Acum, că ştiu...

Se zguduie cămașa de plânsul tău uitato,

Iar lacrima îți curge ca ploaia prin uluc,

Cu ultima scrisoare ce astăzi ți-am furat-o,

Voi face un foc imens, cămașa să-ți usuc.

Vor arde dulci cuvinte, vor scoate pălălaie,

Va geme tot pământul de-un foc fără cenușă,

Și-n ochii tăi albaștri sub pielea ta bălaie,

Se va surpa odaia de dincolo de ușă...

Va plânge macu-n floare sub vântul ce adie,

Iar rana ta deschisă pe toamnă va-nroși-o,

Toți strugurii din vie vor fi ce n-au să fie,

Iar vinul lor sorbindu-l îți voi rosti...Adio!

Și grabnic se vor strânge toți norii de pe cer,

Să plouă și să stingă scrisoarea ce-am furat-o,

Să-ți mai rămână-un petic ce zboară prin eter,

Pe care vei citi, că te-am iubit nespus...uitato!

E o primăvară veșnică în tine,

Iar sânii-ți înfloresc în fiecare zi,

Mă țin de pleoape să te văd mai bine,

De le închid mi-e teamă c-oi orbi.

Pe loc te-aș desfrunzi de toate,

Arându-te cu plugul pe pulpele de gheaţă,

Iar ochii prin noroaie să-mi înoate,

Vâslind din gene până dimineață.

Săruturi grele aș arunca din ram în ram,

Să-mi înflorească ochiul dinspre tine,

Și ți-aș zidi chiar azi pe coapse-un geam,

La care-oi pune vitralii albe și cortine.

M-aș furișa tiptil pe sub pământul ud,

Să încolţesc pe pielea-ţi albă de satin,

Să mă adap setos din sânu-ţi crud,

Şi-n primăvara ta, astenic să leşin.

Voiam să rămân doar copil, 

Adolescența să mă uite afară, 

Voiam să rămân doar copil, 

Tinerețea în brațe să-mi moară. 

Voiam să rămân doar copil,

În leagăn și vise frumoase,

Timpul să nu-mi fie ostil, 

Sau anii să-mi plângă în oase. 

Voiam să rămân doar copil,

Cu ochii curați, fără teamă,

Să nu văd cum pe-un pat din azil, 

Trupu-mi trăiește o dramă. 

Voiam doar copil să rămân,

Să râd în ninsoarea târzie,

Să-mi fie doar jocul bătrân, 

Iar bastonul, în mers, jucărie. 

Să rămân doar copil mai voiam,

Cu pasul desculț peste iarbă,

Pe tata de mână să-l am, 

Să-l văd cum surâde sub barbă. 

Într-un hohot de râs m-aș ascunde, 

Iar timpul l-aș duce-n exil, 

Să fiu peste tot și niciunde, 

Să rămân pe vecie copil. 

Azi soarta mi-i crudă

Sub stele eu gem,

Tâmpla mi-i udă, 

Și viața-mi blestem,

Căci totul mă minte,

Și suflet, și trup, 

Pășesc înainte, 

Și urma-mi astup. 

Mi-e noaptea amară,

Gândul mi-e scrum,

Și urlă pe-afară, 

Trupul nebun,

Și-n cenușa ce cade,

Mă caut și plâng,

Iar carnea mă roade,

Și osul mi-l frâng.

În mine se-adună

Tăceri fără grai,

Ca norii de brumă

Pe muguri de plai,

Și gândul mă poartă

Spre margini de lut,

Acolo, a mea soartă, 

Se-ntoarce-n trecut.

Și caut o rază

Prin noaptea din piept,

Dar cerul veghează, 

Străin și nedrept,

Iar clipa se frânge, 

Sub pasul târziu,

Și-n mine se stinge, 

Tot ce-a fost viu.

Oriunde purced,

Pe mări, pe pământ,

Din cer se reped, 

Furtună și vânt,

Și pasul mi-e greu, 

Și drumul mă doare, 

Oriunde sunt eu, 

E-un cer fără soare. 

Sub val de năpaste,

Sub zbucium și chin,

Cu sulița-n coaste,

De-o cruce mă țin, 

Văd păsări cum pleacă, 

M-aș duce și eu, 

Dar zborul mi-l curmă, 

Sufletul greu. 

Un fulger ostenit trăieşte în mine,

Sunt sufletul golului şi inima nimicului,

Chiar şi să mor îmi este ruşine,

Căci m-am scăldat în apele misticului.

În spaţiu fără tărâmuri, n-am unde mă ascunde,

Sunt stârv şi vulcan totodată,

Cu fiecare clipă aştept să mi se-nfunde,

Să fiu şters, ca să rămân o pată.

Sunt intervalul dintre bătăile inimii,

Călău al timpului şi paznic al infinitului,

Spun poveşti de groază fie-mii,

Iar ea crede în nebunia tăticului.

Îmi irig nopţile cu groaznice coşmaruri,

Mă simt o fiinţă fără chip,

Care oferă copiilor dulciuri şi daruri,

Ce-ascund tristeţi iar bucurii nimic.

Cu întunericul ce în mine zace,

Aş putea acoperi soarele pe vecie,

Răutatea mea ar putea fi război ori pace,

Şi-ar instala peste bucurii sclavie.

Înroşesc universul cu flăcările mele,

Prepar otrăvuri dulci pentru soţie,

Sunt demon în rai şi înger în stele,

Nu am ideii, ci numai clocot, obsesii, nebunie.

