Revelație...
Din lume vreau ca să mă șterg,
Pe caii apocalipsei să alerg,
Să râd la o cafea pe Marte,
Citind Geneza dintr-o veche carte,
Apoi să sun din trâmbițe de înger,
Și să notez smerit pe foi de sânger,
Pe cei ce-au fost aleși, de cel Ales,
Să-mi stea alăturea în Univers,
Să rup pecețile bucăţi, râzând,
Să-i văd pe cei rămași plângând,
Să-l spovedesc pe acel ce-i teolog,
Și-apoi să beau cu Gog și cu Magog,
Să le servesc aghiazmă-n Sfântul Graal,
Sfințită chiar de zeul Baal,
Și toate semințiile din lume,
Să-mi strige înspre cer : Stăpâne!
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 11 января 2024
Просмотры: 573
Стихи из этой категории
Psalmi - LII - Gânduri sugrumate
Sunt gânduri, Doamne,
care nu se spun.
Nu pentru că nu știu cuvintele,
ci pentru că mi-e teamă
să le rostesc.
Gânduri încolțite în noapte,
ascunse sub zâmbete,
neîmpărtășite nici măcar inimii mele.
Și totuși, ele cresc —
tăcute, grele,
ca pietrele care nu fac ziduri,
ci morminte.
Le port ca pe niște lanțuri
invizibile,
dar simțite cu fiecare pas.
Și când vreau să mă rog,
ele îmi sugrumă glasul
cu tăcerea lor de plumb.
Dar Tu, Doamne, știi…
Chiar și ce n-am spus.
Chiar și ce mi-e rușine să gândesc.
Și nu Te dai înapoi.
Tu intri acolo unde nici eu nu vreau să privesc,
și aprinzi o lumină slabă —
nu ca să mă judeci,
ci ca să mă ridici.
Învață-mă, Doamne,
să-Ți dau și ce nu pot rosti,
să-Ți încredințez nu doar rugăciunea,
ci și nodul din rugă.
Ca să pot respira din nou —
nu aer,
ci adevăr.
Oameni de ceramică
Ce reci și duri suntem,
Oameni de ceramică...
Strigăm și protestăm
Si-n ziua de duminică...
Trăim, dar nu știu pentru ce și cum,
Gândim, și nu știu dacă are sens să spun
Ce jalnici am ajuns,
Ce goi și reci,
Ce plini de gheață...
Încât nu știm să tremurăm
Căci nu mai avem viață...
Iubirea.... hm, aproape un arheologism devine
Si mă gândesc:
Împrăștiați așa, prin lumea de coșmar
Când sparge-se-vor aceste trupuri
De ceramică, va curge sânge sau...?
Hm... Nu prea cred...
Va curge-n schimb doar praf și scrum.
Iubirea între oameni
Așa a fost cindva in lume
Eram copil prea multe nu știam
Iubirea între oameni nu-i minune
Ea ne-a fost dată s-o prețuim in veac.
La ce folos ea ne-a fost dată
Noi nu mai suntem ce am fost
Ne prea urîm in astă viața
Fără folos și fără rost.
Și ce frumos era odată
Copil eram prea multe nu știam
O vorba buna,calda, prietenoasa
Le intilneai la fiecare pas.
Anii s-au dus,minciuna e in floare
Și răutatea e pe primul loc
Iar omul bun e drept, te doare
Valoarea lui e la gunoi.
Tristețea parcă mă apasă
Lacrimile curg pe fața mea
Și mă întreb ce-o fi odată
De generațiile ce vor urma.
Timisoara
Cristian
Mircea Barbura
30.01.2021
S-a făcut așa târziu...
Nu mai suflă vântu-n pânze,
Ci vâslesc mereu din greu,
Toamna dorm pe pat de frunze,
Învelit în curcubeu.
Norul umbră nu-mi mai face,
În răcoare mă visez,
Stau ca puiul în găoace,
Și aștept să eclozez.
În văzduhuri uliul țipă,
Se rotește vreme lungă,
Viața mi-o adun în pripă,
Moartea trebuie s-ajungă.
