New age
Ne este vorba caldă și mieroasă,
Dar zilnic jefuim morminte,
Trădăm pe fratele din casă,
Și-n spovedanii siluim cuvinte.
Avem și măduva stricată-n oase,
C-am adoptat noi legi și ritualuri,
Iar simțurile calde și frumoase,
Le-am înecat voit în false idealuri.
Ologilor pantofi le-am comandat,
Iar ciungilor mănuși brodate,
Apoi i-am prins și spânzurat,
Pe acei ce ne-au cărat în spate.
Ne ard biserici zilnic din senin,
Și căutam prin ceruri piromani,
Prescura ni-i dospită cu venin,
Și totul se rezumă doar la bani.
De-i negru, tu trebuie să spui că-i alb,
De e bărbat, tu minți, ea e femeie,
De-i frig, gândește că ți-e cald,
Dă foc la cărți, la tuș și la condeie.
Va trebui să ne-ascundem toți în hrube,
Aceasta cred că-i unica salvare,
Ne-om curăța de mucegai și bube,
Plângând pe acei rămași sub soare.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 21 марта 2024
Просмотры: 487
Стихи из этой категории
Olfactiv
poți spune oricând că te întrebi
obsesiv din prima zi în care
cărarea desena peren, nisipul
din buzele mării prea dulci,
de ce au mai surâs înalt,
galaxiile și sorii învăpăiați,
cu șansa de unu la un milion
ca tu să afli adevărul
despicat în patru cu acuratețea
cu care doar zânele au admirat
licăritul astronomic de talentat,
din momentul întâi...
se ivește, din nou, un paradis
speculativ din punct
de vedere... subiectiv ca un alint
și ca o metamorfoză
a unui zâmbet alungit etern
în singularitata eludată din
arca pe care dansul apropie
polii ultimului răsărit
cu cratere ce scuipă nemurire
la tot pasul, cirezi împânzesc
întinderi de lut, într-o gravitație
absolută de zero...
râd miresmele din zorii
unor secunde matur vibrante
la unison, alături de o desfătare
spectaculos de introspectă
și n-ai să afli decât
intervalul dintre două puncte
de reper profund, aflate într-o
magnetică persuadare.
Revelație...
Din lume vreau ca să mă șterg,
Pe caii apocalipsei să alerg,
Să râd la o cafea pe Marte,
Citind Geneza dintr-o veche carte,
Apoi să sun din trâmbițe de înger,
Și să notez smerit pe foi de sânger,
Pe cei ce-au fost aleși, de cel Ales,
Să-mi stea alăturea în Univers,
Să rup pecețile bucăţi, râzând,
Să-i văd pe cei rămași plângând,
Să-l spovedesc pe acel ce-i teolog,
Și-apoi să beau cu Gog și cu Magog,
Să le servesc aghiazmă-n Sfântul Graal,
Sfințită chiar de zeul Baal,
Și toate semințiile din lume,
Să-mi strige înspre cer : Stăpâne!
Eu cine sunt?
Mă-nchin la cer, dar nu m-ascultă,
Vântul îmi duce ruga în scrum,
Iar clipa în neguri se frânge tăcută,
Ca un blestem rostit în postum.
Sub tălpi pământul mi se surpă,
Și timpul mușcă din destin,
Iar noaptea, ca o mână ruptă,
Îmi mângâie obrazul fin.
Dar cine sunt? O umbră stinsă?
Un nume scrijelit în piatră?
O frunză-n toamnă necuprinsă,
Ori îngerul căzut din ceată?
Pășesc prin somnul meu de gheață,
Și-n coji de vise mă destram,
Aud pământul cum mă-ngheață,
Și-n mine moartea o proclam.
Sunt doar un zvon ce-abia se-aude,
Un strop de ceară-n candelabru,
Un nume șters de ploi absurde,
Al sorții accident macabru…
Dar cine-și amintește, oare,
De-un pas pierdut pe-un drum pustiu?
Când umbra mea se frânge-n zare,
Eu cine sunt? Sau... ce-am să fiu?
Urme
Îţi pierzi privirea printre aştri,
Nici ochii nu-ţi mai sunt aşa albaştri,
Adulmeci urma unei sincere iubiri,
Şi împarţi cu neantul vechi trăiri.
