Sub crucea amintirii

Aud o muzică-n adâncuri, cu sunete divine,

Ce curge-n valuri blânde din harpe nevăzute,

Prin aerul de vis plutesc miresme pline,

De fructe-nmugurite și doruri neștiute.

Pe munți de chihlimbare, sub ceruri de opal,

Coboară-un soi de pace ce nimeni n-o cunoaște,

Și inima-mi tresare, uitând de-al iernii val,

Cuprinsă de-o tăcere ce arde și renaște.

Dar visul se destramă... și iarna iar pătrunde,

Cu răsuflări de gheață, cu nori de fum albit,

Și tot ce-a fost lumină, se frânge și se-ascunde,

În umbra unui gând ce-n minte a murit.

Și-n mijlocul visării, o catedrală veche,

Se-nalță din troiene cu turle de cristal,

Iar clopotele-i sună, șoptindu-mi la ureche,

O liturghie sacră din locul meu natal.

Plutesc prin aer coruri de îngeri nevăzuți,

Cu aripi translucide din ramuri de lumină,

Iar luna-i albă toată, cu ochi imenși, tăcuți,

Și printre vălul nopții îmi pare o regină.

Atunci în mine-ncepe o rugă-nfiorată,

Un dor ce nu-i al lumii, ci-al cerului uitat,

Şi-n palma mea de gheaţă, ușor cutremurată,

O stea coboară tainic, și-n ea m-am cufundat.

Şi brusc frumoasă iarnă, cu chipul alb de ceară,

Privește cum pe aripi mă poartă un alt zeu,

Apoi, începe tristă, cu fulgi imenși să cearnă,

Și oameni de zăpadă răsar în locul meu.

Azi sufletul de pocăință-i stors,

Și-am pus trufia mai presus,

Iar Domnul fața de la noi și-a-ntors,

Mutați icoanele înspre apus.

Genunchiul închinat e-un gest uitat,

Și chiar tămâia-i fără de miros,

Purtăm cu fală atârnat la pat,

Un crucifix imens cu vârfu-n jos.

Și clopotele plâng în turn stingher,

Dar nimeni nu aude al lor oftat,

Sub ceru-nchis cu porți de fier,

Credința ne-a abandonat.

Lumina-i doar o umbră în abis,

Iar rugăciunea-i vânt ce nu răzbate,

Pe umeri goi purtăm un paradis,

Ce de la drumul veșnic ne abate.

Și-n ochii sfinților din vechi icoane,

Doar praful vremii strălucește,

Și-n mâinile cu urme de piroane,

Păcatul nostru se-odihnește.

Pustiu e în amvoane și altare,

Iar rugăciunea nu mai urcă-n sus,

La îngeri, nu dați ascultare...

Mutați icoanele înspre apus.

C-un gest brutal și nefiresc, 

Le-aș ruina definitiv pe toate, 

Deși, mi-e greu, căci te iubesc, 

Dar, stând așa, nu se mai poate. 

Am tot iertat și-am strâns în mine, 

Trădări și mofturi care mai de care, 

Și-acum când mi-e lehamite de tine, 

Îmi spui că lipsa mea e crâncenă și doare. 

Și poate doare tocmai fiindcă știi, 

Cât timp ți-am fost în întuneric, soare, 

Cum ți-am cusut plecările târzii, 

Cu fire reci de lacrimi și-mpăcare.

Mi-am risipit lumina, pas cu pas,

Ca pe-o monedă veche, fără preț,

Ba chiar ți-am dat și ce-a rămas, 

Și am primit indiferentă și dispreț.

Acum mă strâng din mine și mă duc, 

Spre un tărâm unde nu ceri, nu minți,

Căci simt că lângă tine mă usuc,

Și seacă lacrima în ochii mei fierbinți. 

Nu plec din neputință, nici din ură, 

Ci din respectul față de iubire, 

Căci inima, săraca, ea îndură, 

Și-ncet se-ndreaptă spre pieire. 

Iar dacă-n lipsa mea găsești un hău, 

E muntele ce-am fost, o știi prea bine,

Și n-am plecat ca ție să îți pară rău, 

Ci doar, să nu mă pierd definitiv… pe mine.

O iubire oarbă a unui suflet timid,

Ce n-a avut curaj să rostească,

Să strige, să urle . . .  te-am iubit,

La câtă iubire, o vorbă firească.

Cu ochi umezi şi suflet tremurând,

Fiind lângă tine, simţind că mă topesc,

Vreau să-ţi împărtăşesc iubirea plângând,

Dar crede iubito, nu pot să vorbesc,

Căci apăsarea din suflet e cît un munte,

Mă rog lui Eros să-mi vină-n ajutor,

S-o rupă, s-o spargă, curaj să mă inunde,

Să-ţi pot spune iubito, că fără tine mor.

Dar Eros nu-mi ascultă rugămintea,

Rostită pentru a nu ştiu-câta oară,

Neputinţa îmi apasă mintea,

Iubirea printre degete îmi zboară.

Rămân cu sufletul şi inima aridă,

De amor şi iubiri mistuite,

Fiindcă sunt o fiinţă timidă,

A cărui vorbe rămân nerostite.

De te-aș pierde într-o zi,

S-ar sfârși și a mea viață.

Anii mei s-ar ofili,

Fără a buzelor dulceață.

Voi umbla c-un gol în suflet,

Și cu mintea sfâșiată,

Mă voi prăbuși în umblet,

Azi mai mult ca niciodată.

