te rog

eu fara tine nu am nici patrie si nici macar nume,
nu am casa, un pat propriu si nici pamint sub picioare.
am incercat si n-am putut sa indragesc o-ntreaga lume,
dar, sa ma-ndragostesc in tine, am fost in stare.

scumpul meu, recunosc, sint bolnava, fara speranta.

medicina e neputincioasa, doctorii ce sa faca, nu stiu.

violez aspru si nemilos cu trecutul visele de dimineata,

cind ma trezesc de la plinsetul nenascutului nostru fiu.

primavara-a venit , dar vintul nu inceteaza sa bata.

eu traiesc la timpul trecut imperfect - al meu si al tau.

de-as putea, as intoarce, ce a fost intre noi doi odata:

poezii, sarutari, fericire, chiar si ceea ce-a fost mai rau.

boala mea-i incurabila si traieste in mine, vrei sau nu vrei,

(tot ce-a fost in trecut, ce-am trait foarte greu putrezeste),

dar, prin zimbete si incurajari a vechilor prieteni ai mei,

eu sint vie!, eu traiesc fara tine si se pare, ca-mi reuseste.

scumpul meu, nu uita sa zimbesti si, te rog, traieste-n realitate,

niciodata sa nu te pierzi in ceilalti si mereu fii sincer cu tine.

intre noi, (de la mine la tine) - zeci de versuri triste, epuizate

si foarte multa iubire cu alta, intre noi, (de la tine la mine).

Diana a rugat pe Domnul: "da, Doamne, sa fiu sotie.

m-am pocait aseara, constiinta-i ca cloramin,

masina far’ de-acoperis inca-mi mai trebuie mie,

dar sot mai tare-mi trebuie, te rog, da-mi, Doamne! Amin!

eu cred in tine, Doamne, stiu, ca ai multa putere,

stiu, ca din tron din ceruri tu ma auzi si ma vezi,

eu veau barbat frumos, tinar, destept si cu-avere,

betivi, zgirciti si saraci, te rog, sa nu-mi recomenzi."

din cer s-a dat jos un inger si a cerut amanunte:

"la ai tai ani, Diana, gindurile prea tare-ti zbor,

dorinta ta cere vreme, pentru ca tu vrei prea multe,

iar Calea Domnului, Diana, nu este Apple Store.

barbatii nu sint telefoane, ca in asa situatii

tu sa le-alegi design-ul, sa s-aiba WI-FI, 4G,

in lumea asta, Diana, n-o sa gasesti complectatii,

oamenii nu se repeta, oamenii-s unici, sa stii."

«Ingerule, - a spus Diana, - eu sint femeie frumoasa,

cind l-am rugat pe Domnul, ce vreau, eu clar i-am spus.

aproape ca nu ies din sala si nu maninc fainoase.

oare nu este clar? eu nu sint ieftin produs.

cite femei triste-n lume, pling pin la urlet si gemet,

«maritata»-i putin pentru mine, principalul "cu cine" si «cum».

am studiat bine piata, stiu foarte sigur ce merit,

in exterior sint perfecta, iar sufletu-mi este bun."

"sa-ti dau ce vrei tu, Diana, sa stii, ca inca se poate,

sot vei avea, desigur, frumos, nu sarac si nici rau,

doar o minuta asteapta, te scriu in baza de date,

acum memoreaza, Diana, numarul de coada al tau.

poti sa-l sculptezi pe piatra sau ca tatuaj pe miina,

numai sa nu-l uiti, Diana, n-o sa-l repet de-o sa vrei,

ce de la tine se cere? - s-astepti, ca rindul sa-ti vina,

scrie: un miliard saizeci si unu, sorry, deja saizeci si trei."

salut! iti scriu iarasi pe internet, nu pe papir.

totu-i ok, doar c-am racit de la-atita rau, de la ura, 

dar mama mi-a spus: «respira - si eu respir -

deaspura unui cartof fierbinte, larg deschizind gura.»

stiu, prostii. acum nu mai trece asa angina,

nu se trateaza raceala, bronsita, nimic din ce doare,

dar mama mi-a spus: «arunca acum aspirina,

ea nu este buna. si sufletul clateste-l cu soda si sare.

paraseste-i pe cei, de care ades esti uitata,

pe cei, ce-nafara de suferinta nu-ti mai pot da nimic.

sa nu-ti fie teama, ca o sa il pierzi vreodata.»