Se bat cuiele-n sicriu,
Numai ploaia mă mai plânge,
S-a făcut așa târziu...
Vântul suflă iar în pânze.
Testament pentru o lume moartă
Nu-mi lăsați țara pe mâna slugii,
Ce-n buzunar își vâră soarta,
Ce vinde codrii, cerul, rugii
Și-și sapă-n aur propria groapă.
Nu-mi scrieți visul în hârtie,
Căci foaia-i scrum și tușul minte,
Vreau stele-n cer și-o veșnicie,
Nu un mormânt de legăminte.
Dar dacă-n moarte mă prefaceți,
În bronz topit și chin uitat,
Să știți că-n umbre mai trăiesc,
Și-n vis mai ard, și-n vis curg lacrimi.
Psalmi - LII - Gânduri sugrumate
Sunt gânduri, Doamne,
care nu se spun.
Nu pentru că nu știu cuvintele,
ci pentru că mi-e teamă
să le rostesc.
Gânduri încolțite în noapte,
ascunse sub zâmbete,
neîmpărtășite nici măcar inimii mele.
Și totuși, ele cresc —
tăcute, grele,
ca pietrele care nu fac ziduri,
ci morminte.
Le port ca pe niște lanțuri
invizibile,
dar simțite cu fiecare pas.
Și când vreau să mă rog,
ele îmi sugrumă glasul
cu tăcerea lor de plumb.
Dar Tu, Doamne, știi…
Chiar și ce n-am spus.
Chiar și ce mi-e rușine să gândesc.
Și nu Te dai înapoi.
Tu intri acolo unde nici eu nu vreau să privesc,
și aprinzi o lumină slabă —
nu ca să mă judeci,
ci ca să mă ridici.
Învață-mă, Doamne,
să-Ți dau și ce nu pot rosti,
să-Ți încredințez nu doar rugăciunea,
ci și nodul din rugă.
Ca să pot respira din nou —
nu aer,
ci adevăr.
Oameni de ceramică
Ce reci și duri suntem,
Oameni de ceramică...
Strigăm și protestăm
Si-n ziua de duminică...
Trăim, dar nu știu pentru ce și cum,
Gândim, și nu știu dacă are sens să spun
Ce jalnici am ajuns,
Ce goi și reci,
Ce plini de gheață...
Încât nu știm să tremurăm
Căci nu mai avem viață...
Iubirea.... hm, aproape un arheologism devine
Si mă gândesc:
Împrăștiați așa, prin lumea de coșmar
Când sparge-se-vor aceste trupuri
De ceramică, va curge sânge sau...?
Hm... Nu prea cred...
Va curge-n schimb doar praf și scrum.
Iubirea între oameni
Așa a fost cindva in lume
Eram copil prea multe nu știam
Iubirea între oameni nu-i minune
Ea ne-a fost dată s-o prețuim in veac.
La ce folos ea ne-a fost dată
Noi nu mai suntem ce am fost
Ne prea urîm in astă viața
Fără folos și fără rost.
Și ce frumos era odată
Copil eram prea multe nu știam
O vorba buna,calda, prietenoasa
Le intilneai la fiecare pas.
Anii s-au dus,minciuna e in floare
Și răutatea e pe primul loc
Iar omul bun e drept, te doare
Valoarea lui e la gunoi.
Tristețea parcă mă apasă
Lacrimile curg pe fața mea
Și mă întreb ce-o fi odată
De generațiile ce vor urma.
Timisoara
Cristian
Mircea Barbura
30.01.2021
S-a făcut așa târziu...
Nu mai suflă vântu-n pânze,
Ci vâslesc mereu din greu,
Toamna dorm pe pat de frunze,
Învelit în curcubeu.
Norul umbră nu-mi mai face,
În răcoare mă visez,
Stau ca puiul în găoace,
Și aștept să eclozez.
În văzduhuri uliul țipă,
Se rotește vreme lungă,
Viața mi-o adun în pripă,
Moartea trebuie s-ajungă.
Se bat cuiele-n sicriu,
Numai ploaia mă mai plânge,
S-a făcut așa târziu...
Vântul suflă iar în pânze.
