Reverie
Culori bizare îmi pătează chipul,
Amestecuri de negru, negru, negru…
Cunosc infernul şi nimicul,
Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.
În criptă arunc cu silă un ort,
Buchetul de azalee ofilit,
Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum pot,
Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.
Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,
Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,
Invoc blesteme peste muritori,
Ca să-L provoc pe Dumnezeu.
Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,
Îmi place să mă bată, ca să plâng,
În faţa Lui să mă răsfăţ,
Şi în iluzii coroana să i-o frâng.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 16 октября 2023
Просмотры: 560
Стихи из этой категории
Doamne,iartă-mă
Iartă-mă Doamne, căci nu știu ce fac
În fiecare zi mă trădez,te trădez fără să vreau
Dar tot o fac.
Iartă-mă Doamne, căci știi că mă va durea.
Iartă-mă Doamne, pe mine cel păcătos
Căci mi-e frică de întunericul dens
Mi-e frică de junghiul cel spătos
Iartă-mă Doamne, te rog dă-mi un sens.
Iartă-mă Doamne, căci sunt vinovat
Tot ce știu e numai păcate să fac
Cer iertare pentru tot ce-am stricat
Iartă-mă Doamne, scoate-mă din acest infinit liliac.
Iubitorul nepăsării
Aşa departe stã înţelepciunea
De gândul oricãrui nepãsãtor!
Cã, mai aproape stã pe trup, o hainã
Şi mai lipitã coada, de topor.
El nu e deranjat defel, sãracul,
Cã-i zboarã cugetãrile hai-hui.
Ba-i mulţumit, având stimã de sine
Şi zice cã aşa e felul lui...
Nu are nici mustrãri de conştiinţã,
Cã pierde-atâta vreme în zadar
Ci, din pocalul firii, socoteşte
Sã îşi mai toarne-o datã în pahar.
Îşi vânturã secundele, de-a dreptul
Şi crede c-are vreme, berechet,
Trãind aşa, fãr-a bãga de seamã
Cum se-ofileşte-al anilor buchet!...
Ce miracol…
Mă suduie mitropolitul,
Că prescura-i din tărâță,
El uitase preasfințitul,
Că pământul n-are țâță.
Că făina de la moară,
Vinul dulce de butuc,
Nu curge pe ulicioară,
Ori tâșnește din izbuc.
Babe urlă la icoane,
Cu pomelnicul de gât,
Cade pâinea din amvoane,
Sfinții merg la ogorât,
Ce miracol, ce minune,
Avem vin și avem pâine!
Popa suflă ușurat,
În amvon pute a păcat.
Fii bun..omule!
Aseară, când eu șofam pe stradă,
Am văzut printre mașini o mamă,
O făptură blândă cu privirea caldă,
Împlorând șoferii pentru pomană
Copilul din cârca ei printre suspine,
Un colind cânta cu un glas duios,
Se-auzea rostind...să fii bun creștine,
Nu uita de sus, să privesti și-n jos
O lacrimă am simțit-o pe obraz,
Cum lunecă usor spre colțul gurii,
Și-n jos eu am privit cu mult necaz,
Simțind sudoarea umplându-mi porii
Pe dată m-am trezit tot inundat,
Și transpirat cu rău de la ficat,
Când conștient fiind am meditat,
Cât sunt de sus și-n jos nu m-am uitat
M-am străduit să văd că cineva,
Deschide ușa să ofere un bănuț,
Dar...nu s-a întâmplat așa ceva,
Cu toțîi au fugit, spre loc călduț
Atunci, m-am scotocit prin buzunare,
Poate găsesc ceva mărunt de dat,
Dar s-a schimbat lumina-n semafoare,
Și-n trombă de pe loc, eu am plecat
Un gol imens în mine am simțit,
Că am rămas cu mărunțișu-n mână,
Și ca ceilalți șoferi am devenit,
Un om mărunt, ratând o faptă bună
Și spun..ajută-l pe cel necăjit,
Și fii creștine om cu bunătate,
De vrei de oameni să fii pomenit,
Rostindu-ți al tău nume, când tu vei fi...
departe!