P.S. gitul deja a trecut, pe mama nu o mai contrazic.

sa dau ceasu-nainte c-o ora miine iar voi fi nevoita
si din nou intre noi va fi diferenta de zece mii km si-o ora,
iar privirea ta calda, patrunzatoare si de mine iubita
n-o sa pot s-o imbratisez nici in Adma, Sodoma, Gomorrah.

la inceput ei cer apa intr-o cana,

apoi - sa imparti cu ei dejunul, prinzul si cina,

pastile de singuratate, bandaj pentru rana,

loc pentru ginduri, haine, chiar pentru masina.

la inceput intr-un colt ei iti cer sa stea,

apoi isi doresc si in capul mesei sa-si faca loc.

la inceput ei din suflet sint gata sa-ti dea,

apoi te-ar batea, injura si la urma ti-ar da si foc.

la inceput ei iti cer sa-i asculti un minut,

apoi - sa astepti luni intregi, cind ei vor sa plece.

eu stiu toata schema aceasta, scumpul meu Brut,

dar, pentru-nceput, da-mi o cana cu apa rece.

Din orgolii vaste, din vanitatea puterii —

pământul fu smuls de pe orbită în cazan.
Nu mai e planetă.
E o gură de foc în care fierb zilele
ca niște clepsidre topite.

Fierb sufletele —
în vacarmul lor tăcut.
Fierbe timpul —
râu prizonier într-o amforă de fier.
Și fierbe prezentul, implacabil,
ca o carne uitată pe flacăra istoriei.

Cine a ațâțat rugul?
Cine a suflat în jarul mândriei
până când flamurile au început să ardă
ca niște epistole netrimise?

Din turnuri semețe
se aruncă zaruri peste continente.
Lumea e o tablă de joc.
Frontierele — linii trasate cu rigla pe hărți tremurânde.
Iar oamenii…
oamenii sunt mutați ca pionii,
silabe rătăcite într-o frază greșită a istoriei.

Orgoliul —
sculptor impenitent al ruinelor.
El fragmentează universul
în parcele de dominat,
în ceruri revendicate,
în oceane cifrate ca niște conturi bancare.

Și fiecare revendică restul.
Mai mult azur.
Mai mult pământ.
Mai multă umbră peste semeni.

Dar nimeni nu invocă lumina.

Se ridică tumultul lumii
ca un clopot spart.
Se rostogolesc armatele,
nori de plumb peste cetăți.
Iar copiii deprind alfabetul fricii
înaintea silabisirii vieții.

Așa fierbe lumea.

Fierbe cu sânge,
fierbe cu dogmă,
fierbe cu discursuri lustruite
ca niște lame.

Și totuși —
în acest cenușiu purtat de vânt
subzistă o taină.

Căci scrumul nu e doar amurg.
Scrumul e memoria focului.
Scrumul e sămânța răbdării.

Poate într-un ungher de viitor —
fragil, aproape imperceptibil —
se va închega o mână de oameni
care nu vor mai vrea să sfâșie cerul.

Ei vor rosti rar,
ca niște păstori ai liniștii.
Vor aduna sufletele calcinate
ca pe niște vase de lut
și vor învăța din nou
cum se respiră fără spaimă.

Poate atunci
cazanul lumii se va stinge.

Și din aburul lui dens
va răsări o dimineață
în care puterea nu va mai însemna
a stăpâni pământul —

ci a nu-l mai mistui.

Pentru că, în cele din urmă,
universul nu e o pradă.

Universul e o respirație
pe care o împărțim
sau o pierdem
laolaltă.

La nuntă, vinul curge ca un râu,
Mirele devine tot mai leu,
Cavalerii sunt fluturi de bar,
Iar nașii, zei ai licorilor de-amar.

Muzica-i o furtună de pahare,
Băutura șterge orice supărare,
Și parcă toți dansează-ntr-un vârtej,
Pe-un nor de horincă și vin rece-n pahar legat cu chingi de gheață.

La masă, șnițelul e rege-ncoronat,
Sarmalele-s soldați la paradă așteptat,
Dar până la desert, cu toții-s boemi,
Prinși în jocul vesel al licorii din vremi.

Și pe când noaptea cade, grea ca plumbul,
Petrecăreții se leagă de... pământ cu scumpul,
În jocul nunții, până-n zori dispar,
Pe aripi de muzică, vin și-un vis ușor-agitat, bizar!