Testament pentru o lume moartă
Nu-mi lăsați țara pe mâna slugii,
Ce-n buzunar își vâră soarta,
Ce vinde codrii, cerul, rugii
Și-și sapă-n aur propria groapă.
Nu-mi scrieți visul în hârtie,
Căci foaia-i scrum și tușul minte,
Vreau stele-n cer și-o veșnicie,
Nu un mormânt de legăminte.
Dar dacă-n moarte mă prefaceți,
În bronz topit și chin uitat,
Să știți că-n umbre mai trăiesc,
Și-n vis mai ard, și-n vis curg lacrimi.
Другие стихотворения автора
Mai lasă-mă moarte…
Mai lasă-mă moarte un pic,
Copiii sunt mici, cresc fără tata,
Nu vreau ritualul să-ţi stric,
Mai dă-mi câţiva ani, şi-apoi gata.
Mai lasă-mă moarte să stau,
Mama-i la pat şi-i bolnavă,
Am altceva la schimb să îţi dau,
Ia turma ce paşte-n dumbravă.
Mai lasă-mă moarte un timp,
Vreau cu ai mei să mă împac,
Îţi dau altceva ţie în schimb,
Ia de alături pielea de drac.
Mai lasă-mă moarte o vreme,
Am de păcate sufletul plin,
Îţi dau altceva la schimb, nu te teme,
Ia-mi nefericitul destin.
Eli, Eli, lama sabachthani ?
Sămânță am fost și pui de om,
Deși m-aș fi dorit o floare,
Ori doar un simplu și infim atom,
Ce arde veșnic undeva în soare.
Mi-a fost sortit ca să dau roadă,
Pe-ai mei înspre lumini să îi îndrum,
Dar pentru corbi am fost firavă pradă,
Fiindcă am căzut la margine de drum.
Apoi, m-ai aruncat din nou în lume,
Și m-am pierdut trăind printre străini,
În loc stâncos și infectat de ciume,
Și m-am uscat, că n-aveam rădăcini.
Ca șansă ultimă întru a mea salvare,
M-am pustnicit printre creștini,
Dar m-am simțit precum o târâtoare,
Și sufocat am fost de tufe mari de spini.
Tu, nu mi-ai dat pământ Stăpâne,
Să mă înfig în el, să fi-ncolțit,
Și-n clipa ultimă ce îmi rămâne,
Te întreb smerit…De ce m-ai părăsit?
Eli, Eli, lama sabachthani ?
Epigrame XXXIII
Unei dive
S-a scris astăzi în jurnal,
Că a mai căzut o stea,
Dar, profesional...
Ea, era deja!
Covorul
Întrebând odraslele,
Ele mi-au spus pe șleau,
Covorul ura Paștele,
Că la Paște îl băteau.
Lui Rodion Cămătaru - dădea multe goluri
Era temut ca adversar,
Până în ultima secundă,
Considerat ca unic cămătar,
Ce a dat... fără dobândă.
Unor arbitri - s-a pus VAR și-n Liga I
Au pus VAR pe stadion,
Dar i-ați găsit beleaua,
Și n-o mai dregeți din penson,
Ci dați direct cu bidineaua.
Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial
la cal cu mânere
Calul l-a strunit cu vervă,
Călărind-ul fără frică,
Şi-l hrănea fără rezervă,
Nu cu ovăz, ci cu Urzică.
Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial
la cal cu mânere
I-a zvârlit pe toți la rând,
Dar la Marius șade blând,
Nechezând, apoi explică,
N-am ce-i face... mă urzică.
Epitaf unui șomer
Ca să știe toți drumeții,
Doarme aici ca-n timpul vieții.
Principiul al doilea al corupției
Dacă un polițist acționează asupra unui infractor
cu o forță numită acțiune,
Cel de-al doilea acționează asupra primului
cu o forță Ban-ală, denu-Mită reacțiune.
Principiul al doilea - postulat
Dacă un polițist acționează asupra unui superior
cu o forță numită acțiune,
Cel de-al doilea acționează asupra primului
cu o forță de sus în jos numită Sancțiune.
Legea fecalostaticii
Un om intrat într-un rahat,
Este atras de acesta de sus în jos,
Cu o forță egală cu cât a furat,
Dezlocuind un puternic miros.
