Noapte...

Nu mă duce dorule

Unde-s negre apele.

Nu mă duce nicăieri,

Unde există doar ieri.

Nu mă duce unde-s cruci

Și viețile la răscruci.

Nu mă duce la iubiri,

Care dor și au amintiri.

Dorul doare, dorul plânge,

Inima în două îmi frânge.

Dorul arde și te îndoaie,

Ca pe o creangă după ploaie.

Dorule eu ți-oi cânta,

Inima nu-mi frământa.

Dorule du-te departe,

Să nu te mai simt în noapte.

Mă plimb mereu fără vreun scop,

Şi fac risipă de noroc,

Adaug înc-un drum la viaţa-mi lungă,

Şi fac pământului degeaba umbră.

Străbat cărări nicicând umblate,

Itinerarii lungi cărând în spate,

Fac hărţi din scoarţă de alun,

Şi le arunc la un sfârşit de drum.

Mă-ncurc în vorbe şi în gânduri,

Prin faţă clipele-mi trec rânduri,

Doar una pare să mai stea,

Şi-ncerc să mai trăiesc prin ea.

În aer simt mirosul morţii,

Rămân la învoiala sorţii,

Nimic din mine nu mai vrea nimic,

Doar eu, mai vreau să mă mai plimb un pic.

Pietrele visează
sub tălpi goale –
unde plecăm?

Flăcări aurii

Pogoară din soare

Peste lanuri vii

Ca să le măsoare

Cu drag le sărută,

Ele mulţumesc

Şi, zâmbind complice,

Se desfac în spice.

Marea se-nfioară

Pescăruşii zboară

Spre albastre zări

Până-n depărtări...

Şi poartă pe aripi

Vise îngereşti

Să le dăruiască

Celor pământeşti...

Copiii aleargă

Pe nisipul ud

Lăsând mărturie

Vis de vara vie!

Îngerii au anunțat,

Numele cel minunat,

Să fie numit ISUS,

Numele a venit de sus.

Să știm că se va înălța.

Dumnezeu îl va lua...

Raiul cu drag la primit,

În casa sfântă a venit,

Ne așteaptă și pe noi..

Să fim în grădina sa,

In veci a ne APĂRA.

.

Bună! Sunt eu cea care mereu a încercat 

Și n-a contat... ce mult te-am adorat!

Bună! Sunt eu cea care scrie dup-acelasi clișeu 

Căci nu mai contează... tăcerea atârna prea greu.

Bună! Sunt eu cea căreia i-ai spus "pleacă!" atât de penal

Fără un schimb de brațe ... fără un vin în pahar...

Bună! Sunt eu cea care in tăcere numele ți-am strigat

N-ai auzit și la asta... unul mai bun ca tine nicicând n-a existat.

Noapte bună! Iti spune cea care ți-a adorat vinul

Dar n-a contat... și i-ai vărsat în suflet pelinul

Cea care te-a sperat ca o minune în viață 

Noapte buna!...durerea își cere dreptul la vers sarcastic...contează???

Râsul acesta al meu,

n-ar fi trebuit să existe,

nici sunetul său,

nici buzele care s-au deschis

precum ferestrele dimineața.

Râsul acesta al meu,

se luptă dureros zi de zi

să apară pe buzele mele.

Pe râsul acesta al meu,

îl plâng în fiecare zi,

e bolnav,

e prizonierul unei ființe triste,

abia mai respiră.

E un râs care cară durerea

în hohote.

Privindu-mi ochii,

poți vedea suferința 

și nașterea sa,

dintr-un zâmbet șters,

și-o grimasă

îngropată sub lacrimi.

Râsul acesta al meu...

n-ar fi trebuit să existe.

Amurgul deja miroase a noapte,

În lună zeii cioplesc albe stele,

Pe boltă apar pete răzlețe de lapte,

Ce-n tremur varsă lumină din ele.

Clopote, cu zgomot, mângâie norii,

Vântul scârțâie scândura-n gard,

Timpul, fugar, rescrie trecute istorii,

Satul și valea se cufundă-n hazard.

Ochii sălbatici par felinare-n tufișuri,

Turmele dorm lângă brazi și izvoare,

Un cântec de fluier venit din hățișuri,

E scut și săgeată pentru lupi și mioare.

În case bătrâne lampa grabnic se stinge,

Pe ulițe răzlețe, rătăcește-un fecior,

Cu viața-n spinare, cu focul ce-l frige,

Pământul sub talpă-i freamătă a dor.

Gândul îi naște fiori de idilă sub lună,

Păsări de noapte îi zbor dinainte,

Merg fericiți deopotrivă împreună,

Stele sclipesc iar noaptea-i cuminte.

Cu galbena-i față, luna pare obosită,

Cioplitul de stele se oprește spre zori,

Feciorul se-ntoarce, și-i fără iubită,

Cu viața în spate, cu pași mici și ușori:

-De-ar fi tinerețea numai cu aur spoită,

De n-are iubire...mai bine să mori!

Azi am pornit de cu zori la pețit,

Cu inima beată și clocot în sânge,

De sute de gânduri sunt hăituit,

Grumazul un laț parcă-l strânge.

-Haideți prieteni cu mine-n pețit,

La zâna pădurii cu părul de frunze,

Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,

În care își țese păianjenii pânze.

Astăzi e soare și frunza e verde,

Iar zâna doarme în al lunii pridvor,

Focul iubirii în oase îmi fierbe,

Prin vene îmi curge un rece izvor.

