Mâna (parodie)
pe strada mea se pierd lucruri
tot felul de lucruri
o dată am găsit o mână de om
mișcătoare
râcâia cu degetele
cu unghiile
pământul
mai încolo un ciung
dirija netulburat traficul
într-o intersecție
și-am rămas fără grai
nu se întâmplă de multe ori
să întâlnești laolaltă cauza și efectul
nu mai spun că mâna de om
era vorbitoare
da
îi răspund
aș avea nevoie de-o mână de lucru la cules de cicoare
apoi m-am culcat
și-n vis m-am trezit cu ciungul
că-mi umple cu pietre fântâna
ce vrei, bre? îl întreb
dă-mi înapoi mâna!
Poems in the same category
Înalță o rugăciune
Cînd deschizi ochii și dimineața vine
Înalța o rugăciune din suflet pentru tine
Sa nu îți fie ziua plina de amărăciune
Si noaptea lunga tristă așa cum se cuvine
Și tot ce astăzi ești și tot ce azi trăiești,
Mereu in gînd soptește-i
Doar Lui să-i mulțumești.
Copilarie,viata
Dulce si firava viata.
Tine-ma mereu copil
Cum ma tinea,mama in brate .
Lasa-mi inocenta pura
Sa rasune-n asta lume.
Lasa-ma sa zburd,
Sa cant,sa joc voios,
Sa nu stiu greul din lume
Ce m-asteapta si pe mine.
-U.A-
stihuri diamantine //11
șarpele
inteligent viclean
înșelând iluzionând
a fost aruncat pe pământ-
simbolizând unirea teluricului cu cerul
prima viețuitoare a universului
uroborus
Umbrele timpului
Timpul rătăcește, ne lovește ușor,
Îți promite un viitor, dar adesea ne lasă în urmă,
Ne învăluie în umbre, cu privirea unui străin,
Și ne învață, fără cuvinte, cum să uităm, cum să fim.
Iubirea nu cere permisiune,
Dar adesea își cere prețul în tăcere,
Pășind pe drumuri ce ne par cunoscute,
Dar fiecare pas adâncește o rană pe care nu o vedem.
Și în fiecare întâlnire, în fiecare privire,
Găsim o fărâmă de noi, rătăcind printre amintiri,
Așteptând să fim salvați, așteptând să ne regăsim,
Dar de multe ori, tot ce rămâne e doar o umbră a ceea ce am fost.
TREBUIE OARE SA NE PUNEM MASTI CA SA FIM IUBITI?
" De îndată ce se îndrăgostesc, oamenii devin mincinoși"
(Harlan Ellison)
Cu toții iubim. O dată în viață... la sigur. Vom avea multe povești de dragoste în cartea vieții noastre... în spatele nostru. Istorii pline de iubire, pasiune, nebunie...unele mai lungi... altele mai scurte. Dar toate cu fluturi în stomac și venin în sânge... atât de dulce. Si sunt dintre cele mai frumoase și enigmatice momente din viața fiecăruia.
La un moment dat, fiind el într-o zi de vară-iarnă, toamnă-primăvară... într-una din zilele unui februarie, iulie sau a unui octombrie... vei întâlni un suflet care pur și simplu va reuși să te facă să înțelegi că fără el viața îți e pierdută... transformându-te într-un hoinar pe străzi necunoscute.
Si, atenția fiindu-ți focusată asupra chipului angelic ce te-a vrăjit pe loc, nici nu vei observa ca de fapt în direcția ta se îndreaptă săgeata lui Cupidon. Se va apropia de tine, și... a avut loc impactul. Te-ai îndrăgostit. Si ce e de făcut? Vreai să rîzi dar totodată să plângi...
Cert e că indiferent de ce vei face de acum încolo, înțelegi că ai nevoie de ea- de persoana ce doar cu o singură atingere îți poate încălzi sufletul... îi poate da foc... îl poate face să ardă.
Vei obișnui să îți pui măști doar pentru a impresiona "viitorul "partener(ul)....dpar pentru a-l cuceri și pentru a-l păstra lângă tine... pentru că fără el... fără acel suflet, al tău... ar putea îngheța...câte un pic în întunericul nopților reci.