Legea presiunii
Presiunea exercitată asupra unui om,
Este invers proporțională cu educația sa.
Legea lui Om
Intensitate cu care omul trece prin viață,
Este proporțională cu studiile efectuate,
Și invers proporțională cu ce el învață,
De la dejecțiile aruncate de societate.
Unui șomer
I-au spus răstit toți de acasă,
Ba chiar și soața sa colerică,
Să-și caute o slujbă frumoasă,
Și de-atunci merge la biserică.
Unui actor
Rolul unui surdo-mut a prins,
Și-a jucat perfect, destins
Însă, din culise o știm,
Că sufleor... era un mim.
Voie bună
Fiecare din alt loc,
Reveniră la baracă;
Ea miroase a busuioc,
El miroase a busuioacă.
Prea mulţi Doamne …
Prea mulţi Doamne, prea mulţi morţi,
Călăuzele tărâmului veşnic au sosit,
Urlete se sparg în negrele bolţi,
Şi ura erupe din toţi cei ce-au iubit.
Lacrimi amare Doamne, prea multe lacrimi,
Ochii se îneacă în oceanul amar,
Nebunia muşcă cu răutate din patimi,
Cade agonic ultima picătură-n pahar.
Prea mulţi Doamne, tineri prea mulţi,
Pe morminte şi biblii au călcat apăsat,
Din cruci şi icoane spre infern au făcut punţi,
Peste care păşesc c-un triumf spulberat.
Suferinţă Doamne, prea multă suferinţă,
Durerea a ajuns un simţ prea banal,
Trupuri chircite se desprind de fiinţă,
Calvaru-i Pământ, iar Pământu-i calvar.
Prea mulţi Doamne, prea mulţi copii,
Cad ca grâul necopt sub o coasă turbată,
Casele sunt pline de tinere stafii,
Ce-şi petrec copilăria în noapte cu familia toată.
Prea multe Doamne, prea multe păcate,
Trimite-Ţi Fiul să le culeagă spăşit,
I-om face coroană din spini şi-o să-I punem în spate,
Crucea pe care vom scrie că L-am iubit.
Prea mulţi Doamne, prea mulţi morţi,
În fiece casă e doliu, lacrimi, suferinţă,
Opreşte moartea şi iartă-ne pe toţi,
Mai dă-ne o şansă şi multă credinţă.
Beție nostalgică
Noaptea îmi curge prin vene,
Somnul de mine se teme,
Taina-mi ascunde viață și moarte,
La fel ca-n sfârșituri de carte.
Cu talpa de plumb strivesc trandafiri,
Visele-mi curg prin ochii subțiri,
De plictiseală beau iarăși cu luna,
Pustie și rece îmi vorbește întruna.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
Aprind temător lumânări de botez,
Umbra să-mi cânte un vals vienez.
Mă plec în tăcere sub cerul cernut,
Sub stele aflate la primul sărut,
Iar vântul, ca un poet, uitat în pustiu,
Îmi cântă balada unui suflet târziu.
Din frunza uscată culeg un oftat,
E cântul ce-alină un chip întristat,
Pe pragul de piatră al unei vechi amintiri,
Aștept să renască din scrum trandafiri.
Mă-mbrac cu lumina de la jar și tăciuni,
Invoc peste mine pe urmași și străbuni,
Și-n dansul de umbre ce mă-nconjoară,
Din inima-mi arsă dezgrop o comoară.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
De sete îl sparg... cuvintele curg,
Iar versu-mi dispare încet în amurg.
Țărm și nisip
Mă simt ca un țărm de valuri lovit,
Ca peștele orb după râmă lihnit,
Ca razele lunii ce-n crepusculi se scurg,
Eu, roșul nisip vânturat în amurg.
Stavilopozii m-apasă întruna pe ploape,
Ochii-i deschid jumătate sub ape,
Acostează corăbii pe brațul meu stâng,
Uitate de vreme ancore plâng.
Noaptea se lasă lunecând prin ravene,
Marea îmi curge sfioasă prin vene,
Ochii-mi sclipesc ca un far rătăcit,
Căutând spre corăbii dacă tu ai sosit.
