Epigrame IV

Uneori vreau doar să cad în gol

De la atâția metri câți nu există

Să știu când o s-ajung la sol

Nu o să mor, orice dorință

Orice dorință aș avea 

Nimic nu e cum eu aș vrea

Și-așa că vreau să cad, să cad în gol

Și orice oameni întâlnesc

Pot numai să dezamăgească 

Simt un nerost ce mi-l lungesc 

Și mi-l repet, și îmi repet 

Că sunt aici să îți fac bine

Dar dintre toți, doar eu iubesc 

Și dintre toți, mă minți pe mine

Aș vrea să urc, puțin mai mult

Că poate mi-e puțin mai bine 

De lume eu aș vrea să uit 

Cum a uitat și ea de mine

Și-aș vrea să cad, să cad în gol

Și jos să nu m-aștepte nimeni 

Când mă vei căuta la sol

Să-ți amintești c-am fost cu tine

Și să te minți că mă iubești 

Așa cum minte toată lumea 

Că eu, orice nevoie am 

Nu pare să o împliniți niciuna

Trăiesc pentru că nu pot să mor

Stau și sufăr, nu cer ajutor,

Mă cuprinde ușor teama

Tot ce văd e disperarea;

Poate într-o altă viață,

O să încerc de dimineață

Să mă schimb câte puțin,

Sper că în bine, nu venin;

Totuși nu cred că are rost

Să creez un spectacol anost,

Nu ar veni nimeni să privească

O fată singură, pe fața ei o mască;

Peste câțiva ani sigur va fi bine,

Singura speranță care încă vine,

Timpul trece, eu sunt neschimbată

Stau într-un colț, rămân nemișcată;

Alături de frică mă cuprinde un fior

Trăiesc pentru că nu pot să mor.

Of,Elif Elif

Toti tânjesc dupa tine

Dar niciunul nu iti stie de bine

Asa cum altii știu de tine

Toti te vor,dar putini te au

Dar ei nu stiu

Ca tu esti cea care a dat naștere clasei

Și-n versul meu ce va trăi

Sigur ma voi iubi

Pentru ca stiu

Ce va fi

(Viata adevărată, de însuși Pavel Eminescu)

veghezi la capul timpului mort

inutil

golit de gânduri

cuprins de friguri

de atacuri de panică

nimeni nu-ți mai răspunde la 112

și e explicabil

cum să-ți răspundă cineva dacă timpul e mort

dacă viața a rămas fără busolă

împotmolită în trafic

în lumea aceasta totul depinde de timp

de la amibă la sateliții geostrategici

și ceasuri biologice

timpul ne ține în parametri convenabili

fără timp ne-am putea întoarce aproape sigur

în Cretacicul timpuriu

la frați noștri mai mari

dinozaurii…

        Plângea pământul fără rost
        sub tropot blând articulat
        de vieţi vândute la mezat,
        un vis frumos, pierind anost.

Putreziciunea caută în suflet
prada neprihănită,
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni,
moştenite din naşterea primară.
Simt calea din albul ochilor
prin lanul de oameni crucificaţi
doar pentru viitorul mileniilor.
Adunăm cuiele
ruginite de lacrimi
să le înfigem în cer.
Prin văile ancestrale
curge sângele cruciaţilor,
brăzdând carapacea
credinţei până la pieire.
Un singur pământ,
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
în copacul crescut
din inima universului,
gata să guste iar
putreziciunea.
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct.

a venit toamna, acoperă-mi sufletul cu ceva

Am înălțat iar ziduri între noi,

Și am dat foc la pieţe și la parcuri,

Închiși stăm ca-ntr-un mușuroi,

Şi plângem peste catafalcuri.

Pizmaș proscris-am și pe neamuri,

Zâmbind i-am hăcuit în sânge,

Odraslele ni le purtăm în hamuri,

Și-i învățăm a râde ori a plânge.

Instinctele din noi le-am suprimat,

Și ne-am robotizat până-n genom,

Gândim global dar mergem separat,

Și nu mai arătăm a om.

Pe răzvrătiți i-am internat pe la ospicii,

Ne judecăm, deși, avem verdictul pus,

Guvernul ne împarte gratis vicii,

Iar noi strigăm că nu sunt îndeajuns.

Al nostru nume e acum un număr,

Deși nu stăm închiși prin pușcării,

Şi ridicăm neștiutori și umili din umăr,

Când năzuim un viitor pentru copii.

Eu cred că m-am îmbolnăvit de tine,

Nici vraci, nici doctori nu au leac,

Și n-am știut c-acestă boală face bine,

Iar cancerul pe lângă ea, e-un fleac.