Cu lumea cauţi să te-mpaci,
Urând iubirea în care zaci,
Poeme scrii fără de muză,
Şi pentru toate cauţi scuză.
Te-ncântă flori uitate în vază,
Ferestre care pot opri o rază,
Cuvinte aruncate în dispreţ,
Şi multe lucruri fără preţ.
Adormi mereu înfricoşat,
La piept strângi perna ruşinat,
Visezi acelaşi vis murdar,
Şi-n noapte împrăştii clipe de coşmar.
Timpul
Timpul,el tot merge
Ca moara în vânt nu se oprește
Zile,luni și anii trec
Într-o secundă plec
Îmi amintesc o vreme
Când grijile erau nonexistente
Când prieteniile nu erau pe interese
Și în viață aveam parte numai de plăcere
El este necruțător
Mai rău ca un negustor
Încearcă să îți vândă
Fiecare secundă plină
Poți oricât vrei să te amăgești
De vremuri pe care nu o să le mai întâlnești
Încă o secundă gândită
Care va fi crunt zdrobită
Ca un tată aspru care te învață
O lecție plină de bătăi și dureroasă
Dar care nu va fi uitată
Pentru că este cea mai valoroasă
Foloseșteți timpul cu chibzuire
Nu te baza pe nicio garanție
Că ziua de mâine o să fie
Pentru că s-ar putea să nu vie
Olfactiv
poți spune oricând că te întrebi
obsesiv din prima zi în care
cărarea desena peren, nisipul
din buzele mării prea dulci,
de ce au mai surâs înalt,
galaxiile și sorii învăpăiați,
cu șansa de unu la un milion
ca tu să afli adevărul
despicat în patru cu acuratețea
cu care doar zânele au admirat
licăritul astronomic de talentat,
din momentul întâi...
se ivește, din nou, un paradis
speculativ din punct
de vedere... subiectiv ca un alint
și ca o metamorfoză
a unui zâmbet alungit etern
în singularitata eludată din
arca pe care dansul apropie
polii ultimului răsărit
cu cratere ce scuipă nemurire
la tot pasul, cirezi împânzesc
întinderi de lut, într-o gravitație
absolută de zero...
râd miresmele din zorii
unor secunde matur vibrante
la unison, alături de o desfătare
spectaculos de introspectă
și n-ai să afli decât
intervalul dintre două puncte
de reper profund, aflate într-o
magnetică persuadare.
Revelație...
Din lume vreau ca să mă șterg,
Pe caii apocalipsei să alerg,
Să râd la o cafea pe Marte,
Citind Geneza dintr-o veche carte,
Apoi să sun din trâmbițe de înger,
Și să notez smerit pe foi de sânger,
Pe cei ce-au fost aleși, de cel Ales,
Să-mi stea alăturea în Univers,
Să rup pecețile bucăţi, râzând,
Să-i văd pe cei rămași plângând,
Să-l spovedesc pe acel ce-i teolog,
Și-apoi să beau cu Gog și cu Magog,
Să le servesc aghiazmă-n Sfântul Graal,
Sfințită chiar de zeul Baal,
Și toate semințiile din lume,
Să-mi strige înspre cer : Stăpâne!
Eu cine sunt?
Mă-nchin la cer, dar nu m-ascultă,
Vântul îmi duce ruga în scrum,
Iar clipa în neguri se frânge tăcută,
Ca un blestem rostit în postum.
Sub tălpi pământul mi se surpă,
Și timpul mușcă din destin,
Iar noaptea, ca o mână ruptă,
Îmi mângâie obrazul fin.
Dar cine sunt? O umbră stinsă?
Un nume scrijelit în piatră?
O frunză-n toamnă necuprinsă,
Ori îngerul căzut din ceată?
Pășesc prin somnul meu de gheață,
Și-n coji de vise mă destram,
Aud pământul cum mă-ngheață,
Și-n mine moartea o proclam.
Sunt doar un zvon ce-abia se-aude,
Un strop de ceară-n candelabru,
Un nume șters de ploi absurde,
Al sorții accident macabru…
Dar cine-și amintește, oare,
De-un pas pierdut pe-un drum pustiu?
Când umbra mea se frânge-n zare,
Eu cine sunt? Sau... ce-am să fiu?