Încã avem, sã ştiţi, suflet în noi,

Pe care nu-l lãsãm la îndemâna

Unor aşa netrebnici de ciocoi

De nu ştiu ce-i ruşinea şi nici frâna!

Sã nu mişcãm, voi ne legaţi de pat

Iar de durerea noastrã-n cot vã doare!

Sunteţi nãtângi sau voi chiar aţi uitat

Cã umilirea, cere rãzbunare?

Abia-aşteptaţi sã zicem: "Aoleu!"

Ca sã ne şi reduceţi la tãcere...

Fãrã sã ştiţi c-avem un Dumnezeu

Mai lângã noi ca multe-infirmiere!

Noi nu o sã vã fim vouã pe plac

Urmând a voastrã dezumanizare!

Voi nu aveţi seringã şi nici ac

Din oamenii cinstiţi, sã faceţi FIARE!

Lehamite ne e de ce legi daţi

- Ce n-au avut românii-n veci sub soare! -

Vã plac oamenii tot mai încuiaţi,

Cu cheile prostiei sclipitoare.

Minţiţi poporul, din obişnuinţã,

Aşa cum procedaţi voi, an de an!

Promiteţi tot ce nu vã stã-n putinţã,

O, neam fãrã ruşine şi viclean!

Voi v-aţi înstrãinat de-acest pãmânt

Şi aţi fãcut dreptatea de ocarã,

Atunci când v-aţi legat cu jurãmânt

Sã prãpãdiţi tot ce e sfânt din ţarã!

Pre legea voastrã nu mã pot baza

- Elevi cu patru-n tezã la chimie! -

Pre indivizi ce-acuz-o formã rea

Şi fãrã precedent: DE NEBUNIE!

                         ☆

De nebunia lor ne-am sãturat,

De ştiri, de propagandã, de mizerii,

Ni-e dor sã respirãm aer curat

Şi fãrã presupusele bacterii!

02.12.2021, Gostkow, Pl

Te uiți în oglindă și nu te recunoști,

fața ta e un colaj de amintiri șterse.

Ochii tăi caută ceva ce nu există,

o lumină care s-a stins fără să întrebe.

Mâinile tale, sunt obosite,

fără direcții, își caută conturul.

Unde ai uitat cine ești?

Sau ești doar o umbră ce trece prin timp?

Străzile îți poartă pașii grei,

dar orașul nu te întreabă nimic.

Lumea se mișcă repede,

și tu rămâi acolo, prins în momentul tău. 

Poate că ești doar o fantomă

într-un corp prea tânăr pentru a te simți pierdut.

Dar fiecare pas e un început,

un drum pe care îl urmezi fără hartă.

Și poate, când îți vei ridica privirea,

vei găsi, în sfârșit, un loc în care să rămâi,

un loc unde oglinda nu te mai minte,

iar tu, dincolo de reflecție, vei fi tu.

Iar au înflorit crizantemele,

tăcute martore ale vremurilor ce trec.

Petalele lor, fragile ca amintirile,

se deschid cu grație spre lumina care nu rămâne.

În culorile lor arse de toamnă

se ascunde un suspin de viață și moarte,

o poveste nerostită despre timpul ce ne curge printre degete,

despre clipele ce se sting, ca frunza căzândă.

Fiecare floare e o mângâiere și o taină,

o respirație între început și sfârșit,

o chemare la contemplare:

să prețuim scurta strălucire a fiecărui moment

înainte ca umbrele să le înghită.

Iar crizantemele înfloresc, iar noi ne pierdem în ele,

în culori care ard fără zgomot,

în parfumuri care amintesc că frumusețea adevărată

nu ține decât atât cât o privim cu inima deschisă.

Poți fi tu oare?!

Răspunsul rugăciunii

Frumoasă ca un Înger

Strălucitor în Soare

Nu pari un Heruvim!

Nici Serafim nu ești!

Arhanghel nici atâta!

Din care ceată ești?

Ori ești un Mesager?

Sau ești o amăgire?

O stea în dimineață!

Din mantia ta albă

Lăsând să se-ntrevadă

Picioare și mâini goale

Cu singura podoabă

Metania mâinii stângi

Te-ai coborât grămadă

Lăsat de cer să cadă

Făptură minunată

Nici fulger în priviri

Ori vorbă deocheată

Din buze-ți curge miere

Pomeți-s faguri dulci

Și pielea, albă toată, 

Cu nurul alb de crin 

Din care curge mirt

Ori ești o amăgire ?!