Stiindu-ți de fapt defectele, vei prefera să mimezi doar pentru a atrage privirea și de a cuceri REGELE/REGINA frumosului. Îți vei impune anumite reguli, valori care nu vor fi specific tipului tău.
Si vei fi cu adevărat fericiți când stăpânul sufletului tău îți va deschide porțile sufletului său... când te va îndrăgi.... Si nu vei ști că, de fapt... ai fost îndrăgit pentru masca pe care o porți.
Vei fi prins în plasa iubirii. În inimă, îți va arde scânteia, iar sângele va transporta prin tot corpul, veninul dulce ce îți va otrăvi fiecare părticică... până și ochii vor sclipi, iar numele odată rostindu-l, involuntar îți va desena zâmbete pe buze.
Vei fi fericit... până la un moment. Chiar de cel/cea de lângă tine e acea persoană care te poate face să uiți de probleme.... și să îți facă sufletul să zboare,îți vei da seama de greșeala comisă la început. Si vei realiza că, de fapt, la baza poveștii tale de iubire nu stau decât niște iluzii frumoase... create de tine.
Vei realiza că e una din cele mai mari prostii pe care le-ai făcut vreodată. Vei dori să îți deschizi sufletul, dar... te oprești. Si vei continua să minți pe cel/cea pe care o iubești ca să nu te trădezi.
Dar, la un moment dat, masca pe care o purtăm, nu va mai fi atât de atrăgătoare ca la început. Se va uza, iar pe timp ce trece, de pe fața noastră va cădea câte o bucățică din mască, dezgolindu-ne astfel încetul cu încetul chipul nostru. Nu vom mai fi atât de iubitori și grijulii ca la început. Îți vei da seama că nimic nu rămâne veșnic. Totul e într-o continuă schimbare. Si te vei întreba: Să fii iubit pentru ceea ce ești sau pentru masca pe care ai purtat-o până acum?
Si abia atunci, când vei singur în nopțile târzii ( de ce îți era cel mai mult frică), vei realiza că persoana pe care ai plăcut-o te poate îndrăgi anume pentru defectele pe care le ai. Si te poate iubi orbește pentru ceea ce ești: pentru felul în care te porți, de felul cum cânți la chitară, pentru felul cum obișnuiești să o privești, și de felul cum te-ai obișnuit să iubești un suflet.... să-l iubești cu adevărat... să-l iubești cum doar tu știi.
Anii tineretii
Ma uit ușor
Cu un năprasnic dor ,
La vremurile trecute
Ce azi sunt pierdute
Și ma gândesc cum eu
Eram un copil greu ,
Visam sa am sute
Acum am sute de gânduri mărunte
Ce ma apasă,
Deloc nu ma lasa
Înalță o rugăciune
Cînd deschizi ochii și dimineața vine
Înalța o rugăciune din suflet pentru tine
Sa nu îți fie ziua plina de amărăciune
Si noaptea lunga tristă așa cum se cuvine
Și tot ce astăzi ești și tot ce azi trăiești,
Mereu in gînd soptește-i
Doar Lui să-i mulțumești.
Copilarie,viata
Dulce si firava viata.
Tine-ma mereu copil
Cum ma tinea,mama in brate .
Lasa-mi inocenta pura
Sa rasune-n asta lume.
Lasa-ma sa zburd,
Sa cant,sa joc voios,
Sa nu stiu greul din lume
Ce m-asteapta si pe mine.
-U.A-
stihuri diamantine //11
șarpele
inteligent viclean
înșelând iluzionând
a fost aruncat pe pământ-
simbolizând unirea teluricului cu cerul
prima viețuitoare a universului
uroborus
Umbrele timpului
Timpul rătăcește, ne lovește ușor,
Îți promite un viitor, dar adesea ne lasă în urmă,
Ne învăluie în umbre, cu privirea unui străin,
Și ne învață, fără cuvinte, cum să uităm, cum să fim.
Iubirea nu cere permisiune,
Dar adesea își cere prețul în tăcere,
Pășind pe drumuri ce ne par cunoscute,
Dar fiecare pas adâncește o rană pe care nu o vedem.