Ești boala mea ce trupul îmi zdrobește,

Și-n loc să zac la pat, eu zburd și zbor,

Și ca pe-un drog te-aș consuma orbește,

Să fiu bolnav de tine, de boala ta să mor.

Aș suporta spășit și terapia intensivă,

Înlănțuit pe veci de-un virus patogen,

Iar tu să fii o soră medicală agresivă,

Ce îmi donează sânge și-mi suflă oxigen.

Ca un bolnav nebun mă liniștesc cu tine,

Te las să-mi scrii rețete și tainice scrisori,

Și-aș suferi cumplit dacă m-aș face bine,

De aceea fă-mi injecții, în inimă, cu flori.

Voi fi un veșnic pacient, bolnav de tine,

Căci vindecarea îmi va fi deopotrivă moarte,

Și-am să trăiesc cu acestă boală-n mine,

O boală dulce, și cu o suferință aparte.

Mă chinuie-n noapte vise oculte,

Iar somnul îmi este un zbucium,

Stau greieri sub geam să asculte,

Cum pieptul îmi cântă din bucium,

Și totul îmi pare zilnic confuz,

Iar liniștea-mi bate în tâmplă,

Aiurea încep pe îngeri s-acuz,

De tot ce subit mi se întâmplă.

Cu gândurile sap în tainicul vis,

Ascunsu-i mister să-l deslușesc,

Dar zorii zilei apărând au ucis,

Acest îndemn ce nu-i omenesc.

Să fie o veste de la forțe oculte,

Ori semne din iad ori din ceruri,

Ceva venit nefiresc să m-ajute,

Să sorb misticism din eteruri?

Răsună întruna o șoaptă în minte,

Spiritu-mi zboară posac peste aștri,

Văd trupul inert dezgolit de veșminte,

Aruncat într-o grotă printre sihaștri.

Pierdut și bolnav, și plin de angoasă,

Mintea mi-i arsă și ochiul mi-e stins,

Și stau nefiresc prizonier într-o casă,

Cu noaptea pe tâmple resemnat și învins.

Morfeu veni iar să-mi mângâie pleoapa,

În somnu-i de veci ca pe sclav să mă ție,

Și tandru îmi astupă cu vise și groapa,

Iar la cap, adânc îmi înfige, o insomnie.

Vino iubito,

Sărută-mi obrazul,

Alintă-mi iubirea,

Cum mângâi turcoazul.

Zâmbeşte copilă,

Trăieşte iubirea,

Apucă-mi braţul,

Redă-mi fericirea.

Sărutu-ţi obrajii,

Plini de bujori,

Zburăm prin iubire,

Plutim peste nori.

Amorul ne-apasă,

Plăcerea trăim,

Iubirea-i frumoasă,

În ea să murim.

Aceeași zi de spart la piatră,

Cu târnăcoape de burete,

Cu apă chioară și azimă coaptă,

Zidim ferestre în perete.

Mâncăm betonul uns pe pâine,

Și bem rugină de Cotnari,

Ne latră mațul ca un câine,

Iar ochii-n cap privesc hoinari.

Ne plânge-n zid la fiecare,

Câte o Ana ce-a fugit de-acasă,

Ne-au pus în cap laboratoare,

Ca să ne facem alta mai frumoasă.

Dormim toți azi și pentru ieri,

Și împărțim avutul pe din două,

Între pereți zidim și prizonieri,

Și le dăm drumul când nu plouă.

Adio mamă! Adio, țară dragă!

Și toți copiii mei înstrăinați,

Vă spun, ca toți să ne înțeleagă:

Noi n-am plecat, am fost forțați...

Sunt adierea prinsă în furtună,

O undă revărsată-n uragan,

Iar șoaptele-n cuvinte-mi tună,

Mustrând un chip de biet orfan.

Mi-e mângâierea smulgere de unghii,

Și dezmierdarea foc și pară,

În ștreang stau agățate mii de frânghii,

Pe eșafod îmi curge lacrima amară.

Mi-e viața la-ndemâna orișicui,

Chiar judele m-a aruncat afară,

Sortit să fiu un bont de cui,

Aflat între ciocan și nicovală.

Sunt Luna răzvrătită către lup,

Căci urletu-mi provoacă insomnie,

Și teamă mi-e că n-am să mai apuc,

Ca să inspir poeții, să scrie poezie.

Sunt gri născut din alb și negru,

Printat la ʺDispăruțiʺ, pe un anunț,

Colind în propriu-mi marș funebru,

Și-n fața morții, pe mine, mă denunț!