Urme
Îţi pierzi privirea printre aştri,
Nici ochii nu-ţi mai sunt aşa albaştri,
Adulmeci urma unei sincere iubiri,
Şi împarţi cu neantul vechi trăiri.
Cu lumea cauţi să te-mpaci,
Urând iubirea în care zaci,
Poeme scrii fără de muză,
Şi pentru toate cauţi scuză.
Te-ncântă flori uitate în vază,
Ferestre care pot opri o rază,
Cuvinte aruncate în dispreţ,
Şi multe lucruri fără preţ.
Adormi mereu înfricoşat,
La piept strângi perna ruşinat,
Visezi acelaşi vis murdar,
Şi-n noapte împrăştii clipe de coşmar.
Timpul
Timpul,el tot merge
Ca moara în vânt nu se oprește
Zile,luni și anii trec
Într-o secundă plec
Îmi amintesc o vreme
Când grijile erau nonexistente
Când prieteniile nu erau pe interese
Și în viață aveam parte numai de plăcere
El este necruțător
Mai rău ca un negustor
Încearcă să îți vândă
Fiecare secundă plină
Poți oricât vrei să te amăgești
De vremuri pe care nu o să le mai întâlnești
Încă o secundă gândită
Care va fi crunt zdrobită
Ca un tată aspru care te învață
O lecție plină de bătăi și dureroasă
Dar care nu va fi uitată
Pentru că este cea mai valoroasă
Foloseșteți timpul cu chibzuire
Nu te baza pe nicio garanție
Că ziua de mâine o să fie
Pentru că s-ar putea să nu vie
Другие стихотворения автора
Plânset
Ești galbenă și tristă,
Ca toamna întârziată,
Strângi lacrimi în batistă,
Mărgăritar de fată.
Ți-e pasul zbor de flutur,
La fel ca blânda adiere,
Copacii încet se scutur,
Tu plângi numa-n tăcere.
Și sub al frunzei freamăt,
Tu storci a ta batistă,
Se aude-n cer un geamăt,
Iar toamna e mai tristă.
Mânate-n zbor de foame,
Trec păsări înspre sat,
Iar ochiul tău adoarme,
De lacrimă uscat.
Singur în raclă
Singur în raclă,
Veșnicia aștept,
Și-o lâncedă faclă,
Îmi pâlpâie-n piept.
La cap plânge-un crin,
Rămas fără apă,
Îl ud cu-al meu chin,
Și cerul se crapă.
Umblă-o fecioară,
Pe drumul pustiu,
Și păsări ce zboară,
Îi strigă că-s viu.
Cu brațele-ntinse,
Pe vânturi mă frâng,
Și doruri ucise,
În tăcere mă plâng.
Pe tâmple-mi coboară,
Ninsori fără timp,
Și iernii, spre seară,
Îi dau soare la schimb.
Mormântul mă cheamă,
În lunci fără glas,
Și-n suflet cu teamă,
Îi strig, bun rămas…
Dar moartea ezită,
Să-mi cearnă hotar,
Căci umbra-mi albită,
Se-ascunde-n altar.
Singur în raclă,
Veșnicia aștept,
Și-o lâncedă faclă,
Îmi pâlpâie-n piept.
Azi cânt…
Azi cânt cu trupul spart în mii de strune,
Și fiecare sunet e un țipăt neuman,
Născut de mine, și înfiat de lume,
Dar mai apoi, trecut în acte ca orfan.
Eu cânt cu ochii plini de vechi ruine,
Cu mâinile tăiate de lumini ce dor,
Iar sângele ce-mi curge printre rime,
Încheagă un poem ce n-are autor.
Cântarea mea nu caută iertare,
Ea urlă-n cer și plânge pe pământ,
E trupul meu strivit de orișicare,
De Dumnezeul care tace crunt.
Eu cânt cu mâinile legate strâns la spate,
Ca un ocnaș al propriei lumini,
Și-n mine clopotul durerii bate,
Iar sunetul mi se strecoară-n rădăcini.
Azi cânt dintr-un mormânt care respiră,
Cu gura spartă-a dorului prelung,
Și fiecare notă, mă supără și miră,
Că n-o aud decât atunci când plâng.
