Drumuri

Tragi de un capăt —

celălalt dispare.

Lași drumul —

drumul te ține.

Acesta e nodul

pe care nu-l poți desface:

că ești și cel care leagă,

și cel legat.

Ușa nu se deschide.

Ușa nu se închide.

Stau în locul unde era zidul.

Înainte să știu cum mă cheamă

eram deja ceva.

Numele a venit

și a acoperit

ce era acolo.

Uneori îl dau la o parte

să mă uit.

Cine sunt?
Doar umbra cerului
pe oglinda apei,
dansând în cerc.

Mă mișc
prin tăcere –
fără grabă,
fără ezitare.

Aripile nevăzute
mă poartă
acolo unde nu există sfârșit.

În fiecare noapte

dispari.

În fiecare dimineață

te întorci

puțin altfel.

Numim asta somn

ca să nu ne speriem

de câte ori

suntem mai mulți decât unul.

Acum cănd sănătatea și viața își dau mâna,

Fă abstracție, de cele rele, ce te înconjoară,

Trăiește, iubește, culege din stele putere,

Adună-ți pe cei dragi lângă tine;

Fă sărbătoare când se poate,

Spunele că-i iubești, cât trăiești

Nu te mai speti să aduni avere,

Comoara ce-o lași la plecare, 

E dragostea din inima lor,

Și amintirile care îi dor!

Când binele se desparte,

De rău e foarte bine.

Dar alegerea îți este,

Veșnica doar pentru tine.

Răul e atrăgător,

Te înșală, nu-i de bine,

Căci ajungi foarte ușor 

Unde nu-i pentru tine.

Dacă pași ți se-nreapata ,

Că să faci bine mereu...

Acesta ti-se întoarce,

Simți că așa va fi mereu .

Ai ales e libertate,

Este alegerea ta...

Faci ce vrei cu viața ta...

Dar oare la judecată,

Ce vei face atuncea.

Vino Dumnezeu ta așteaptă...

Să faci bine, fără rău,

Întoarce-te cu credință,

Unde-i este locul tău.

Nisipul  clepsidrei
spartă de mal
a multor iubiri eșuate
m-atinge , mă mângâie,
mă-nțeapă cu cioburi
din clipele  de mult
trăite.

Mâinile mele caută
la fiecare val
clepsidra de tine
pierdută,
pierdută atunci în larg
când înserarea ne-a-nvăluit
și lumina își aduna
razele-n teacă.

Pe întinsul apei
talazul  depărtării
spre noi a urlat
tu singurul  naufragiat
rămâi o velă  la catarg.

Corpul nisipul mi-l atinge,
mă mângâie
alunecător
acoperind  cu scoici
rămășițe din cuvântul dor.

Când durerea vine...

Și nu te-ai așteptat...,

Mă-ntreb este destinul?

Sau oare  s-a întâmplat?

Cel ce im e drag mie,

Nu-mi poate fi lăsat...?

Am eu multe păcate..?

Știe doar Dumnezeu ,

O fi o palmă oare,

Să mă îndrept doamne eu,

Gândește reflectează 

Căci bunul Dumnezeu,

Te roagă   și dorește 

Să fi cu el mereu.

E dragostea de tată,

E bunul Dumnezeu.

Doamne, am fost întreg

când nu Te cunoșteam.

Dar întregirea aceea era o mască,

o haină de lut

care nu putea ține focul Tău.

Și ai început să mă sfârteci.

Nu cu ură,

ci cu o iubire

care nu cruță,

ce nu e veșnic.

Mi-ai rupt visurile,

nu ca să rămân gol,

ci ca să-mi arăți că doar visul Tău

poate fi cuib

pentru sufletul meu.

Mi-ai sfârtecat liniștea,

ca să-mi arăți

că pacea fără Tine

e doar o iluzie tăcută.

Mi-ai sfârtecat inima

și am simțit că nu mai sunt.

Dar din fiecare ciob,

ai făcut un drum spre Tine.

Sfârtecarea nu înseamnă moarte,

ci naștere nouă.

Când carnea se rupe,

duhul iese la lumină.

Când mintea se frânge,

adevărul poate pătrunde.

Doamne, sfârtecă-mă până la os

dacă acolo voi găsi începutul Tău.

Zdrobește-mi eul

dacă acolo se naște chipul Tău.

Căci nu vreau să intru în Împărăția Ta

cu haina întreagă,

ci cu sufletul golit de mine

și plin de Tine.

Mi-e dor de Tine și nu pot 

Să Te ascund în taină,

Sufletul mă doare uneori 

Când nu ești cu mine.

Ți-am văzut lacrima ce curgea mereu 

Din ochii Tăi care plângeau întruna;

Când eu mai uit de Tine uneori 

Iar suferința greu m-apasă.

Aș vrea să plâng alăturea de Tine 

Să simt și eu povara Ta cea grea;

Să-ți sorb amarul ce pe Tine 

Greu te-apasă.

Te rog să nu mă lași Doamne nicicând 

Când eu mai uit de Tine,

Trezește-mă din somnul morții 

Să nu mă ia vrăjmașul.