Predestinare
Îmi e sortit să trec prin astă lume,
Să nu-mi aleg nici soartă și nici nume,
Să fiu gonit de ploi și întunecimi,
Să merg târâș prin sumbre adâncimi,
Să cânt ce altuia îi sună bine,
Și să dansez chiar dacă nu îmi vine.
Și nu mi-e dat să trec precum îmi e dorința,
Să nu știu ce-i durerea, tristețea, suferința,
Să-nfrunt lumini și ploi, și întunecimi,
Să zbor spre neatinse înălțimi,
Să cânt ce inimii zburdalnice îi place,
Și să dansez la mine-n carapace.
Dar, eu, nebun și trist, tot Ție mă închin,
Și plâng de ce mi-ai dat pârdalnicul destin.
Fiul ploii
Plouă întruna de un veac,
Ba plouă chiar de sub pământ,
Natura nu-și mai află leac,
Iar Domnul nu mai face legământ.
Mi-e ochiul ud și în orbită,
Iar inima în piept stă inundată,
Mi-e udă pâinea de pe plită,
Iar apa din fântână e udată.
Un nor în curte îmi pare că se joacă,
Că apa-i cățărată în copac,
Iar soarele e dus ca să petreacă,
Căci umbra îmi e moartă de un veac.
Din apocrife aflu cum era uscatul,
Cum soarele zâmbea la răsărit,
Iar mama cred că a mușcat păcatul,
Căci plouă chiar de când m-a zămislit.
Și plouă întruna de un veac,
S-au înecat în valuri toți eroii,
Și-aud o știre de dincolo de lac,
Că moartea-l caută pe fiul ploii.
Doamne,iartă-mă
Iartă-mă Doamne, căci nu știu ce fac
În fiecare zi mă trădez,te trădez fără să vreau
Dar tot o fac.
Iartă-mă Doamne, căci știi că mă va durea.
Iartă-mă Doamne, pe mine cel păcătos
Căci mi-e frică de întunericul dens
Mi-e frică de junghiul cel spătos
Iartă-mă Doamne, te rog dă-mi un sens.
Iartă-mă Doamne, căci sunt vinovat
Tot ce știu e numai păcate să fac
Cer iertare pentru tot ce-am stricat
Iartă-mă Doamne, scoate-mă din acest infinit liliac.
Iubitorul nepăsării
Aşa departe stã înţelepciunea
De gândul oricãrui nepãsãtor!
Cã, mai aproape stã pe trup, o hainã
Şi mai lipitã coada, de topor.
El nu e deranjat defel, sãracul,
Cã-i zboarã cugetãrile hai-hui.
Ba-i mulţumit, având stimã de sine
Şi zice cã aşa e felul lui...
Nu are nici mustrãri de conştiinţã,
Cã pierde-atâta vreme în zadar
Ci, din pocalul firii, socoteşte
Sã îşi mai toarne-o datã în pahar.
Îşi vânturã secundele, de-a dreptul
Şi crede c-are vreme, berechet,
Trãind aşa, fãr-a bãga de seamã
Cum se-ofileşte-al anilor buchet!...
Ce miracol…
Mă suduie mitropolitul,
Că prescura-i din tărâță,
El uitase preasfințitul,
Că pământul n-are țâță.
Că făina de la moară,
Vinul dulce de butuc,
Nu curge pe ulicioară,
Ori tâșnește din izbuc.
Babe urlă la icoane,
Cu pomelnicul de gât,
Cade pâinea din amvoane,
Sfinții merg la ogorât,
Ce miracol, ce minune,
Avem vin și avem pâine!
Popa suflă ușurat,
În amvon pute a păcat.
Fii bun..omule!
