Telefonul

la capătul drumului nu mai există nimic. despre cer nici nu poate fi vorba. cerul  e doar o iluzie cum ne spun oamenii de știință. cele lăsate în urmă la fel. nu-s decât niște imagini într-un stik de memorie. dimensiuni  mnezice de prisos. ce mai poți face cu aceste imagini abracadabrante la capătul drumului? acolo unde trecutul  prezentul și viitorul se întâlnesc într-un punct. acolo unde lumina și întunericul se anulează receproc și unde speranța abia mai pâlpâie ca o lumânare în mâinile protectoare ale unui Dumnezeu intangibil.  singurul care se mai gândește la tine. la sufletul tău călător aflat mereu în căutarea altui corp liber. de trăit. trecând succesiv dintr-o viață în alta. supravețuind morții. și te așezi pe ultima bancă. nu că ai fi ostenit. nu te întreabă nimeni dacă ești ostenit. la capătul drumului dăinuiește o regulă strictă. nu poți să mori la întâmplare. nu. trebuie să-ți aștepți rândul. să ai bănuțul de aur în palmă pentru vămi. acolo nu există o zonă liberă de acces. Un Spațiu Schengen. toată lumea se încolonează supusă la porțile Înaltei Curți de Casație a păcatelor. fără nicio excepție…

se mai resoarbe o zi din buboiul acesta urât

denumit  viață

colcăie de puroi și se scurge în noapte

sufletul stă înghesuit într-o scorbură părăsită

abia respirând

îi simt lacrimile pe inimă

la ce bun acest chin

mă întreb

să-ți trăești viața ca o viperă

cu sângele rece

într-un tufiș

la ce bun tot acest zbucium

atâta pierdere de timp

pentru treburi atât de mărunte

precum serviciul

mersul la supermarket

păstrarea unei relații de suflet în contra naturii

când mâine sosește în sfârșit

primăvara

femeia cu ochi de smarald

în rochia ei albă de mireasă eternă…

da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,

atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care îți poți pierde inima la Paris!)
de atunci rătăcesc prin viața mea ca albatrosul lui Chareles Baudelaire
un „călător înaripat”, scrutând orizontul peste oceanele lumii,
în căutarea unui loc liniștit, unde să-și tragă sufletul

locul din stânga inimii mele este la fel de abrupt ca malurile  Cascadei Niagara
îmi simt sângele mușcând din inima pietrei
vulturii își ascut ciocurile de crestele munților și scot sunete guturale
„În această seară avem un om fără inimă de mâncat, dragi mei copii!” - par să le spună celor mici
nu ți-am furat focul din cer, Doamne, ca Prometeu
să fiu, la rândul meu, sfâșiat de vulturi
chiar și fără inimă îți slăvesc numele
Ia, Doamne sfinte, acvilele tale din viața mea și dă-mi o inimă
până o găsesc pe cealaltă...

Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă.  Își tatuase pe piept  dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele  je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!

 „ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și  terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...

Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau,  impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.

” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! )  iar ea  simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.

wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.

Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.

Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.

   - De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.

   - Am riscat!

   - Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!

   - Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!

Victor fluieră a admirație.

   - Ai auzit!  Ce mai așteți?

Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor  din scara blocului, o făcu să se răzgândească.  Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.

Cei doi bătrânei  intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire.  Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna,  care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.

   - Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?

El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.

    - Insist! perseveră bătrâna.

   - Bine, numai să nu te superi!

   - Lasă asta la aprecierea mea!

   - Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!

   - Porcule!

Btrânelul zâmbi șmecherește.

   - Ți-am spus eu că te superi!

   - La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!

   - Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?

   - N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!

   - Tatuajul însă m-a dat peste cap!

Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!

   - Lovi-te-ar apoplexia!

  - Zi că nu-ți mai amintești și tac!

  - Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...

în noaptea aceasta albă și neliniștită

ca un zbor de lebădă

mai lungă decât toate nopțile anului

care își dă sufletul

am uitat colivia cu păsări măiestre

deschisă

mă întorsesem o clipă în timp

nu mai mult de o clipă

însă destul ca să rămân fără nicio pasăre

înconjurat de liniște

de sloiuri reci de liniște

singur

de mâine va trebui să-mi caut alte păsări măiestre

frumos colorate

nu pot lăsa colivia goală

cele mai multe au plecat spre alte meleaguri

răsfățate de Soare

cele care au rămas s-au ascuns prin scorburi

din calea frigului

nu-i simplu deloc să găsești o pasăre măiastră

în mijlocul iernii

îmi spune Dolores

mai ușor găsești o femeie

care să-ți mângâie fruntea

în liniște

să-ți dăruiască o colivie de aur plină de vise

cât o mie de păsări măiestre

haide

mai bine

să ne resetăm inimile

la zero și un minut

să desfacem ultima sticlă de șampanie

și s-o luăm de la capăt...

nu știu cum e să descifrezi matematica aceasta secretă
a sunetelor
cum e să-ți potrivești pașii după intensitatea lor
Ea însă părea să înțeleagă fiecare vibrație tăcută
a Universului
a coardelor sale nevăzute
îmbibate în sunete
descria cu fiecare braț
evantaie albe-turcoaz de lumină
printr-un spațiu fluid
nesfârșit
întins ca o spumă cuantică
își lăsa pleoapele de culoarea mentei
peste verdele cenușiu al irisilor
ajungea mereu la capăt înaintea ecoului
sprijinea cerul în vârful degetelor
amesteca în păru-i roșcat stelele
își atârna la ureche cercelul de aur al lunii

era parte din acest puzzle miraculos

noi
pe partea cealaltă a clipei
ne țineam cu greu umoarea sticloasă
din ochi
inimile noastre își luaseră deja zborul

ultima imagine rămasă pe retină
era un fluture căzut într-un caleidoscop
și transformat în mii de fluturi simetrici

de neînțeles această conjurație secretă a sunetelor...