Sângele mă străbate în curenţi arzători,

Fericirea mi-i fisurată de trecute clipe amare,

Privirea-mi pluteşte nebună pe nori,

Iar sufletu-mi scuipă venin peste-o floare.

Am nefericirea de a nu fi nefericit,

Mă nasc în apusuri, mă clătesc cu umbre,

Car idei şi gânduri într-un suflet pustiit,

Şi invoc lumini din cele mai sumbre …

Risipiţi-mă pe întinderea nostalgiilor,

Departe de mine şi aproape de depărtări,

Cântaţi-mi muzică din scâncetul copiilor,

Şi înveseliţi-mă cu cele mai hidoase arătări.

Reclamaţi-mă sfinţilor ce i-am iubit,

Luaţi-mi plăcerile şi striviţi fericirea,

Căci în cel ce a fost un om neiubit,

Se naşte acum, poetic, iubirea …

Nu mai știu ce spuneai atunci... 

Poate povesteai despre drumurile lungi

pe care le-ai parcurs înspre mine venind,

sau despre diminețile care ți-au deschis ochii fără să te întrebe dacă ești pregătită.

Nu mai știu ce spuneai... 

Îți urmăream doar pleoapele

cum se închideau duios peste a mea lume, ca două frunze luate de apă.

Și timpul, timpul stătea pe loc de parcă 

ar fi vrut și el să-ți vadă frumusețea.

Nu mai știu, dar parcă tăceam... 

Poate pentru că uneori cuvintele

se tem să atingă ceea ce simțim. 

Sau poate pentru că iubirea nu are nevoie de glas ca să rămână.

Nu mai știu de ce tăceai... 

Dar îmi amintesc liniștea aceea, 

în care cerul părea mai mic

decât albastrul ochilor tăi. 

Și, știu că acolo,

fără să spunem nimic,

ne iubeam.

Prin amestec de cuvinte, simt cum mă pictezi în rouă,

Încercând să pui pe pânză, ochii, care azi te plouă...

Cu mișcările-ți flămânde, mânuiești de zor visarea,

Însă tremuru-ti trădează, suflet tulburat cum marea...

Eu incerc să te ating, cu o frunză mai rebelă...

Tu tresari 'roșind obrazul, cu penița ta fidelă...

Îți simt șoapta cum coboară, mângâindu-ma cu drag,

Despletindu-mi creanga mută, atingând tulpini de brad...

Și sfios schițezi un zâmbet, peste flori de crizanteme,

Aruncând printre petale, coloritul din poeme...

Culegând culori din soare, sufle-n glumă câte-o rază,

Care jucăuș apare și pe fruntea mea dansează...

Prin oglinzile din ape, îmi pui chipul de regină,

Care reflectează codrii, ce cu nouri se îngâna...

Și chemi vântul printre plete, c-o atingere de mână,

Încruntand sprâncene negre, peste văi mă curgi furtună...

Însă știu că mă iubești și în noaptea dezgolita,

Când suav veșmântu-mi cade, peste glia-mbatranita,

Prin amestecul de simțuri, scoți o pânză brumărie,

Începând tabloul iarăși, mă săruți cu nostalgie... 

Intră-n pământ amurgul tău,

Sfârșind sub brazdele de lut,

Ai plâns iubito atât de rău,

Și n-am știut!

De dor îmi arde inima mocnit,

Și-am învățat profund a suferi,

Cât mi-am dorit să fiu iubit...

Tu nu vei ști!

Un vânt nebun ţi-ar fi șoptit,

C-al meu amor e prefăcut,

Ai plâns întruna şi-ai jelit,

Şi n-am știut!

Mi-e trupul sfâșiat de pribegie,

Și-am învățat răbdarea a trăi,

Dar cum mi-a fost și o să-mi fie,

Tu nu vei ști!

Intră-n pământ amoru' încins,

Sub flori și ierburi s-a pierdut,

Ce a născut ori ce a stins,

Tu, nu vei ști! Eu, n-am știut!

Să plec a fost o mângâiere,

Un dor ascuns, o înviere.

Am înțeles ce-i de păstrat,

Ce-a fost uitat, ce-a fost iertat.

Din rădăcini cresc ramuri noi,

Dar nu uităm ce-i sub noi doi.

Cuvintele rămân tăcute,

Dar faptele sunt celeute.

În încheiere spun cu rost:

Tot ce-am pierdut, tot ce-am fost,

M-au învățat să merg spre soare,

Să las în urmă ce mă doare.

Cine-a iubit vreodat' în viață,

Cu ușurință poate-nțelege,

Că târgul vieții, nu este piață,

Nu e tocmeală și nici vreo lege

Iubirea poartă sentimente,

Și lasă urme pe unde trece,

Degeaba semnezi documente,

Când inima-ți rămâne rece

Nu e ușor perechea s-o găsești,

Cu care să-mparți bune și rele,

Să simți cum te îndrăgostești,

Iar el sau ea să-ți facă zilele grele

Spui că iubești și asta iți dorești,

Iubirea s-o împarți cu cineva,

Iar viața s-o trăiești ca în povești,

Tu făt frumos, vrăjit de zâna ta

Însă viața este cu dus-întors,

Fără vreo zână sau făt frumos,

Cu multe inimî ce sunt rănite,

Și care-așteaptă să fie iubite!