Aseară, când eu șofam pe stradă,
Am văzut printre mașini o mamă,
O făptură blândă cu privirea caldă,
Împlorând șoferii pentru pomană
Copilul din cârca ei printre suspine,
Un colind cânta cu un glas duios,
Se-auzea rostind...să fii bun creștine,
Nu uita de sus, să privesti și-n jos
O lacrimă am simțit-o pe obraz,
Cum lunecă usor spre colțul gurii,
Și-n jos eu am privit cu mult necaz,
Simțind sudoarea umplându-mi porii
Pe dată m-am trezit tot inundat,
Și transpirat cu rău de la ficat,
Când conștient fiind am meditat,
Cât sunt de sus și-n jos nu m-am uitat
M-am străduit să văd că cineva,
Deschide ușa să ofere un bănuț,
Dar...nu s-a întâmplat așa ceva,
Cu toțîi au fugit, spre loc călduț
Atunci, m-am scotocit prin buzunare,
Poate găsesc ceva mărunt de dat,
Dar s-a schimbat lumina-n semafoare,
Și-n trombă de pe loc, eu am plecat
Un gol imens în mine am simțit,
Că am rămas cu mărunțișu-n mână,
Și ca ceilalți șoferi am devenit,
Un om mărunt, ratând o faptă bună
Și spun..ajută-l pe cel necăjit,
Și fii creștine om cu bunătate,
De vrei de oameni să fii pomenit,
Rostindu-ți al tău nume, când tu vei fi...
departe!
Predestinare
Îmi e sortit să trec prin astă lume,
Să nu-mi aleg nici soartă și nici nume,
Să fiu gonit de ploi și întunecimi,
Să merg târâș prin sumbre adâncimi,
Să cânt ce altuia îi sună bine,
Și să dansez chiar dacă nu îmi vine.
Și nu mi-e dat să trec precum îmi e dorința,
Să nu știu ce-i durerea, tristețea, suferința,
Să-nfrunt lumini și ploi, și întunecimi,
Să zbor spre neatinse înălțimi,
Să cânt ce inimii zburdalnice îi place,
Și să dansez la mine-n carapace.
Dar, eu, nebun și trist, tot Ție mă închin,
Și plâng de ce mi-ai dat pârdalnicul destin.
Fiul ploii
Plouă întruna de un veac,
Ba plouă chiar de sub pământ,
Natura nu-și mai află leac,
Iar Domnul nu mai face legământ.
Mi-e ochiul ud și în orbită,
Iar inima în piept stă inundată,
Mi-e udă pâinea de pe plită,
Iar apa din fântână e udată.
Un nor în curte îmi pare că se joacă,
Că apa-i cățărată în copac,
Iar soarele e dus ca să petreacă,
Căci umbra îmi e moartă de un veac.
Din apocrife aflu cum era uscatul,
Cum soarele zâmbea la răsărit,
Iar mama cred că a mușcat păcatul,
Căci plouă chiar de când m-a zămislit.
Și plouă întruna de un veac,
S-au înecat în valuri toți eroii,
Și-aud o știre de dincolo de lac,
Că moartea-l caută pe fiul ploii.
Другие стихотворения автора
... semne
... semn 1
Creatorul mergând îngândurat,
lovi din greșeală
"Cuvântul"...
Big-Bang se auzi deodată.
... semn 2
La început,
Adam plutea deasupra pământului,
și nu se putea bucura
de minunățiile acestuia.
-Creatorule, creatorule!
-Ah, gravitația! Iartă-mă Adame...
Şi a zis Dumnezeu:
-Să fie 9,80...
Și a fost 9,80.
Iar omul n-a mai putut zbura.
... semn 3
Lumina cădea cu stropi mari ca o ploaie,
pe pământul arid și în flăcări.
Viața și Moartea...
Și a sfârâit duhul lumii:
-Aleluia, Aleluia!
Și lumina s-a ridicat la ceruri,
Iar focul a intrat în pământ.
Și a fost ziuă...
Și a fost noapte...
Vorbe…
Azi lumea îți va spune-n mod firesc,
Că nu sunt bun, că-s cam ciudat,
Și nu sunt dintr-un os domnesc,
Ci din popor sunt scăpătat...
Și multe vorbe vor veni șiroaie,
Ocări și bârfe, și sudalme,
Să-ți curgă prin ureche ca o ploaie,
Ba chiar ca să te ia la palme.
Tu, taci, și lasă-i slobozi să înșire,
Povești și amenințări duium,
Că-atâta timp, cât noi avem iubire,
Nimic nu ne va sta în drum.
Căci vorbele se spulberă în vânt,
Ca frunza arsă-n miez de toamnă,
Iar noi purtați de-aceleași legământ,
Vom ține pruncii nostri-n palmă.
Ne-or judeca, dar fără de temei,
Căci poartă-n suflet numai ură,
Eu, însă simt, cum ochii mei,
Îți sorb iubirea gingașă și pură.