Nisipul mi-l cern sub priviri de stihii,
Numele-n zori să vii să ți-l scrii,
Dig să mă fac peste apa întreagă,
Niciodată valul, lovind să îl șteargă.
Mai lasă-mă moarte…
Mai lasă-mă moarte un pic,
Copiii sunt mici, cresc fără tata,
Nu vreau ritualul să-ţi stric,
Mai dă-mi câţiva ani, şi-apoi gata.
Mai lasă-mă moarte să stau,
Mama-i la pat şi-i bolnavă,
Am altceva la schimb să îţi dau,
Ia turma ce paşte-n dumbravă.
Mai lasă-mă moarte un timp,
Vreau cu ai mei să mă împac,
Îţi dau altceva ţie în schimb,
Ia de alături pielea de drac.
Mai lasă-mă moarte o vreme,
Am de păcate sufletul plin,
Îţi dau altceva la schimb, nu te teme,
Ia-mi nefericitul destin.
Eli, Eli, lama sabachthani ?
Sămânță am fost și pui de om,
Deși m-aș fi dorit o floare,
Ori doar un simplu și infim atom,
Ce arde veșnic undeva în soare.
Mi-a fost sortit ca să dau roadă,
Pe-ai mei înspre lumini să îi îndrum,
Dar pentru corbi am fost firavă pradă,
Fiindcă am căzut la margine de drum.
Apoi, m-ai aruncat din nou în lume,
Și m-am pierdut trăind printre străini,
În loc stâncos și infectat de ciume,
Și m-am uscat, că n-aveam rădăcini.
Ca șansă ultimă întru a mea salvare,
M-am pustnicit printre creștini,
Dar m-am simțit precum o târâtoare,
Și sufocat am fost de tufe mari de spini.
Tu, nu mi-ai dat pământ Stăpâne,
Să mă înfig în el, să fi-ncolțit,
Și-n clipa ultimă ce îmi rămâne,
Te întreb smerit…De ce m-ai părăsit?
Eli, Eli, lama sabachthani ?
Epigrame XXXIII
Unei dive
S-a scris astăzi în jurnal,
Că a mai căzut o stea,
Dar, profesional...
Ea, era deja!
Covorul
Întrebând odraslele,
Ele mi-au spus pe șleau,
Covorul ura Paștele,
Că la Paște îl băteau.
Lui Rodion Cămătaru - dădea multe goluri
Era temut ca adversar,
Până în ultima secundă,
Considerat ca unic cămătar,
Ce a dat... fără dobândă.
Unor arbitri - s-a pus VAR și-n Liga I
Au pus VAR pe stadion,
Dar i-ați găsit beleaua,
Și n-o mai dregeți din penson,
Ci dați direct cu bidineaua.
Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial
la cal cu mânere
Calul l-a strunit cu vervă,
Călărind-ul fără frică,
Şi-l hrănea fără rezervă,
Nu cu ovăz, ci cu Urzică.
Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial
la cal cu mânere
I-a zvârlit pe toți la rând,
Dar la Marius șade blând,
Nechezând, apoi explică,
N-am ce-i face... mă urzică.
Epitaf unui șomer
Ca să știe toți drumeții,
Doarme aici ca-n timpul vieții.
Principiul al doilea al corupției
Dacă un polițist acționează asupra unui infractor
cu o forță numită acțiune,
Cel de-al doilea acționează asupra primului
cu o forță Ban-ală, denu-Mită reacțiune.
Principiul al doilea - postulat
Dacă un polițist acționează asupra unui superior
cu o forță numită acțiune,
Cel de-al doilea acționează asupra primului
cu o forță de sus în jos numită Sancțiune.
Legea fecalostaticii
Un om intrat într-un rahat,
Este atras de acesta de sus în jos,
Cu o forță egală cu cât a furat,
Dezlocuind un puternic miros.
Legea presiunii
Presiunea exercitată asupra unui om,
Este invers proporțională cu educația sa.
