Epigrame IV

Azi am pornit de cu zori la pețit,

Cu inima beată și clocot în sânge,

De sute de gânduri sunt hăituit,

Grumazul un laț parcă-l strânge.

-Haideți prieteni cu mine-n pețit,

La zâna pădurii cu părul de frunze,

Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,

În care își țese păianjenii pânze.

Astăzi e soare și frunza e verde,

Iar zâna doarme în al lunii pridvor,

Focul iubirii în oase îmi fierbe,

Prin vene îmi curge un rece izvor.

Nu râdeți prieteni că zâna-i aici,

Mai bine dați-mi poiana cu flori,

Prindeți fluturi, gândaci, licurici,

În brațe să ajung cu mii de culori.

Și tot mai adânc în pădure pătrund,

Iar arbori mai tineri în hohote râd,

Șerpii de frică sub frunze se-ascund,

Și ochi în desișuri se văd cum surâd.

Bezna, încet, în pădure se lasă,

Și drumu-i mai greu iar zâna departe,

-Haide fârtate, să mergem acasă,

Nu e nici o zână, doar vorbe deșarte.

Și luna lucește pe fețele noastre,

De cale întoarsă nici vorbă, nici loc,

Frunzele par acum toate albastre,

Și parcă pășim pe o apă de foc.

Deodată se aude un trosnet de piatră,

Și brusc, o lumină, pădurea lovește,

Frunza tresare iar câinii o latră,

Și-n piept simt un foc cum arde orbește.

-Să fugim! Strigară amicii cu toții,

Au sosit vânători, cu câini, și gonaci,

Iar toată ființa îmi vibra de emoții,

Căci eu, o vedeam, printre copaci.

-Rămâneți prieteni cu mine-n pețit,

E zâna pădurii cu părul de frunze,

Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,

În care își țese păianjenii pânze.

Dar focul mă arde și-n umărul drept,

La nuntă sosi vânători și gonaci,

Pădurea mă strânge cu milă la piept,

Și-n beznă, apăru, lumini pe copaci.

-Haideți prieteni, de ce nu dansați?

Mireasa îmi este atât de frumoasă,

De ce peste mine doar lacrimi vărsați?

Lăsați-mă aici, și întorceți-vă acasă.

Spuneți-i măicuței că sunt însurat,

Cu zâna pădurii cu ochii de soare,

Și-acum sunt și eu pe vecie împărat,

Peste arbori și flori, poieni și izvoare.

Piane se-aud din eter, 

Lumea pe stradă dansează, 

Totul e alb și e ger, 

Dar nu mai contează. 

Fulgii-ntr-o horă se prind, 

Iarna întruna valsează, 

Frigul obrajii aprind, 

Dar nu mai contează. 

Zăpada tot crește mereu, 

Iar dansul tainic vibrează, 

Gerul se lasă mai greu, 

Dar nu mai contează. 

În geamuri luminile-apar,

Și umbre pe ziduri pictează,

Orașul devine altar,

Dar nu mai contează.

Sub pași scârțâind cristalin,

Soarele aruncă o rază,

Clipele curg mai divin,

Dar nu mai contează.

Ninsoarea se cerne ușor,

Și albul în alb se așază,

Dar mie doar de tine mi-e dor, 

Și-i tot ce contează.

Ia-mi tot ce dorești,

Ia-mi munții și marea,

Îți dau ce voiești,

Dar niciodată uitarea.

Ia-mi ochii albaștri,

Ascunde-mi cărarea,

Îți dau tot ce am,

Dar niciodată uitarea.

Ia-mi lacrima pură,

Suprimă-mi iertarea,

Îți dau toată averea,

Dar niciodată uitarea.

Ia-mi cântul și dorul,

Ia-mi exaltarea,

Îți dărui și zborul,

Dar niciodată uitarea.

Ia-mi dreptul la tot,

Ia-mi viața de îndată,

Dar nu-mi cere să uit,

Chipul tău...niciodată.

Nu m-ai visat, dar eu eram acolo,

În liniştea ce-ţi înflorea pe frunte,

Ca un ecou tăcut venind spre tine,

Dintr-un abis ce nu mai are munte.

Sub pielea ta mi-am rătăcit conturul,

Şi nici nu ştiu că sunt din tine rupt,

Că-n ochii tăi mi-am regăsit azurul,

Și fericirea pentru care lupt.

