Epigrame IV

Când, timpul, cerul și pământul
Nu vor, nu pot să mă mai vadă
Îmi strig numele să vină
Să stea ascuns în a mea haină.

Când cerul, timpul și destinul
Ecoul nu mi-l ia dovadă
Pe poartă pun multe zăvoare
Iar gândurile las să zboare.

Când timpul, soarta și cuvântul
Speranțele mi le înnoadă
M-așez tăcută la fereastră
Cerul mi-i eșarfă albastră.
Când timpul…destinul..cuvântul…

Ascultă la mine ce-ți zic,

copiii ăștia își pierd mintea pentru nimic,

Toți “e la modă să băgăm droguri”

Ei zic ca astea-s numa’ jocuri.

Trece timpu’ și ușor li se înfiripă

Așa-zisa “dependenta” pentru care se oftică,

că ei normal ca nu vor să zică

“bă am o problemă și nu-i una-i mică”

Trece timpu’ iar și se trezesc

Prin orașe în care te simți Dumnezeiesc,

Că au ajuns dintr-o viață plină,

Într-una plină de rugină.

Rugina de pe cârligul ăla,

când sarea e pescarul prin ape

Te agață și ușor devin șarpe,

Și se apucă să mai zică,

“hai fă-mi și mie doar una mică”

De la mici ajung la mari,

Toleranțe de spartani,

Vise cu senzații tari,

Ei de fapt sunt peștii agățați de pescari.

Toți au dat-o cu impertinenta,

și acum ei strâng mâna cu dependența.

Lucrul ce-i vor opri,

din a face ce și-ar dori.

un dumnezeu modern si tolerant

se plimbă-n voie

prin toate canalele televizorului.

publicul e satisfăcut

că pâinea și circul

au fost-nlocuite

cu drogurile și jocurile video;

zâmbind,  e de acord

că rugăciunea-i doar

un act de intimidare a utilizatorilor

de servicii.

Cand esti mic totu-i usor
Nu si-n zilele cu dor
Ca maicuta mea-i departe
Pe masa sa am bucate

Tata-i ocupat si el
Sa ma-nvete fel si fel
Sa nu calc pe urmele lui
Ma-nvatat de cand sunt pui

Sa invat ca viata-i grea
Si-ntr-o zi nu voi putea
Sa muncesc la fel de mult
Precum el mai de demult

Dragoste-n casa n-a fost
Pentru mine de folos
Iar asa am oferit
Dragostea de negasit

Si-am urmat sfatul lui tata
Sa-mi fie mai buna soarta
Iar eu singur m-am indrumat
Pe un drum mult mai cu cap

Pare bine dar vad rau
Traiesc des cu al meu stres
Ganduri adanci ca un hau
Pur si simplu le creez

Inca sunt tanar fecior
Mai am multe de trait
Sa-mi fac traiul implinit
Mandrie pe chipul lor

Ani grei spre voi alerg
Tic-tac imi vine ceasul
Tinerete, m-ai pus s-aleg
Sa fiu erou copiilor mei

Caci ai mei nu s-au iubit
Tot timpul pan' la sfasit
Dar asa am invatat
Sa fiu eu un alt barbat

forma mea se schimbă în fiecare zi

după cum răsare Soarele

sau cântă păsările

încerc zădarnic să rămân în mine

în omul de-acum

să șterg cu buretele înmuiat în apele Timpului

memoria mea asimptotică

ancestrală

acea de vânător

de culegător de fructe și scalpuri

sărind din epocă în epocă

din genă în genă

și  regăsindu-mă mirat pretutindeni

în tot ce-am fost de-a lungul  milioanelor de ani de istorie

adunat la un loc

într-o arhivă a evoluției

digitalizată

inaccesibilă înțelegerii mele

împovărătoare

infiltrându-se insidios

 în locurile mele de restriște

în arborele meu genealogic de la Facere

desconspirînd omul cavernelor

canibalul

regele zeu al  Egiptului

creștinul din amfiteatrele romane

sfârtecat de leii

gladiatorul nemilos

migratorul sălbatic        

maiașul înfrățit cu civilizațiile extraterestre

renascentistul îndrăgostit de arte

internautul perplex și extatic

da

forma mea trece prin toate furcile caudine ale minții

într-un joc ocult de abstragere secvențială a realității latente

din mine

care mă înspăimântă

descoperind îngrozit că n-am fost niciodată singur

în măsură să-mi asum viața

n-am făcut decât să mai adaug un capitol în acest fișier cosmic

deschis cu mult înainte de naștere…

 În pururi freamătul ce murmură se zvârli răvășitor-n liniștea amăgitoare, străfund în sufletul pădurii 

Norii au fost captivați în veacuri nostalgice la amintirea ecoului suav al ploii cu glas de alinare 

Urechile mele pe vremuri se alinau cu o orchestră lină a naturii

Acum al meu dor a înecat zorii în întunericul furtunii mele căci inima mi-e despuiată rătăcind spre lumina soarelui stinsă de lacrimile mele

E plină lumea de eroi,

La fel ca-n basmele daneze,

Eroi ce așteaptă-n plin război,

Ca victima să îi salveze.

E plină lumea de savanți,

Ce s-au vândut pe câțiva sfanți,

Și au clonat pui de năpârcă,

Ce soarta lumii o încurcă.