Și în fiecare întâlnire, în fiecare privire,
Găsim o fărâmă de noi, rătăcind printre amintiri,
Așteptând să fim salvați, așteptând să ne regăsim,
Dar de multe ori, tot ce rămâne e doar o umbră a ceea ce am fost.
TREBUIE OARE SA NE PUNEM MASTI CA SA FIM IUBITI?
" De îndată ce se îndrăgostesc, oamenii devin mincinoși"
(Harlan Ellison)
Cu toții iubim. O dată în viață... la sigur. Vom avea multe povești de dragoste în cartea vieții noastre... în spatele nostru. Istorii pline de iubire, pasiune, nebunie...unele mai lungi... altele mai scurte. Dar toate cu fluturi în stomac și venin în sânge... atât de dulce. Si sunt dintre cele mai frumoase și enigmatice momente din viața fiecăruia.
La un moment dat, fiind el într-o zi de vară-iarnă, toamnă-primăvară... într-una din zilele unui februarie, iulie sau a unui octombrie... vei întâlni un suflet care pur și simplu va reuși să te facă să înțelegi că fără el viața îți e pierdută... transformându-te într-un hoinar pe străzi necunoscute.
Si, atenția fiindu-ți focusată asupra chipului angelic ce te-a vrăjit pe loc, nici nu vei observa ca de fapt în direcția ta se îndreaptă săgeata lui Cupidon. Se va apropia de tine, și... a avut loc impactul. Te-ai îndrăgostit. Si ce e de făcut? Vreai să rîzi dar totodată să plângi...
Cert e că indiferent de ce vei face de acum încolo, înțelegi că ai nevoie de ea- de persoana ce doar cu o singură atingere îți poate încălzi sufletul... îi poate da foc... îl poate face să ardă.
Vei obișnui să îți pui măști doar pentru a impresiona "viitorul "partener(ul)....dpar pentru a-l cuceri și pentru a-l păstra lângă tine... pentru că fără el... fără acel suflet, al tău... ar putea îngheța...câte un pic în întunericul nopților reci.
Stiindu-ți de fapt defectele, vei prefera să mimezi doar pentru a atrage privirea și de a cuceri REGELE/REGINA frumosului. Îți vei impune anumite reguli, valori care nu vor fi specific tipului tău.
Si vei fi cu adevărat fericiți când stăpânul sufletului tău îți va deschide porțile sufletului său... când te va îndrăgi.... Si nu vei ști că, de fapt... ai fost îndrăgit pentru masca pe care o porți.
Vei fi prins în plasa iubirii. În inimă, îți va arde scânteia, iar sângele va transporta prin tot corpul, veninul dulce ce îți va otrăvi fiecare părticică... până și ochii vor sclipi, iar numele odată rostindu-l, involuntar îți va desena zâmbete pe buze.
Vei fi fericit... până la un moment. Chiar de cel/cea de lângă tine e acea persoană care te poate face să uiți de probleme.... și să îți facă sufletul să zboare,îți vei da seama de greșeala comisă la început. Si vei realiza că, de fapt, la baza poveștii tale de iubire nu stau decât niște iluzii frumoase... create de tine.
Vei realiza că e una din cele mai mari prostii pe care le-ai făcut vreodată. Vei dori să îți deschizi sufletul, dar... te oprești. Si vei continua să minți pe cel/cea pe care o iubești ca să nu te trădezi.
Dar, la un moment dat, masca pe care o purtăm, nu va mai fi atât de atrăgătoare ca la început. Se va uza, iar pe timp ce trece, de pe fața noastră va cădea câte o bucățică din mască, dezgolindu-ne astfel încetul cu încetul chipul nostru. Nu vom mai fi atât de iubitori și grijulii ca la început. Îți vei da seama că nimic nu rămâne veșnic. Totul e într-o continuă schimbare. Si te vei întreba: Să fii iubit pentru ceea ce ești sau pentru masca pe care ai purtat-o până acum?
Si abia atunci, când vei singur în nopțile târzii ( de ce îți era cel mai mult frică), vei realiza că persoana pe care ai plăcut-o te poate îndrăgi anume pentru defectele pe care le ai. Si te poate iubi orbește pentru ceea ce ești: pentru felul în care te porți, de felul cum cânți la chitară, pentru felul cum obișnuiești să o privești, și de felul cum te-ai obișnuit să iubești un suflet.... să-l iubești cu adevărat... să-l iubești cum doar tu știi.
