Reverie

Vioi vă îndreptați spre dezastru,

Într-o lume de chipuri cioplite,

Pe cer nu mai e nici un astru,

Iar lumina-i și ea pe sfârșite.

Născociți zi de zi Dumnezei,

Şi-i rugați să vă-adune comori,

Veți sluji permanent pentru ei,

De veți fi desfătați în orori.

Vă adunați mai apoi în biserici,

Și surâdeți prostesc la icoane,

Blesteme aruncați peste clerici,

Înfigând în Iisus mii de piroane.

Peste tot se zăresc cimitire,

Însă eu mă întorc la obârșii,

Și dispar neînsemnat ca o știre,

Ca un apus fericit pentru dânșii,

Ca un dor schingiuit de iubire,

Ca un semn pentru-a doua venire.

Deseară să nu mă aștepți,

Am întâlnire cu Luna,

Poți apoi să mă cerți,

Îmi este totuna...

Deseară să nu mă aștepți,

Am întâlnire c-o stea,

Poți apoi să mă cerți,

Să râzi de lacrima mea.

Deseară să nu mă aștepți,

Plec în trecut, undeva,

Când nu puteai să mă cerți,

Fiindcă inima ta mă iubea.

Eu, abia sositul prunc

În noua lume ce mi-i casă,

Sunt aşteptat de ursitori cu părul lung

Şi moartea tânără fără de coasă.

Râzând acestea-mi hărăzesc destinul,

Cu lungi urcuşuri şi abisuri,

Cu clipe mai amare ca pelinul,

Cu înălţări şi prăbuşiri de visuri.

Spăşit m-am adăpat din ele,

Şi pod şi scară mi-am făcut din trup,

Flămând am adormit sub stele,

Ca-n zori într-o scânteie să erup.

Şi -am mers mereu cu vântu-n faţă.

Mi-am oblojit şi boli de trup şi minte,

Şi-am râs în fiecare dimineaţă,

De ursitori şi moartea cea cuminte.

Acum, de aici, din vârf de creastă,

Cu ochii-n lacrimi şi suflet împăcat,

Mă uit la prunci şi la nevastă,

Şi-am înţeles de ce atâtea am înfruntat.

Dă gândul afară din minte,

Ca inima să-ți poată șopti,

Acele divine cuvinte,

Ce gura nu le poate rosti.

Dă ura afară din suflet,

Și lasă să intre lumina,

În tine totul e umed,

Și colcăie minciuna și vina.

Dă-ți mama afară din tine,

Și lasă să râdă copilul,

Și-n lacrima pură ce vine,

Acolo să-ți fie exilul.

Printre lumini de stele albastre,

Rătăcește un gând ce nu știe,

Dacă-i moarte sau doar veșnicie,

Pentru două inimii sihastre.

Și coboară peste toate o stare,

Pe pereți, în priviri, în destine,

Ca un fior ce nu vrea să încline,

Balanța între amor și sfidare.

Între ele se destramă hotare,

Ca o daltă în inimi de gheață,

Rămânând între vis și speranță,

Doar tăcerea ca formă de viață.

Și din tot ce a fost mai rezistă,

Un cuvânt dintr-o seară târzie,

Un ecou, ca un vânt, ce adie

Într-o toamnă care nu mai există.

Pe sub umbre de stele târzii,

Auzi murmur de visuri sfărmate,

Și prin bezna zămislită de noapte,

Trec tăcerile unor inimi pustii.

Ca doi fluturi cu aripi albastre,

S-a pierdut între cer și pământ,

Fără zbor, fără-un sfânt legământ,

Iubirea celor două inimi sihastre.

Striveşte-mi sărutul de bolta cerească,

Ascunde-mi iubirea în cozi de comete,

Măduva în oase să-mi înflorească,

Amorul din tine crunt să mă îmbete.

Pasul tău să-mi sprijine viaţa,

Să-mi tremure celula în ţesuturi,

Să înşfac cu ochi dulci dimineaţa,

Să plâng peste noi începuturi.

Să mă zbat în orgasme, convulsii,

Apoi să apar cianozat la botez,

Să te ung pe sân cu alese emulsii,

Şi apoi cu un sărut să-l crestez.

Să-ţi curg peste privire şi trup,

Să mă simţi ca pe sânge în vene,

Inima să-ţi bată undeva în văzduh,

Din umeri să-ţi crească îngeresc două pene.

Focul din tine în priviri să mi-l torni,

Orb să mă prăvăl peste lume,

Să muşc ca o fiară din suflet şi cărni,

Să înviez a treia zi în genune.

in fundul plaminilor mei

e ca o lingura de aer

mai putin de-o rasuflare,

nu mai mult de-o soapta

de care, nici de-as tusi,

nici de-as stranuta ,nici de m-as ineca

nici de m-as afla strivit de-o povara

nu m-as putea goli.

in fundul plaminilor mei

e ca o lingura de aer

precursor al respiratiei tale

inainte de-a te saruta

Moșule,ce faci ești,bine?..

Mă opresc iar pe la tine,

Să -mpart plictisu-n jumate,

Să te slujesc ca și la carte..