Și-or trece anii, vânturi vor mai fi,
Obrajii vor culege niscai riduri,
Că-n lumea asta plină de stihii,
Doar dragostea ridică ziduri,
Și nu-i destinul scris de gura rea,
Nici soarta frântă de blesteme,
Și-atâta timp cât palma mea,
Cuprinsă este în a ta, nu ne vom teme.
Dezastrul meu...
Dezastrul meu vă ține în picioare,
Căderea mea v-a ridicat,
Căci ea v-a dat la fiecare,
Tot ce cu chin am adunat.
Voi v-ați hrănit din rană vie,
Din ce-am tăcut și n-am strigat,
Din rugă mută și pustie,
Din plânsul meu îngenuncheat.
Ați rupt din mine fără să se știe,
Că sângele-mi era cuvânt,
Și-ați îmbrăcat a mea robie,
Cu vorbe aruncate-n vânt.
Dar nu-i blestem în suferință,
Nici foc ce-n gol să fi murit,
E-un har să arzi cu umilință,
Și să renaști din ce-ai pierit.
Am fost trădat de soră și de frate,
De mâini ce le-am spălat cu dor,
Și-n ochii lor, plini de păcate,
Mi-am căutat al meu izvor.
Dar n-am murit, ci din cădere,
Am învățat să fiu întreg,
Să port în suflet cu tăcere,
Tot ce urăsc și nu-nțeleg.
Dezamăgire
Cu mintea rătăcind în amăgire,
Mă-ndrept agale spre tăceri,
Sub pleoapele căzute de iubire,
Se frânge dragostea de ieri.
Îi port în piept icoana nemuririi,
Cu glasul stins de-atâtea căutări,
Și mă închin sub crucea amintirii,
Sperând s-o întâlnesc în alte zări.
Azi port în inimă o veche rană,
Din ea se scurge sângele tristeții,
Sub pielea mea e numai toamnă,
Și veșteji îmi sunt anii tinereții.
În jurul meu e-o mare fără țărmuri,
Și mă înec din nou în amintiri,
Cu mâinile întinse către ceruri,
Din mintea mea înalț dezamăgiri.
Deseară…
Deseară să nu mă aștepți,
Am întâlnire cu Luna,
Poți apoi să mă cerți,
Îmi este totuna...
Deseară să nu mă aștepți,
Am întâlnire c-o stea,
Poți apoi să mă cerți,
Să râzi de lacrima mea.
Deseară să nu mă aștepți,
Plec în trecut, undeva,
Când nu puteai să mă cerți,
Fiindcă inima ta mă iubea.
Am început să mă topesc
Am început să mă topesc,
Deși atât de multă ceară am,
Şi curg torent, și absent privesc,
Cum lacrimile vieții bat în geam.
Am început să mă topesc,
Deși fitilul mi-i deja cenușă,
Şi ard intens, și absent privesc,
Cum flăcările îmi bat la ușă.
Am început să mă topesc,
Și curg în picuri pe-al tău trup,
Căci aș dori să te trezesc,
Să ne iubim neîntrerupt.
Am început să mă topesc,
Iar ceară nu mai este în stup,
Deși aș vrea să mai trăiesc,
Topindu-mă, încet, încet mă duc.
Am început să mă topesc,
Şi mă adun din candelabru,
O altă lumânare să clădesc,
Să-mi pâlpâie la cap macabru.
... semne
... semn 1
Creatorul mergând îngândurat,
lovi din greșeală
"Cuvântul"...
Big-Bang se auzi deodată.
... semn 2
La început,
Adam plutea deasupra pământului,
și nu se putea bucura
de minunățiile acestuia.
-Creatorule, creatorule!
-Ah, gravitația! Iartă-mă Adame...
Şi a zis Dumnezeu:
-Să fie 9,80...
Și a fost 9,80.
Iar omul n-a mai putut zbura.
... semn 3
Lumina cădea cu stropi mari ca o ploaie,
pe pământul arid și în flăcări.
Viața și Moartea...
Și a sfârâit duhul lumii:
-Aleluia, Aleluia!
Și lumina s-a ridicat la ceruri,
Iar focul a intrat în pământ.
Și a fost ziuă...
Și a fost noapte...