Iar cântecul, o lacrimă tăcută,
Se-ntoarce-n mine ca un duh hain,
Să strige lumii cu o șoaptă mută:
Veniți, azi cântă versuri, un străin!
Și lira, zilnic, în trupu-mi tânăr sapă,
O cruce fără nume, fără semn,
Și-n ochi, mi se adâncește-o groapă,
În care cântecul prin sita lumii-l cern.
Irigaţi Sahara sufletului meu
Irigaţi Sahara sufletului meu,
Plantaţi copaci şi daţi speranţă,
Umbrit voi încerca mereu,
S-aspir din nou la viaţă,
Dar irigaţi Sahara sufletului meu.
Precum copiii faceţi castele,
Din acest blestemat nisip,
Închideţi-mă în turnurile cele,
În care speranţele se înfirip,
Dar faceţi castele …
Irigaţi Sahara sufletului meu,
Râuri să fie fericiri şi iubire,
Altfel ofrandă voi fi pentru zeu,
Iar pentru mine doar amăgire,
Irigaţi Sahara sufletului meu.
Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte,
Veniţi feţe acoperite, că-i bucurie,
S-a dus emirul, e ostenit, nu mai poate,
Trecut-a cea fost şi n-o să mai fie,
Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte.
Nebuna mea din nebunia noastră
Nebuna mea din nebunia noastră,
Desculți lipim afișe pe perete,
Și desenăm crini albi în glastră,
Ca două suprarealistice portrete.
Halate albe dănțuie pe coridor,
Ca umbre de stafii de prin castele,
Iar eu mă simt ca ultimul locuitor,
Sub cerul tău lipsit de stele.
Cămăși de forță avem în garderobă,
Pe care le îmbrăcăm doar de Crăciun,
Iisus din iesle, chicotind, ne-aprobă,
Și bem cu toții smirnă din ceaun.
Ne aplaudă în treacăt câte-un om normal,
Bufnim în râs și fluierăm la Lună,
Apoi executăm un salt mortal,
Cu medicul de gardă împreună.
Cântăm în izolare Odă bucuriei,
Lui Beethoven subit auzul îi revine,
Un paznic cade pradă poeziei,
Și începe să recite Poemele luminii.
Nebuna mea din nebunia noastră,
Ce ne iubim aicea în ospiciu,
Suntem nebuni de inimă albastră,
Și a fi așa nebuni... e un deliciu.
Sub crucea amintirii
Azi ochii tăi mi-alungă revenirea,
Iar pașii-mi plâng pe alei pustii,
Pe cerul stins îmi rătăcesc privirea,
Și sunt pierdut, căci nu mai vii...
Ai învelit cu liniște durerea,
Dar n-ai știut s-o smulgi din rădăcini,
Și cresc lăstari amari ca fierea,
Pe care îi stârpim cuprinși de vini.
Și totuși, în privirea ta rămâne,
Acea scânteie ce încă focul ține,
Nu cer să ard, ci doar pot spune,
Că m-aș topi deodată-n tine.
Plânset
Ești galbenă și tristă,
Ca toamna întârziată,
Strângi lacrimi în batistă,
Mărgăritar de fată.
Ți-e pasul zbor de flutur,
La fel ca blânda adiere,
Copacii încet se scutur,
Tu plângi numa-n tăcere.
Și sub al frunzei freamăt,
Tu storci a ta batistă,
Se aude-n cer un geamăt,
Iar toamna e mai tristă.
Mânate-n zbor de foame,
Trec păsări înspre sat,
Iar ochiul tău adoarme,
De lacrimă uscat.
Singur în raclă
Singur în raclă,
Veșnicia aștept,
Și-o lâncedă faclă,
Îmi pâlpâie-n piept.
La cap plânge-un crin,
Rămas fără apă,
Îl ud cu-al meu chin,
Și cerul se crapă.
Umblă-o fecioară,
Pe drumul pustiu,
Și păsări ce zboară,
Îi strigă că-s viu.
Cu brațele-ntinse,
Pe vânturi mă frâng,
Și doruri ucise,
În tăcere mă plâng.
Pe tâmple-mi coboară,
Ninsori fără timp,
Și iernii, spre seară,
Îi dau soare la schimb.
