. Așa se face că la treizeci de ani nu avea o prietenă și nu existau șanse să-și facă vreuna. O femeie i-ar fi compromis serios statutul atât de greu dobândit, fără să mai vorbim despre alte dezavantaje de ordin existențial. Se obișnuise cu un anumit stil de a se îmbrăca, de a mânca, de a-și alege emisiunile tv, filmele, restaurantele, încât o schimbare l-ar fi dat peste cap. Mai exista și primejdia extinderii schemei de personal, așa cum îi pomenise „șeful” într-o discuție amicală, ca posibilitate, dar el se împotrivise cât putuse, iar discuția nu mai fusese reluată de atunci. Cu toate acestea, nu i-ar fi displăcut relația cu o femeie, teoretic vorbind, gândindu-se la Victoria, o avocată angajată de curând, care nu se sfiise să-i facă ochi dulci. Nu mult după aceea, într-una din serile acelea ”extinse”, pe la unsprezece noaptea, se trezise cu Victoria în birou. Femeia era agitată și avea ochii în lacrimi. Dorea să vorbească, dacă era posibil, cu cineva de încredere, fiindcă nu avea pe nimeni apropiat în oraș. Cârlig îi făcuse o cafea, îi dăduse și o țigară ( găsită în fundul unui sertar, alăuri de o sticlă de vodcă rusescă! ), așteptând cuminte ca ea să-și descarce sufletul. Cauza supărării femeii părea să fie șeful său, Greblă, despre care el, personal, avea o părere bună.

- L-am cunoscut la o conferință în capitală, îi mărturisise Victoria, ștergându-și cu multă delicatețe ochii. Acolo mi-a promis un post de avocat pledant, cu perspectiva de a ajunge asociată, iar eu l-am crezut ca o proastă ce sunt! Am dat curs invitației, fără să-mi imaginez că, de fapt, el urmărea altceva. Recunosc că s-a ținu de cuvânt, a completat contractul, urmând să-l semnăm azi, spre seară, în prezența celorlalți asociați. M-am dus acolo pe la douăzeci. Era singur, nici urmă de asociați! Nu mi-a dat niciun fel de explicații, a sărit, pur și simplu, pe mine, apoi a semnat hârtia!

- Ai reclamat la Poliție? se interesă Cârlig, uimit de confesiunea femeii.

- Nu, și nici nu am da gând! Ar fi în stare să-mi rezilieze contractul, iar eu am nevoie de acest contract!

- Crezi că te-aș putea ajuta cu ceva? insistă el.

- Nu, nu cred! Nu văd cum !

- Pot vorbi cu domnul Greblă, de pildă! Ca de la bărbat la bărbat!

- Stiu și eu! În principiu, n-ar fi o idee rea, ar realiza că mai știe și altcineva, dar n-ar schimba mare lucru!

Cu lipsa sa de experiență, Cârlig adusese în discuție și alte variante, unele mai interesante decât altele, dar nu luase în calcul posibilitatea ca Greblă să reacționeze. Victoria, cu mai mult spirit practic, nu-și făcea prea multe iluzii, în schimb îi plăcea atitudine războinicâ a lui Cărlig și faptul că era compătimită de cineva. Din vorbă în vorbă, cei doi pierduseră noțiunea timpului, lucru la care contribuise indirect și sticla de vodcă, miezul nopții găsându-i mai apropiați decât fuseseră vreodată. Zorii zilei, sosiți odată cu Greblă, propiertarul „ mustăriei”, adăugară și ultimile detalii: doi oameni dormind îmbrățișați, într-o ținută mai mult decât lejeră. „ Seful” fusese atât de uimit încât scăpase mapa din mână, iar cei doi se deșteptaseră la fel de uimiți, chiar mai uimiți decât Greblă, din ochii căruia țâșneau flăcări.

- La întoarcere să găsesc demisia d-tale, domnule Cârlig, pe biroul meu! spuse acesta, ieșind din locație mai repede decât intrase.

Era o sentință fără drept de apel.

- Nu doriți să vă duceți un pic dracului, domnule Greblă! blufă el în fața Victoriei, fluturând în aer o hârtie scoasă din același sertar. Era deja scrisă, pardon!

Femeia, care nu-și revenise încă din șoc, îl privea cu ochii mijiți, vizibil contrariată de surescitarea lui Cârlig.