Ce poftești la prânz, bătrâne;

Oare cum e vremea mâine;

Apoi privim tăcuți pereții,

Numărăm tic -tacul vieții.

.. Radioul sună în surdină,

Tu sorbi din cana ta plină,

Ceaiul negru cu lămâie,

Ce povestea ta o știe...

Stai gârbovit la masă,

Pufăi din țigară arsă 

Cu ochii țintiți la ecran,

Tastezi cu patos și elan..

Nici de cină nu te -atingi

Doar la gândul să învingi;

Ăsta -i țelul tău, sărmane 

 ,Nu sa te vaiti la icoane.

C -ai fost bătut de soartă,

Să te usuci că și o plantă,

CĂ șezi în scaun, osândit,

Fără puteri, înțepenit..

Mă rogi cu voce stinsă,

Lampa să ți o las aprinsă,

Că iar somnul nu te fură,

Te răsucește și te -njură...

S-a stins cuvântul pe hârtia goală,

Iar mâna tremură pe ea încet,

O lume crudă astăzi se răscoală,

Și-l mustră zilnic pe poet...

Iubiri de foc trăite odinioară,

Acum sunt umbre reci dintr-un regret,

Atârnă-n ștreangul fără sfoară,

Și-l mustră zilnic pe poet...

Cuvintele-au murit în cartea nedeschisă,

S-a stins din inimi dorul desuet,

Iubirea nu mai arde, și învinsă,

Îl mustră zilnic pe poet...

Sunt zile goale, nopți fără-nțelesuri,

Când gândurile nasc poemul incomplet,

Iar rime albe învăluiesc eresuri,

Și-l mustră zilnic pe poet...

Se clatină lumina prin perdele,

Și-atinge tâmpla bietului poet,

Din mână-i cade pe podele,

Iertarea sa, rescrisă-ntr-un sonet.

,,Tatăl nostru
care ești în ceruri,,
Vino cu a ta povață,
Privește viața și-a ei  neputință
Ajută oamenii să nu  rătăcească,
Să nu-și piardă nădejdea în credință.

,, Sfințească - se voia ta,,
Tată ceresc
Nu lăsa omenirea oropsită,
De zeii întunericului urgisită
De ființe hidoase și perfide
Posedate de setea de-a ucide.
Să ,, Vie împărăția ta,,
Hrană să ne fie  a ta pildă
S-alungi minciuna din  falsa catedrală
Cu idoli  războinici ce-n  sânge
De creștin,  urâțenia lor și-o scaldă
Credința-n tine , ar vrea  să dispară.

,, Facă-se voia ta ,,
Și-a tale zece, drepte porunci
Să fie în drumul nostru călăuze
Avem de ele nevoie în faptă și în gând
Azi, mâine și oricând.
Pacea, iubirea nu mai sunt
Nici în cerul atât cât îl privim,
Nici pe pământ.

,,Pâinea noastră cea de  toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi,,
Mâine și cât va  fi să fie…
Zilnic la tine ne rugăm
Puteri să ne dai  ca să muncim
Noi nu vrem pâinea s-o cerșim.

,,Iartă-ne nouă greșelile noastre,,
Păcate facem… Îngenunchiați
La icoană, din suflet regretăm
Iar pentru cei ce ne dau lanțuri,
Ne constrâng  credința în tine
să nu  o respectăm,
Noi,  înlăcrimați tot ne rugăm:
Dă-le doamne înțelepciune,
Empatie și dreaptă judecată

,, Că a Ta este împărăția
Slava și puterea,,
De-a modela neoamenii în omeni.
,,Tatăl nostru,, cel ceresc
,,Din valul ce  ne bântuie
Înalță-ne,  ne mântuie ,,
Numai TU poți ,numai TU.

Din lemn de tei făcură-mi tata leagăn,

Și din același lemn eu i-am făcut coșciug,

Am râs cu el o viață întreagă,

Și-am tras din greu la același jug.

Și-mi amintesc când am săpat fântâna,

Și viață am dat la totul dimprejur,

Plângând îmi strânse strașnic mâna,

Și îmi părea că-n el e totul pur.

Pe blânda mamă o iubea nespus,

Și-i oferea crini albi luând-o de mijloc,

Iar ea cu sufletul adânc străpuns,

Zâmbea și-apoi îl săruta cu foc.

Și viața curse ca un râu cu miere,

Cu toate rânduite de-același ritual,

Și le spuneam plângând, la revedere,

Când mă duceam la horă sau la bal.

Acum în leagănul micuț îmi șade fata,

La fel, ne-om înhăma la același jug,

Și din același tei tăiat demult de tata,

Am pus deoparte și pentru-al meu coșciug.

Adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă muritori,
veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori.


Nori de noapte-n cer se suie-
vestitori de vremuri sumbre,
iar din bezna albăstruie
scapă bulgării de umbre.


Ning zăpezi fără de urmă,
întru negru se întorc,
unduind pământul curmă
șerpi cu limbile de foc.


Lung vibrează vocea nopții,
plumb în serenade sună,
istoviți și-aruncă sorții
semănătorii de furtună.


Veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori,
adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă
muritori.