Frumoasa mea, ce drum frumos ai ales

În viața ta, acum către stele pornești

O nouă carieră strălucește în fața ta

Și eu sunt mândru să te văd cum uiți de greutate.

Cu pasiune îți urmezi visul cu flacără

Și în inima mea, dragostea pentru tine e-ncreștinată

Sper că fiecare zi să-ți aducă bucurie și izbânzi

Ca tu să fii mereu fericită și împlinită.

Drumul poate fi lung și uneori anevoios,

Dar știu că vei reuși cu puterea ta,

Fiindcă iubirea mea te va purta mereu în brațe,

Chiar și când zorul se ivește în calea ta.

Oamenii cele mai nemiloase ființe de pe pământ

Se judecă și se bagă unii pe alții în mormânt

Pentru a lua faimă,teritoriu,avere,

Sunt flămânzi după putere

Copleșiți de sentimente și emoții,

Se uită doar la ei,hoții

Violența îi ajută să se definească.

Din ei o dorință începe sa râvnească

Niciun pic de empatie în inima lor

Nu se gândesc la viitor

Se uită la orice greșeală,

Se plâng că au o viață amară.

Bunătatea pe om îl părăsește 

Invidia în ură crește

Viciu după viciu apare

Virtutea parcă dispare

Din cauza lor pământul moare,

Din cauza lor lumea dispare.

Mie,mi-e rușine să fiu om

Dar ție dragule cititor?

Iată, pomii de pe cale ,

Acum au îmbătrânit,

Și tot ceea ce e-n vale,

E tăcut și liniștit.

Toată iarba dinspre vale,

Se aplecă obosită,

Toată floarea, în petale,

Se -nvelește amorțită.

Cerul, tot, este albastru,o marmură sidefie,

Și soarele o desenează,cu multă pudră aurie,

Oamenii au stat pe câmpuri,

Alții au stat pe ogoare,

Acuma o iau pe drumuri,

Le-a fost ziua bună,tare .

          - Rada Maria 6D -

pare aiurea să simți că nu ești singur

pe lume

între tine și lucrurile abstracte din jur cineva a tras o line dreaptă

peste care nu poți să treci

degeaba râzi când îți bei cafeaua de dimineață

distanța rămâne aceeași

ca orizontul

îți poți trimite doar visul înaine

piciorul însă se afundă inexorabil în timp

la jumătatea drumului

e un loc în care nu crește nici iarba

nu zboară nici păsările

nu urlă nici lupii

toți au câte-o linie dreaptă de demarcație între ei

care face orice întâlnire imposibilă

pe deasupra mai este și a naibii de frig

de departe vezi cum crapă pietrele

cu Soarele refugiat în punctul cel mai înalt

al zilei

și nu ți-ai dori să fii acolo niciând…

priveam aseară stelele lui David de pe cer,

așa cum Creatorul în Geneză le dispuse,

în câte șase colțuri de lumină și un hexagon,

în fapt, mii de  triunghiuri echilaterale suprapuse

efemer,

când într-o prismă cu trei laturi, când într-un trunchi de con

priveam spre  Universul acesta fără glas

care-mi părea încremenit într-o terifiantă  apatie,

redus la niște forme, trasate din compas,

și am înțeles atunci că totu-i doar geometrie.

trapezu-n care stau și mă zgâiesc la stele

e tot o formă geometrică obscură, fără unghiuri drepte

cu două dintre laturi opuse, însă paralele,

și alte două ...excentrice, aș zice chiar inepte.

eu însumi sunt o sumă de pătrate și dreptunghiuri,

dacă mă descompui în forme rectilinii,

găsești alături o mulțime infinită de triunghiuri

 plecate-n zbor din puncte congruente și terminate-n linii...

Stii, uneori simt ca-s blocat
De parca m-am ratacit undeva
M-as pune-n tribunal si m-as judeca
Dar mi se pare prea complicat

Cineva m-a creat in ocean,
Cu slove vesnice si har infinit
Poate era beat sau se uita pe geam
Cand am fost cugetat la un hotar ratacit

Si acum ne simtim un neam
Nascuti eronat, intr-un secol cersit
Cu o putere geroasa in steag
Pe globul corect, in fragmentul gresit

Dar, cine oi fi eu ca sa atac
Vesnicia intreaga, in umilinta serii.
Unui simplu muritor nu i s-a fi dat
Sa inteleaga, completitudinea ideii.