Legea lui Om
Intensitate cu care omul trece prin viață,
Este proporțională cu studiile efectuate,
Și invers proporțională cu ce el învață,
De la dejecțiile aruncate de societate.
Unui șomer
I-au spus răstit toți de acasă,
Ba chiar și soața sa colerică,
Să-și caute o slujbă frumoasă,
Și de-atunci merge la biserică.
Unui actor
Rolul unui surdo-mut a prins,
Și-a jucat perfect, destins
Însă, din culise o știm,
Că sufleor... era un mim.
Voie bună
Fiecare din alt loc,
Reveniră la baracă;
Ea miroase a busuioc,
El miroase a busuioacă.
Prea mulţi Doamne …
Prea mulţi Doamne, prea mulţi morţi,
Călăuzele tărâmului veşnic au sosit,
Urlete se sparg în negrele bolţi,
Şi ura erupe din toţi cei ce-au iubit.
Lacrimi amare Doamne, prea multe lacrimi,
Ochii se îneacă în oceanul amar,
Nebunia muşcă cu răutate din patimi,
Cade agonic ultima picătură-n pahar.
Prea mulţi Doamne, tineri prea mulţi,
Pe morminte şi biblii au călcat apăsat,
Din cruci şi icoane spre infern au făcut punţi,
Peste care păşesc c-un triumf spulberat.
Suferinţă Doamne, prea multă suferinţă,
Durerea a ajuns un simţ prea banal,
Trupuri chircite se desprind de fiinţă,
Calvaru-i Pământ, iar Pământu-i calvar.
Prea mulţi Doamne, prea mulţi copii,
Cad ca grâul necopt sub o coasă turbată,
Casele sunt pline de tinere stafii,
Ce-şi petrec copilăria în noapte cu familia toată.
Prea multe Doamne, prea multe păcate,
Trimite-Ţi Fiul să le culeagă spăşit,
I-om face coroană din spini şi-o să-I punem în spate,
Crucea pe care vom scrie că L-am iubit.
Prea mulţi Doamne, prea mulţi morţi,
În fiece casă e doliu, lacrimi, suferinţă,
Opreşte moartea şi iartă-ne pe toţi,
Mai dă-ne o şansă şi multă credinţă.
Beție nostalgică
Noaptea îmi curge prin vene,
Somnul de mine se teme,
Taina-mi ascunde viață și moarte,
La fel ca-n sfârșituri de carte.
Cu talpa de plumb strivesc trandafiri,
Visele-mi curg prin ochii subțiri,
De plictiseală beau iarăși cu luna,
Pustie și rece îmi vorbește întruna.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
Aprind temător lumânări de botez,
Umbra să-mi cânte un vals vienez.
Mă plec în tăcere sub cerul cernut,
Sub stele aflate la primul sărut,
Iar vântul, ca un poet, uitat în pustiu,
Îmi cântă balada unui suflet târziu.
Din frunza uscată culeg un oftat,
E cântul ce-alină un chip întristat,
Pe pragul de piatră al unei vechi amintiri,
Aștept să renască din scrum trandafiri.
Mă-mbrac cu lumina de la jar și tăciuni,
Invoc peste mine pe urmași și străbuni,
Și-n dansul de umbre ce mă-nconjoară,
Din inima-mi arsă dezgrop o comoară.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
De sete îl sparg... cuvintele curg,
Iar versu-mi dispare încet în amurg.
Țărm și nisip
Mă simt ca un țărm de valuri lovit,
Ca peștele orb după râmă lihnit,
Ca razele lunii ce-n crepusculi se scurg,
Eu, roșul nisip vânturat în amurg.
Stavilopozii m-apasă întruna pe ploape,
Ochii-i deschid jumătate sub ape,
Acostează corăbii pe brațul meu stâng,
Uitate de vreme ancore plâng.
Noaptea se lasă lunecând prin ravene,
Marea îmi curge sfioasă prin vene,
Ochii-mi sclipesc ca un far rătăcit,
Căutând spre corăbii dacă tu ai sosit.
Nisipul mi-l cern sub priviri de stihii,
Numele-n zori să vii să ți-l scrii,
Dig să mă fac peste apa întreagă,
Niciodată valul, lovind să îl șteargă.