De te-aș pierde pentr-o clipă,

Aș zbura umil sub soare,

Și mi-aș frânge o aripă,

Ca să-ți fac din ea răcoare,

Să mă simți în adiere,

Cum te mângâi pe obraz,

Cum pierduta clipă cere,

Înc-o clipă de extaz.

De te-aș pierde pe vecie,

Eu m-aș împietri în timp,

Te-aș zidi cu poezie,

Și te-aș face anotimp,

An de an să vii în lume,

Peste veacuri, pe vecie,

Și să-mprăștii de pe culme,

Necitita - mi poezie.

Un zâmbet fățarnic arunci,

Ochiul trandafiriu naște spini,

Ura îți dă încontinuu porunci,

Și mă cauți printre străini.

Un sărut viermănos mi-a rămas,

Și-mi roade inima întruna,

Nu mai am remușcări de te las,

În priviri îți sclipește minciuna.

Cuvântu-ți ca o lamă subțire,

Retează orice vorbă șoptesc,

Demonic ochii îți râd în privire,

Și totul mi se pare grotesc.

În trupul tău, o catedrală arsă,

Își clatină vitraliile de scrum,

Respiri un aer de iarnă întoarsă,

Și-mprăștii mirosu-ți de fum.

În naosul gol bat clopote oarbe,

Tăcerea lor e un sunet învins,

Pe altarul rece zac umbrele albe,

A unui suflet de ură cuprins.

Nu mai dărâm și nimic nu ridic,

Vei sta în praful aceleiași ruine,

O umbră fără nume, fără nimic,

Cu sufletul plin de iubirea de sine.

Nu vreau să fiu furtună-n tine,

Nici val ce-ți sapă în nisip,

Ci vântul blând ce-abia te-atinge,

Un gând ce-ți face greul lin.

Nu vreau să fii o umbră-n noapte,

Și nici să te frămânți în minte

Eu doar aștept să vii spre mine,

Când simți că inima-ți permite.

Nu vreau să-ți tulbur vreo clipire

Nici să-ți împovărez vreun pas,

Eu doar aștept fără grăbire,

Să vii spre mine când ai glas.

Nu vreau să-ți smulg vreo ezitare,

Nici să te pierzi sub pași grăbiți,

Ci doar să știi că-n depărtare,

Eu sunt același... neclintit.

Nu vreau așa ca ploaia de afară

Să te asemeni cu vremea grea,

Eu vreau să-ți fiu o alinare,

Să fur tristețea din privirea ta.

Femeie, când mă uit în ochii tăi, Văd cerul plin cu stele, Femeie, când ascult cum bate inima ta, Văd viitorul vieţii mele. Femeie, când eşti departe, Sufletul mi se aprinde de dor. Când eşti lângă mine, Dorul mi se preschimbă în amor. Femeie, când sărut mâinile tale Albe ca miezul pâinii, Atunci înţeleg că tu eşti Speranţa mea în ziua de mâine. Căci fără tine, femeie, lumea ar părea O frunză bătută de vânt, Dar cu tine e ca o grădină a raiului, Unde îngerii niciodată nu plâng. poezie de Vladimir Potlog

Te-as striga în miez de noapte 

Sa-ti șoptesc visele toate 

Sa privim cerul cu stele 

Ești leac al inimii mele

Când e noapte îmi ești vis 

Când e zi ești paradis

În apus îți vad privirea 

Parca tu mi ești nemurirea 

Ti-as scrie povești 

Dar nu știu unde ești

Îți scriu poezii 

De parca ai veni

Versuri multe, nestemate

Lumea mare ne desparte 

Dar când voi privi la stele 

Ești în gândurile mele...

Liniste!

In sufletul meu

Nu mai e timp

Pentru distractii...

Pentru bucurii...

Pentru iubire...

Acum,

In intunericul meu

Recapitulez

Iarasi

Evenimentele

Vietii mele

Si simt ca

Nu mai am

Sanse

La evadare...

Asa ca

Las moartea cea oarba

Sa caute-n mine cu mana de moasa.

VIAȚA  E UN  DAR

TRĂIEȘTE-O  CA ATARE ,

AJUT-O  SĂ  TE URCE ,

NU  SĂ  TE  COBOARE .

ÎNDEAMN-O  LA  VOINȚĂ ,

ÎNDEAMN-O  LA  RĂBDARE

ȘI  VA  STRĂLUCI  ,

CA CEA MAI  MÂNDRĂ  FLOARE !...

De ce te-aș mai iubi...?

E o afirmație stupidă,

Spusă la nervi ori la glumă..

De ce nu te-aș mai iubi?..

Asta chiar e perfidă!...

Să mă prefac că nu curmă.

Doar gândul că te -as pierde?,

Mă tulbură și mă sugrumă!

În timp ce-ți caut scuze,

Resemnarea mă cuprinde 

Și mă eliberez de teamă 

Cu zâmbetul amar pe buze.

Nu te vreau străin de mine,

Ci să -mi aparții pe veci.

Ești al meu, așa cum ești;

Eu mă regăsesc în tine,

Iar tu,cum sunt,mă placi.

Și mă topesc când mă privești.

De fapt merită -n esență,

O ceartă banală să ne rupă,

Punând capăt fericirii?..

Să fim părtași la suferință,

Luând decizia în pripă,

Căzuți pradă amintirii?...

,