Nu râdeți prieteni că zâna-i aici,

Mai bine dați-mi poiana cu flori,

Prindeți fluturi, gândaci, licurici,

În brațe să ajung cu mii de culori.

Și tot mai adânc în pădure pătrund,

Iar arbori mai tineri în hohote râd,

Șerpii de frică sub frunze se-ascund,

Și ochi în desișuri se văd cum surâd.

Bezna, încet, în pădure se lasă,

Și drumu-i mai greu iar zâna departe,

-Haide fârtate, să mergem acasă,

Nu e nici o zână, doar vorbe deșarte.

Și luna lucește pe fețele noastre,

De cale întoarsă nici vorbă, nici loc,

Frunzele par acum toate albastre,

Și parcă pășim pe o apă de foc.

Deodată se aude un trosnet de piatră,

Și brusc, o lumină, pădurea lovește,

Frunza tresare iar câinii o latră,

Și-n piept simt un foc cum arde orbește.

-Să fugim! Strigară amicii cu toții,

Au sosit vânători, cu câini, și gonaci,

Iar toată ființa îmi vibra de emoții,

Căci eu, o vedeam, printre copaci.

-Rămâneți prieteni cu mine-n pețit,

E zâna pădurii cu părul de frunze,

Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,

În care își țese păianjenii pânze.

Dar focul mă arde și-n umărul drept,

La nuntă sosi vânători și gonaci,

Pădurea mă strânge cu milă la piept,

Și-n beznă, apăru, lumini pe copaci.

-Haideți prieteni, de ce nu dansați?

Mireasa îmi este atât de frumoasă,

De ce peste mine doar lacrimi vărsați?

Lăsați-mă aici, și întorceți-vă acasă.

Spuneți-i măicuței că sunt însurat,

Cu zâna pădurii cu ochii de soare,

Și-acum sunt și eu pe vecie împărat,

Peste arbori și flori, poieni și izvoare.

Iar tac, și în tăcerea mea se frânge,

Un ultim vers ce nu l-am înțeles,

E noapte-n mine, iar lumina plânge,

Și cerul meu devine tot mai șters.

În palme strâng o rugă neștiută,

Dar cine s-o asculte dacă pleci?

Sub pașii tăi, zăpada-i nevăzută,

Și lași în urmă doar umbre mari și reci.

Îți poartă urma palmei clanța rece,

Și parcă uneori la geam îmi bate,

Parfumul tău, cu mine aici petrece,

Când mai citesc poeme dintr-o carte.

În sinea ta, o iarnă crâncenă am fost,

Și-n primăvara-ți verde m-am topit,

Un înger rău și fără adăpost,

Ce-n trupu-ți rece, iuți focuri a stârnit.

De azi, am devenit o rană neștiută,

Un ultim vers lăsat neterminat,

Iar poezia mea, de toți necunoscută,

Se cântă la prohodul oricăruia bărbat.

Dar de te-ntorci, să nu îți ceri iertare,

Căci suferința, în vorbe n-are leac,

Ci lasă-mă, ca pielea-ți arzătoare,

Cu iarna-mi crâncenă pe veci să o îmbrac.

Nici bună ziua n-aș mai zice,

De când cu toții ne vedem străini,

Ne este inima făcută arșice,

Și sufletul învăluit în spini.

Nici bună seara n-aș mai spune,

Când văd că-ntoarceți capul în opus,

La gură vă apare albe spume,

Chiar dacă nu aveți nimic de spus.

M-am răzgândit, și adio vă mai zic,

Căci n-are rost și politețea s-o-njosesc,

Chiar dacă nu avem de împărțit nimic,

Un scurt salut ar fi firesc și omenesc.

Colegului I Gurău - într-un schimb de epigrame

Scriind îți pierzi umoru,

Căci te exprimi extrem de rău,

De aia nu te cheamă Scriitoru,

Ci, te numeşti Gurău…

Unui agronom

Pe al nostru agronom,

De-l întrebi de zarzavate,

Îţi răspunde pe alt ton,

Şi-ţi îndrugă verzi şi-uscate.

Unui candidat

S-a dus la examen “moşu”,

De şofer, pe maşinuţă.

Dar, dacă a trecut pe roşu,

A rămas tot la căruţă.

Gospodina

I-am dat vecinei de la doi,

Cartea de Bucate odată…

Şi mi-a adus-o înapoi,

Jumătate feliată.

Unei badante

             a venit din Italia să-şi mărite fata

Venind acasă, fata să-şi mărite,

Când îl văzu pe ginere bătrân, bolând,

Fără măcar o clipă să ezite,

Îl prinse şi-l spălă la fund.                                                 

Visul unui tâmplar

Poartă diva o comoară,

Mândră blană, alb-verzui

Şi gândea aşa-ntr-o doară,

Cum să-i bată şi el un cui.

Onorariu

Un onorariu ieri eu am primit,

Pe munca ce o lună ţi-am prestat,

Dar azi, de muşte plicu-i năpădit.

Concluzia: e-o sumă de rahat.

Unui soldat ce visează la o decoraţie

Am visat c-o albă stea,

Mi-a căzut, dintr-un consemn,

Peste piept, dar nu aş vrea

Ca să fie…post mortem.

Unor supăraţi pe epigramele mele

S-a făcut mare tam-tam,

Epigrame că am scris,

Unii din acelaşi neam,

S-au simţit, şi m-au proscris.

Amicului fomist

Toată ziua a ospătat,

Şi îmi spune cu sperjur:

-Eu de poftă am mâncat,

Că de foame eram sătul.