Mormântul mă cheamă,
În lunci fără glas,
Și-n suflet cu teamă,
Îi strig, bun rămas…
Dar moartea ezită,
Să-mi cearnă hotar,
Căci umbra-mi albită,
Se-ascunde-n altar.
Singur în raclă,
Veșnicia aștept,
Și-o lâncedă faclă,
Îmi pâlpâie-n piept.
Azi cânt…
Azi cânt cu trupul spart în mii de strune,
Și fiecare sunet e un țipăt neuman,
Născut de mine, și înfiat de lume,
Dar mai apoi, trecut în acte ca orfan.
Eu cânt cu ochii plini de vechi ruine,
Cu mâinile tăiate de lumini ce dor,
Iar sângele ce-mi curge printre rime,
Încheagă un poem ce n-are autor.
Cântarea mea nu caută iertare,
Ea urlă-n cer și plânge pe pământ,
E trupul meu strivit de orișicare,
De Dumnezeul care tace crunt.
Eu cânt cu mâinile legate strâns la spate,
Ca un ocnaș al propriei lumini,
Și-n mine clopotul durerii bate,
Iar sunetul mi se strecoară-n rădăcini.
Azi cânt dintr-un mormânt care respiră,
Cu gura spartă-a dorului prelung,
Și fiecare notă, mă supără și miră,
Că n-o aud decât atunci când plâng.
Iar cântecul, o lacrimă tăcută,
Se-ntoarce-n mine ca un duh hain,
Să strige lumii cu o șoaptă mută:
Veniți, azi cântă versuri, un străin!
Și lira, zilnic, în trupu-mi tânăr sapă,
O cruce fără nume, fără semn,
Și-n ochi, mi se adâncește-o groapă,
În care cântecul prin sita lumii-l cern.
Irigaţi Sahara sufletului meu
Irigaţi Sahara sufletului meu,
Plantaţi copaci şi daţi speranţă,
Umbrit voi încerca mereu,
S-aspir din nou la viaţă,
Dar irigaţi Sahara sufletului meu.
Precum copiii faceţi castele,
Din acest blestemat nisip,
Închideţi-mă în turnurile cele,
În care speranţele se înfirip,
Dar faceţi castele …
Irigaţi Sahara sufletului meu,
Râuri să fie fericiri şi iubire,
Altfel ofrandă voi fi pentru zeu,
Iar pentru mine doar amăgire,
Irigaţi Sahara sufletului meu.
Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte,
Veniţi feţe acoperite, că-i bucurie,
S-a dus emirul, e ostenit, nu mai poate,
Trecut-a cea fost şi n-o să mai fie,
Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte.
Nebuna mea din nebunia noastră
Nebuna mea din nebunia noastră,
Desculți lipim afișe pe perete,
Și desenăm crini albi în glastră,
Ca două suprarealistice portrete.
Halate albe dănțuie pe coridor,
Ca umbre de stafii de prin castele,
Iar eu mă simt ca ultimul locuitor,
Sub cerul tău lipsit de stele.
Cămăși de forță avem în garderobă,
Pe care le îmbrăcăm doar de Crăciun,
Iisus din iesle, chicotind, ne-aprobă,
Și bem cu toții smirnă din ceaun.
Ne aplaudă în treacăt câte-un om normal,
Bufnim în râs și fluierăm la Lună,
Apoi executăm un salt mortal,
Cu medicul de gardă împreună.
Cântăm în izolare Odă bucuriei,
Lui Beethoven subit auzul îi revine,
Un paznic cade pradă poeziei,
Și începe să recite Poemele luminii.
Nebuna mea din nebunia noastră,
Ce ne iubim aicea în ospiciu,
Suntem nebuni de inimă albastră,
Și a fi așa nebuni... e un deliciu.
Sub crucea amintirii
Azi ochii tăi mi-alungă revenirea,
Iar pașii-mi plâng pe alei pustii,
Pe cerul stins îmi rătăcesc privirea,
Și sunt pierdut, căci nu mai vii...
Ai învelit cu liniște durerea,
Dar n-ai știut s-o smulgi din rădăcini,
Și cresc lăstari amari ca fierea,
Pe care îi stârpim cuprinși de vini.
Și totuși, în privirea ta rămâne,
Acea scânteie ce încă focul ține,
Nu cer să ard, ci doar pot spune,
Că m-aș topi deodată-n tine.