Dar nu-i mai spune ierbii că nu-i verde,

Nici clipei, că în noi s-a înnoptat,

Căci tot ce arde tainic şi se pierde,

În veşnicie este transformat.

Mă vei visa sub ramuri dezvelite,

Acolo unde vântul este treaz,

Cu ochii ninși, cu mâinile cernite,

Și inima învăluită în necaz.

Şi dacă plânsu-mi va veni să ceară,

Un semn, o mângâiere, un sărut,

Apropie-te încet, și cu sfială,

Mă prinde-n brațe ca la început.

Vino iubito,

Sărută-mi obrazul,

Alintă-mi iubirea,

Cum mângâi turcoazul.

Zâmbeşte copilă,

Trăieşte iubirea,

Apucă-mi braţul,

Redă-mi fericirea.

Sărutu-ţi obrajii,

Plini de bujori,

Zburăm prin iubire,

Plutim peste nori.

Amorul ne-apasă,

Plăcerea trăim,

Iubirea-i frumoasă,

În ea să murim.

Se frânge lumina pe tâmpla serii,

ca o aripă mistuită de zbor.

Frunzele se înalță în văzduh,

dintr-o durere pe care pământul o poartă.

Am întrebat cerul de ce se întunecă,

iar norii au tăcut,

lăsând ploaia să fie singurul răspuns.

În picături, sufletul meu s-a recunoscut

ca într-o oglindă spartă.

Și atunci am știut că nu pot fugi

de tăcerea ce mă apasă,

căci tăcerea nu e un gol,

ci glasul nevăzut al unei inimi

străpunse…

Sweet childhood, honey of life's delight,

From you, I learned the means of living.

Yet fragile you are, like the thinnest string,

I wish you'd return, but you're gone from my sight.

Now I look back with longing and wonder, 

Your memories keep my heart warm like fire.

Tough times runs fast and you're no longer near,

I carry your light forever, from now and in everything that's here.

Nu plâng, am inima ruptă

În bucăți care curg

Pe o pantă abruptă

Spre al fericei amurg

Nu-mi strig zădărnicia

Scriu gândul ce m-apasă

Și îmi mențin tăria

În nesfârșita transă

Toți critică poetul

Dar cine chiar mă simte?

Toți văd frumosul, zveltul

Nimeni ce am în minte

Toți sunt prezenți la bine

Nimeni la timpul rău

Eu tot rămân ca mine

Melancolic mereu

Nu vreau să-ți fiu o aventură de-o noapte,

Nici măcar un pansament al rănilor tale,

Îmi vei îmbrăca inima toată doar cu șoapte;.

Uneori, iubirea nu-ți moare niciodată fără fapte.

trăiesc în chinuri
viermi translucizi și gândaci aurii
îmi suflă în ureche ecouri vineții de moarte
nu aud
neant
piatra funerară adâncește corabia
cu urlete,
spaimă și tăcere,
morți, ca inima mea smulsă din carne
ce caută un răspuns
acum
la o întrebare retorică și iluzorie.
pământ sleit, creier răvășit
scufundă-mă în balta norilor de aramă
ș atinge-mă cum o făceai înainte să mă sting
împunge-mi inima cu un cuvânt sec.
pete de sânge stins,
roșii,
vișinii ca un tremur
pedepsește-mi venele care curg din vină
ia-mă în iadul etern al ființelor onirice
eu aștept propria-mi pierzanie
uitată sub ruină.

(din ciclul "Sa nu citesti asta")

acolo sus
ca o pasăre gigantică îmi fac cuibul
frunzele sunt hărţi spre ţări miraculoase
unde gheţarii îşi povestesc tainele
florile înfloresc la atingere
şi oamenii ştiu să râdă cu adevărat

acolo sus
vântul se leagănă şi adoarme în părul meu
îmi pun urechea la trunchiul copacului
să ascult cum înghite întunericul pământului
îi sărut scoarţa şi ştiu că el
nu mă va uita

acolo sus
răsuflarea e freamăt de frunze
totul capătă sens nou
lumina nu e culoare, lumina e numai sunet
se loveşte de frunze de crengi de trunchi
şi cântă

acolo sus
fericirea e numărată în sâmburi de cireşe

De ce taci de-atâta vreme
Lăsând vântul rece-n casă
Să colinde peste clape,
Peste foi cerneala-i ştearsă …
De ce speri în mângâiere
Nu-i decât flacără stinsă
Nu te încălzi cu vorbe
Orişicum timpul....tot trece!
De ce?