Anii tineretii
Ma uit ușor
Cu un năprasnic dor ,
La vremurile trecute
Ce azi sunt pierdute
Și ma gândesc cum eu
Eram un copil greu ,
Visam sa am sute
Acum am sute de gânduri mărunte
Ce ma apasă,
Deloc nu ma lasa
Other poems by the author
Exuberanță
Întâlnirile mele cu diminețile iernii
mă entuziasmează la nebunie
așa sunt eu
mă bucură primul fulg de zăpadă sfios
care mi se topește pe tâmplă
ador răsuflarea tăioasă a vântului
țurțurii de pe streșina casei
albul zăpezii și a fumului de la țevile de eșapament
adesea mă dau fără să mă vadă nimeni
pe gheață
lăsând deoparte sobrietatea scorțoasă
a poetului
mângâi steluțele argintii de pe ferestre
cu buzele
în timp ce pisica își schimbă culcușul din pod
la gura sobei
chiar și mașinile sunt parcă un pic mai umane
pe șosele acestea ca niște coli uriașe de hârtie
n-ai cum să nu-ți lași sufletul moleșit de căldurile verii
să zburde printre munții împodobiți de omături
unde ecoul se sparge în mii de bucăți și nu se mai întoarce
GPS-ul îmi spune să fac la stânga
deși nu mai văd nicio urmă de drum
fac stânga, totuși,
spre cer
și simt cum îmi cresc aripile...
Avatar
nu-mi mai amintesc ce-am fost în viețile mele dinainte
n-am nici cea mai vagă idee
doar că uneori îmi vine să zbor ca o lebădă
să urlu la lună
să mușc trecătorii grăbiți de gleznă
să dorm în peșteri
îndemnuri care-mi vin din străfunduri
insidios
sustrăgându-se controlului minții
nu-mi explic nici spaimele viscerale
pornirile războinice
gustul sălciu al sângelui
dintr-o viață care nu-mi aparține
mi-e greu să admit că eu
cel de azi
vin din preistorii
că am trecut dintr-o viață în alta
așa cum ai trece prin vagoanele unui tren
în timpul mersului
sau că aș fi martorul tăcut al tuturor fărădelegilor
celui care am fost
înainte de a mă naște
că verbul a fi înseamnă mai mult decât poate cuprinde o viață
fiind
mă gândesc
o sumă a tuturor vieților trăite
succesiv
excluzând moartea
care nu apare distinct în Dicționarul Explicativ al Vieții…
Negări
nu cred că vreunul din noi are scopuri prestabilite din naștere
iar lipsa de sens a rătăcirilor noastre
atât de dramatică
nu mai are nevoie de explicații
.
singurele lucruri comune care ne țin împreună
într-o stare paradoxală de dezordine browniană
și reordonare
sunt visele
.
prima lege a termodinamicii
ne spune că energia vieții nu poate fi creată
nici distrusă
a doua
că omul lăsat liber tinde spre autodistrugere
iar a treia
că nu poți ieși din jocul acesta stupid de ping-pong
cu viața
fără să încalci cel puțin una din primele două
.
visul
în schimb
nu are nicio regulă
nu se supune nici măcar regulii de trei simplă
(care ar presupune aflarea unei necunoscute!)
se sustrage oricărei logici
timpului
unde totul
fără nicio excepție
este posibil
chiar și imposibilul….
Între ghețuri
vâsleam pe sigurul lac înghețat
din acest arhipelag arctic al vieții
într-o barca a lui Noe
în care nu mai încăpuse nimic
în afară de noi
vâsleam în neștire
printre sloiuri rătăcitoare de gheață și foci cenușii
tu țineai cârma
ocoleai stelele și luna
căzute în apă
delfinii care luau în boturile lor umede
cerul
balenele albastre
pitice
aisbergurile
toată viața ai ținut cârma
m-ai condus spre același golf al liniștii
deși eu mi-aș fi dorit
poate
largul
uraganele care bântuie oceanele lumii
peșterile cu desene rupestre
chiar și acum îmi încâlcești visele
răsucești gâturile albatroșilor căzuți
niciodată nu voi găsi in***cenzure*** Circei
odihna
sunt condamnat să vâslesc etern în aceleași ape
înghețate
să strâng în brațe aceiași urși grizzly
de mâine însă începe cea mai lungă
noapte polară…
Cântec de lebădă
Soțul meu m-a luat din dragoste,
mă iubește
(sau așa cred!)