Vorbe…
Azi lumea îți va spune-n mod firesc,
Că nu sunt bun, că-s cam ciudat,
Și nu sunt dintr-un os domnesc,
Ci din popor sunt scăpătat...
Și multe vorbe vor veni șiroaie,
Ocări și bârfe, și sudalme,
Să-ți curgă prin ureche ca o ploaie,
Ba chiar ca să te ia la palme.
Tu, taci, și lasă-i slobozi să înșire,
Povești și amenințări duium,
Că-atâta timp, cât noi avem iubire,
Nimic nu ne va sta în drum.
Căci vorbele se spulberă în vânt,
Ca frunza arsă-n miez de toamnă,
Iar noi purtați de-aceleași legământ,
Vom ține pruncii nostri-n palmă.
Ne-or judeca, dar fără de temei,
Căci poartă-n suflet numai ură,
Eu, însă simt, cum ochii mei,
Îți sorb iubirea gingașă și pură.
Și-or trece anii, vânturi vor mai fi,
Obrajii vor culege niscai riduri,
Că-n lumea asta plină de stihii,
Doar dragostea ridică ziduri,
Și nu-i destinul scris de gura rea,
Nici soarta frântă de blesteme,
Și-atâta timp cât palma mea,
Cuprinsă este în a ta, nu ne vom teme.
Dezastrul meu...
Dezastrul meu vă ține în picioare,
Căderea mea v-a ridicat,
Căci ea v-a dat la fiecare,
Tot ce cu chin am adunat.
Voi v-ați hrănit din rană vie,
Din ce-am tăcut și n-am strigat,
Din rugă mută și pustie,
Din plânsul meu îngenuncheat.
Ați rupt din mine fără să se știe,
Că sângele-mi era cuvânt,
Și-ați îmbrăcat a mea robie,
Cu vorbe aruncate-n vânt.
Dar nu-i blestem în suferință,
Nici foc ce-n gol să fi murit,
E-un har să arzi cu umilință,
Și să renaști din ce-ai pierit.
Am fost trădat de soră și de frate,
De mâini ce le-am spălat cu dor,
Și-n ochii lor, plini de păcate,
Mi-am căutat al meu izvor.
Dar n-am murit, ci din cădere,
Am învățat să fiu întreg,
Să port în suflet cu tăcere,
Tot ce urăsc și nu-nțeleg.
Dezamăgire
Cu mintea rătăcind în amăgire,
Mă-ndrept agale spre tăceri,
Sub pleoapele căzute de iubire,
Se frânge dragostea de ieri.
Îi port în piept icoana nemuririi,
Cu glasul stins de-atâtea căutări,
Și mă închin sub crucea amintirii,
Sperând s-o întâlnesc în alte zări.
Azi port în inimă o veche rană,
Din ea se scurge sângele tristeții,
Sub pielea mea e numai toamnă,
Și veșteji îmi sunt anii tinereții.
În jurul meu e-o mare fără țărmuri,
Și mă înec din nou în amintiri,
Cu mâinile întinse către ceruri,
Din mintea mea înalț dezamăgiri.
Deseară…
Deseară să nu mă aștepți,
Am întâlnire cu Luna,
Poți apoi să mă cerți,
Îmi este totuna...
Deseară să nu mă aștepți,
Am întâlnire c-o stea,
Poți apoi să mă cerți,
Să râzi de lacrima mea.
Deseară să nu mă aștepți,
Plec în trecut, undeva,
Când nu puteai să mă cerți,
Fiindcă inima ta mă iubea.
Am început să mă topesc
Am început să mă topesc,
Deși atât de multă ceară am,
Şi curg torent, și absent privesc,
Cum lacrimile vieții bat în geam.
Am început să mă topesc,
Deși fitilul mi-i deja cenușă,
Şi ard intens, și absent privesc,
Cum flăcările îmi bat la ușă.
Am început să mă topesc,
Și curg în picuri pe-al tău trup,
Căci aș dori să te trezesc,
Să ne iubim neîntrerupt.
Am început să mă topesc,
Iar ceară nu mai este în stup,
Deși aș vrea să mai trăiesc,
Topindu-mă, încet, încet mă duc.
Am început să mă topesc,
Şi mă adun din candelabru,
O altă lumânare să clădesc,
Să-mi pâlpâie la cap macabru.