- Numai din vina mea! reuși să îngaime. Numai din vina mea!

- N-ai nicio vină, o liniști el, din contra, nu suntem jucăriile nimănui! Vrea demisia, îi dau demisia!

Victoria își luă poșeta și plecă la tribunal. În urma ei, Cârlig, își puse costumul cel mai bun, cravata cea roșie și cea mai frumosă, din câte avea, pantofii maro, cu bombeuri ascuțite, apoi ieși pe terasa clădirii, un bloc cu zece etaje.

- Si ce mai vrei, domnule Greblă? întrebă el, adresându-se unui auditoriu invizibil, apropiindu-se primejdios de marginea terasei. Viața? Consideră că am anexat-o la demisie! adăugă și se aruncă în gol.

Adierea zefirului era ca foșnetul șoaptei

cineva lăsase deschisă colivia cu păsări măiestre

ale dimineții

iar aceastea-și luaseră zborul într-un foșnet tumultos de aripi

printre umbrele zorilor desprinse parcă de corpuri

de inimi

printre frunzele Maiestăți sale regale

Magnolia

cu tot albul năucitor al florilor și al parfumului ei

printre strigătele zglobii ale copiilor în drum spre școală

și printre suspinele străzii

amestecate cu mirosuri de cauciuc ars

peste care adierea zefirului

aluneca ca o rochie mătăsoasă

de pe trupul unei femei îndrăgostite

.

Am deschis vrăjit fereastra spre cer

ascultând respirația celestă a stelelor

care se îmbrățișau cu quasarii rătăcitori

și deveneau supernove

în meri pițigoi cântau îngeresc

desfăcându-și aripile în nuanțe de alb și albastru

doar pictorul bătrân de la capătul orizontului

rămas fără culori

își făcea loc cu mâinile

prin albul nemângâiat al pânze

.

Apoi te-am văzut ieșind din spuma valurilor

care se loveau de aurul spălăcit al țărmului

ca o zeiță din legendele adolescentine ale Olimpului

din clipa aceea mi-a trebuit încă o viață

să-nțeleg că femeile erau dincolo de mângâierea zefirului

și de vraja neverosimilă a gândului

tot oameni

ziua

râul acesta cu izvoarele-n noapte

e  ca un Gange copleșit de fecale și urină

adună  în el toate mizeriile vieții noastre

de la deșeuri  toxice

la mormanele de gunoi din plastic și aluminiu 

pet-uri

doze de bere și Coca Cola

dopuri 

chiștoace

seringi și tacâmuri de unică folosință

plutind în derivă

insule din cutii de carton cu mirosuri de pește și lapte stricat

o scursură dizgrațioasă e curgerea zilei

prin vieților noastre

măsurabile în dejecții

și alogaritmi de consum

derivați din alimentele modificate genetic

suntem necrofagi

bacterii dependente de transpirație

care produc reziduuri fetide

cu iz de putregai

și cadavru

trăim pe o bombă de foc și orduri terțiare

într-o groapă de gunoi a Căii Lacteee….

există riscul ca într-o zi oglinda mea să se spargă

și să nu-mi mai regăsesc chipul dimineața

în zori

ar fi cumplit

mi-ar fi foarte greu să mă recompun din o mie de chipuri

deformate grotesc

într-unul singur

nu m-ar mai cunoaște nimeni

nici chiar eu

în fiecare zi mă privesc în oglindă

încercând să mă conving că n-am dispărut peste noapte

odată cu ultimul vis

.

e clipa mea matinală de regăsire cu mine însumi

care-mi dă curajul să-nfrunt încă o zi

.

mă strecor din casă printr-o mare învolburată de chipuri

niciunul nu seamănă cu celălalt

imaginea lor mă urmărește obsesiv

pe o tablă de șah cu piese de sticlă

ricoșind ca ca un glonț de retina pisicii

(traversată de un șoarece)

în creier

.

e atâta învălmășeală printre circumvoluțiuni

încât mi se strepezesc dinții

.

o parte din mine adună cu obsesie

chipuri de oameni

o altă parte le-ngroapă în memorie

sau le șterge

nu știu de ce se întâmplă toate aceste lucruri

nu există însă necaz mai mare decât să spargi o oglindă

și să-ți vezi sufletul făcut țăndări…