îmi prescrie medicamentele antidepresive
răsfoindu-și toate cărțile și tratatele de psihiatrie,
chibzuind ore întregi,
iar tratamentul prescris îmi face bine,
încetul cu încetul dispar monștrii,
scenele de coșmar,
gândacii,
propria-i soră se-ngrijește să nu-mi lipsească nimic,
să-mi iau medicamentele,
să-mi redecoreze casa,
ceea ce nu-mi place deloc,
zadarnic încearcă să se insiuneze în viața mea,
nu mai am loc pentru nimeni,
ieri am văzut-o umblându-mi la medicamente,
punându-mi halucinogene în locul antidepreivelor,
cum descopăr pe internet,
și le arunc,
- Azi am să-ți fac o injecție miracol
adusă din îndepărtata Chină! îmi spune iubitul meu soț,
și-mi injectează serul miracol,
care, într-adevăr, este un miracol,
fiindcă mă întoarce în anii copilăriei,
la prima reprezentație de balet
până la ultima,
la primul sărut,
și prima noapte de dragoste,
apoi totul se restrânge într-n punct luminos,
orbitor,
care se stinge în mijlocul țipetelor infernale ale sirenelor Poliției...
Neliniști
nu poți spune tu
muritorul de rând
cu mâna pe inimă
că ai așezat ultima piatră la temielia acestui edificiu
de rugăciune al omului singur
denumit Gând
doar preoții mincinoși mai susțin că există repere de necontestat
ca niște borne kilometrice
de unde-ar începe și s-ar sfârși infinitul
din păcate
dumnezeii lor
fără niciun reper verosimil
sunt tot atât de infiniți
precum infinitul
(nemărginit la capete!)
un fluviu spumos de întuneric și lumină
revărsându-se dintr-o cascada Niagara fără egal
a cerului
peste toate sfâșierile noastre metafizice…
Exuberanță
Întâlnirile mele cu diminețile iernii
mă entuziasmează la nebunie
așa sunt eu
mă bucură primul fulg de zăpadă sfios
care mi se topește pe tâmplă
ador răsuflarea tăioasă a vântului
țurțurii de pe streșina casei
albul zăpezii și a fumului de la țevile de eșapament
adesea mă dau fără să mă vadă nimeni
pe gheață
lăsând deoparte sobrietatea scorțoasă
a poetului
mângâi steluțele argintii de pe ferestre
cu buzele
în timp ce pisica își schimbă culcușul din pod
la gura sobei
chiar și mașinile sunt parcă un pic mai umane
pe șosele acestea ca niște coli uriașe de hârtie
n-ai cum să nu-ți lași sufletul moleșit de căldurile verii
să zburde printre munții împodobiți de omături
unde ecoul se sparge în mii de bucăți și nu se mai întoarce
GPS-ul îmi spune să fac la stânga
deși nu mai văd nicio urmă de drum
fac stânga, totuși,
spre cer
și simt cum îmi cresc aripile...
Avatar
nu-mi mai amintesc ce-am fost în viețile mele dinainte
n-am nici cea mai vagă idee
doar că uneori îmi vine să zbor ca o lebădă
să urlu la lună
să mușc trecătorii grăbiți de gleznă
să dorm în peșteri
îndemnuri care-mi vin din străfunduri
insidios
sustrăgându-se controlului minții
nu-mi explic nici spaimele viscerale
pornirile războinice
gustul sălciu al sângelui
dintr-o viață care nu-mi aparține
mi-e greu să admit că eu
cel de azi
vin din preistorii
că am trecut dintr-o viață în alta
așa cum ai trece prin vagoanele unui tren
în timpul mersului
sau că aș fi martorul tăcut al tuturor fărădelegilor
celui care am fost
înainte de a mă naște
că verbul a fi înseamnă mai mult decât poate cuprinde o viață
fiind
mă gândesc
o sumă a tuturor vieților trăite
succesiv
excluzând moartea
care nu apare distinct în Dicționarul Explicativ al Vieții…
Negări
nu cred că vreunul din noi are scopuri prestabilite din naștere
iar lipsa de sens a rătăcirilor noastre
atât de dramatică
nu mai are nevoie de explicații
.