E plină lumea de nebuni,

Ce-și sar la beregată,

Apoi cer cerului minuni,

Și-o altă judecată.

E plin și omul de el însuși,

Își suge sângele din trup,

Şi râde peste plânsu-și,

Ironizând pe cei care se duc.

E plină lumea de hibrizi,

Că, om nu se mai poate spune,

Banal a devenit ca să ucizi,

Pe cel ce ție se opune.

E plin tot plinul cu nimic,

Iubirea șade la muzeu,

Dușman ne este cel mai mic,

Dușman ne este Dumnezeu.

Ascunzi tristeţi care ştiu să râdă,

Te închizi în cuşti cu zăbrelele rupte,

Încerci să porţi o mască prea hâdă,

Dar ochii te trădează şi-mi spun multe.

Arhitectura disperării o cunoşti,

Zeii tăi pe un cer subteran transpir,

Sânge decolorat de nopţi albe împroşti,

Prin strălucirea amară a unor ochi de safir.

Sub călcătura ta piatra se sfarmă,

Te plimbi poetic într-o mantie de ceaţă,

Oricine te-ntâlneşte nu mai vrea să doarmă,

Căci e vrăjit de privirea ce sufletul îngheaţă.

Sărbătoreşti monştrii căci sfinţii te-au părăsit,

Îndoieli aromate arunci şi-n Dumnezeu,

Ai frânt zâmbetele îngerilor ce te-au iubit,

Asta îmi strigă ochii tăi umezi … mereu.

Ascultă tăcerea şi înăbuşă-i glasul,

Culege speranţe şi împleteşte-ţi cununa,

Cu zeul iubirii ţine mereu pasul,

Acum, aici, acolo, niciodată şi întotdeauna.

Sub pleoape țin oglinzi de întuneric,

unde lumina moare ceas de ceas,

și-n piept cocori îmi bat din aripi grele,

rătăcitori prin mersu-mi fără pas.

Pe umeri port o haină de tăcere,

țesută din atâtea răni ascunse,

iar zborul meu fără repere,

se pierde-n taine nepătrunse.

Mi-e somnul o fereastră către frig,

prin care visul plouă fără milă,

întreaga noapte mă frământ și strig,

că existența mea e practic inutilă.

Și dacă plâng, nu-i lacrimă, ci scrum,

din focul ce m-a ars în ani de-a rândul,

și-aș vrea să fug, dar nu pe același drum,

unde-am pierdut și dragostea, și cântul.

Dar nu-i sfârșit, e numai umbra unui gând,

ce-și caută în vechi păcate mântuire,

și în același trup cu sânge fumegând,

ar vrea să reînvie pârdalnica iubire.

Prin rana noastră ne-am iubit,

Și-ncet cădeau lumini de asfințit,

Și nu știam de-i zori sau amurgit,

Căci totul se năștea și se sfârșea,

Într-un fior ce între noi ardea,

Din palma mea, spre palma ta.

Și-n noaptea grea, ca un blestem tăcut,

S-au răzvrătit secundele-n trecut,

Părea că cerul însuși s-a surpat,

Și refuza să șteargă ce-am uitat,

Ori poate doar, în taină, ne veghea,

Sărutul frânt ce nu putea pleca.

Un vânt amar, ca un oftat străin,

Ne despletea tăcerea de venin,

Și-n lacrimi, ochii s-au plecat,

Ne-am regăsit, și-apoi ne-am întrebat,

Dacă eram acolo de la început,

Și-ți mângâiam tot trupul dispărut.

Și-n zorii zilei rana s-a închis,

Lumina împrejuru-ți s-a întins,

Și-apoi, pe obrazul tău, ca un ecou,

Mi-am regăsit sărutul frânt, dinou,

Prea viu să piară, prea tăcut să stea,

În spațiul dintre buza mea și pielea ta.

Iubita mea, te întreb nefiresc,

Trecutul pe unde-ți mai cântă?

Copacii din jur îmi șoptesc,

Că-n pădure sunt urme de sfântă.

Iubita mea, te întreb curios,

Pasul pe unde-ți apare?

Izvorul ce curge sfios,

Te-a văzut undeva lângă soare.

Iubita mea, te întreb temător,

Inima cine ți-o cere ?

Ieri, un nebun vânător,

Căuta să vâneze himere.

Iubita mea, voi pleca după tine,

Pe pământ, prin cer, pe sub ape.

Departe, cât piciorul mă ține

Sau aici, undeva pe aproape…

Unde să-mi astâmpăr prigoana,

Unde să aflu, pe fata morgana.

Cine n-a avut un necaz, 

Nu poate oferi mângâiere, 

Căci nu știe cum este să scazi, 

Din nimic, nimicul ce cere. 

Cine n-a iubit niciodată

Va trăi amputat și stingher

Într-o lume aparte, ciudată,

Departe de sublim și de cer.

Cine în puf mereu a dormit, 

Nu poate avea nici un vis, 

Căci fiind îndestulat, odihnit, 

Nu mai poate zbura din abis. 

Cine n-a gustat al vieții amar, 

Va trăi o extremă durere, 

Fiindcă inima se umple de har, 

Când tristețea privește spre stele.