singurele lucruri comune care ne țin împreună
într-o stare paradoxală de dezordine browniană
și reordonare
sunt visele
.
prima lege a termodinamicii
ne spune că energia vieții nu poate fi creată
nici distrusă
a doua
că omul lăsat liber tinde spre autodistrugere
iar a treia
că nu poți ieși din jocul acesta stupid de ping-pong
cu viața
fără să încalci cel puțin una din primele două
.
visul
în schimb
nu are nicio regulă
nu se supune nici măcar regulii de trei simplă
(care ar presupune aflarea unei necunoscute!)
se sustrage oricărei logici
timpului
unde totul
fără nicio excepție
este posibil
chiar și imposibilul….
Între ghețuri
vâsleam pe sigurul lac înghețat
din acest arhipelag arctic al vieții
într-o barca a lui Noe
în care nu mai încăpuse nimic
în afară de noi
vâsleam în neștire
printre sloiuri rătăcitoare de gheață și foci cenușii
tu țineai cârma
ocoleai stelele și luna
căzute în apă
delfinii care luau în boturile lor umede
cerul
balenele albastre
pitice
aisbergurile
toată viața ai ținut cârma
m-ai condus spre același golf al liniștii
deși eu mi-aș fi dorit
poate
largul
uraganele care bântuie oceanele lumii
peșterile cu desene rupestre
chiar și acum îmi încâlcești visele
răsucești gâturile albatroșilor căzuți
niciodată nu voi găsi in***cenzure*** Circei
odihna
sunt condamnat să vâslesc etern în aceleași ape
înghețate
să strâng în brațe aceiași urși grizzly
de mâine însă începe cea mai lungă
noapte polară…
Cântec de lebădă
Soțul meu m-a luat din dragoste,
mă iubește
(sau așa cred!)
îmi prescrie medicamentele antidepresive
răsfoindu-și toate cărțile și tratatele de psihiatrie,
chibzuind ore întregi,
iar tratamentul prescris îmi face bine,
încetul cu încetul dispar monștrii,
scenele de coșmar,
gândacii,
propria-i soră se-ngrijește să nu-mi lipsească nimic,
să-mi iau medicamentele,
să-mi redecoreze casa,
ceea ce nu-mi place deloc,
zadarnic încearcă să se insiuneze în viața mea,
nu mai am loc pentru nimeni,
ieri am văzut-o umblându-mi la medicamente,
punându-mi halucinogene în locul antidepreivelor,
cum descopăr pe internet,
și le arunc,
- Azi am să-ți fac o injecție miracol
adusă din îndepărtata Chină! îmi spune iubitul meu soț,
și-mi injectează serul miracol,
care, într-adevăr, este un miracol,
fiindcă mă întoarce în anii copilăriei,
la prima reprezentație de balet
până la ultima,
la primul sărut,
și prima noapte de dragoste,
apoi totul se restrânge într-n punct luminos,
orbitor,
care se stinge în mijlocul țipetelor infernale ale sirenelor Poliției...
Neliniști
nu poți spune tu
muritorul de rând
cu mâna pe inimă
că ai așezat ultima piatră la temielia acestui edificiu
de rugăciune al omului singur
denumit Gând
doar preoții mincinoși mai susțin că există repere de necontestat
ca niște borne kilometrice
de unde-ar începe și s-ar sfârși infinitul
din păcate
dumnezeii lor
fără niciun reper verosimil
sunt tot atât de infiniți
precum infinitul
(nemărginit la capete!)
un fluviu spumos de întuneric și lumină
revărsându-se dintr-o cascada Niagara fără egal
a cerului
peste toate sfâșierile noastre metafizice…