Chip de lemn

Jeleau sicriele în rând,

Coroanele luându-se de mână prin vânt,

Candele aprinse cu foc de veac,

Pământ uscat căzând pe mine.

Fir cu fir, lacrimă cu ani, îmi cresc anii ne-având ce să fac.

Tămâie ofilită prinsă pe trupul meu,

Chipul îmi zâmbi de nefericire,

Iar inima se înspăimânta de bucurie.

Ne venii clipa la toți, să ne luăm rămas bun, nu de la cei dragi, ci de la cei ce-i jigneam.

Se acoperă capacul pe trup,

Iar pe mormânt scriind,

“Își dorea doar un zâmbet, dar zâmbetul la costat”.

Amintiri săpate prin noroi și izmene,

Nopți mult prea albe de fum și alcool,

Construite fiind numite vitor.

Pe pașii mei goi lăsând în gol chipul,

Îmi mai revăd doar umbra ce se plimbă în zori.

Fericită-i lumea, da fericită va fii când eu mă voi întoarce, iar pe toți cei ce m-au înspăimântat îi voi blestema.

Feriți-vă de cuvântul meu de odraslă,

Căci cuvântul meu este văzut de cel ce mă veghează.

Clipa va venii când îmi veți plăti prin rugăciuni, prin pomenire.. prin parastas..

Dar iertat de mine va fii doar cel ce m-ia dorit fericirea, doar eu.

Atât de lin curge mintea unei flori,

Ca rășina pomului împietrită,

Printre ochii lacrimile curg,

Învăluite în vină.

Petale de vanilie cad ca scrumul,

De vină stau lângă brad

Crengile subțiri tăietoare

Ard amar lângă prag.

Atât de alb este soarele

Că nu-l pot privi de jos

— Grâul, leneș, cochet; —

Grăiește câmpul violet, roz;

Și sub soare seninul tace,

Așteptând norii ca un semn de omagiu

Picături de lumină pe piele

Îmi aștept cu drag mirajul.

Candela neagră de prăpastii,

Îmi tace în gol vid sacru.

Orfan de sens, exil de sine,

Văd în mine un veac și acru.

Mă botez în vin a 9 a oară,

Privind sensul vieții un amar de teatru,

Ipocrizit mă nasc în neființă,

Privind în mine harul.

Idiotu flămând de lumină,

Mă astup ca o umbră pe pleoape,

În ochii mei privești toate clipele sacre.

Se târa idiotu de lumină,

Dorind spre el toată umbra,

Căci într-un veac ne naștem, iar

Într-un ceas trăim coșmaruri.

Josnic în ceață,

Idiotu mă surâde,

Dar cine este el ca el să se opună în rugă?

Văzu păscut de viață și moarte,

Mă îndrept spre viață fără patimi și aer.

Labirintul ce-l privesc în masca Idiotului,

Nu este el, ci doar un șir mare de rânduri.

Manipulez frica de aer,

Din ceață m-apun, printre noapte.

Ședeau pleoapele al toamnei gri râzând,

Pe spinare alergând în norii al nopții roșii de sânge călcând,

Prin pașii răsar sângele din trup,

Idiotu surâde spre morminte coborând.

Văd spinarea din ochii lui de ploaie,

Curgând încet arzând în foc și paie,

Râzând de moarte fără chip,

Mă uit în jur și astup cu stupoare,

Că eu sunt el, și brațele mele goale,

Sunt Idiotu din umbra peșteri negre de fum,

În fumegând visele arzând.

Mă uit și realizez că această viață,

Este a mea, iar din dată ce mă pierd spre moarte,

Rămân fără frică, și chip cioplit spre frunzele ce copacul lumini răsare. 

Ești un egoist aparte —

Vine soarele primitiv, egoist:

Surd, surd, ca egiptenii moaștelor —

Ce închină în fața morții:

Indiferent dacă sunt vii.

Ipocriții în lume —

Ca mortul fără cruce:

Un nimeni și-un egoist.

Sub cer de brumă argintie,

În meleaguri de împodobite,

Prin stejari de crengi ruginite,

Frunze rătăcite ca din veac suspinând,

Scriu ușor din lacrimi frumoase,

Din apusul ce îmi retrage ochii,

Și vântul ce îmi izvorăște glasul.

Chip de de stea, răsună în urmă,

La poteca din deal ce fumul o astupă,

Tăceri dese se aud,

Doar glasul norilor și a luminii mă încântă,

Aud apa din cascadă cum răsună neîncetată,

Flori de viscol luminate ca din albă suspinând,

Auzindu-le cuvintele de amor,

Cu gând de înger păzitor.

Ramuri de conifere strălucind din ochii de iarbă,

Se naște o frumoasă fată,

Frumoasă ca din veac în veac,

Cu chip de apus, și trup de ceară,

Din ale ei brațe mă apropii și vărsară,

Așteptând a doua zi, și se văzu iar,

Cu chipul ei, mă chemă spre har.

Dar dispăru din nou,

Așteptând patru zile, cinci zile, și chipul nu mai apare,

Văzând ecoul larg din nou, soarele apare,

Scriind din nou ușor în abis,

Lac de soare apare din depărtare.

Pasărea mea poieniță,

Doar spre tine vin cu dor,

Cu aripi rupte, prinse-n seară,

Într-un foc ce arde-n zbor.

Încotro s-o mai apuc,

Când lumea arde-n vale?

Tu să-mi dai o sărutare,

Un trandafir pierdut de mult.

Și-n pământ să ard,

Cum lumina se stinge-n noapte,

Să-ți aduc un vânt tăcut

Să vezi ce-nseamnă singurătate.

Încotro s-o mai apuc?

C-am pierdut lumina…

Noaptea s-a dus de mult,

Cum și tu te-ai dus, Cătălina.

La fereastră stau domol,

Privind spre libertate,

Închis într-o cușcă mică,

Murind în toiul de noapte.

Primavara-n suflet sau doar printre noi?

Un simplu anotimp,cuprins de nenumarate ploi.

Un rau de lacrimi reci,scurgandu-se-n trecut,

O singura alinare,sa-mi fie de temut.       

Cat de fragil si tandru,este un simplu om,

Trecator prin lume,dar cu sufletul gol.

Transformand realitatea, intr-un vis lucid

Rasunand din rasputeri,urletul neauzit. 

De ce lasam uitarea,pierduta printre vai ?

Dar si nepasarea,scurgandu-se intre noi.

Prea multa rautate,durere si suspin,

Pentru o viata rece,cu un necunoscut destin.

Un sir lung de ganduri,despre viata toata 

O alinare calda,tinandu-ma strans de speranta.

Dar ce sens au toate framantarile interioare?

Daca la final,moartea are rezolvare.          

Sub cenușa mea de ceară,

Din albi de pleoape castele în veac o să apară.

Trupul meu blând din mormânt se-n toarce, urând tot din tot și toate,

Căci într-un veac.. în adânc au vrut să mă îngroape.

Din lumânări păcătoase încercând să mă adoarmă, pământul mă înțelege și din altar mă cheamă.

Spre fiecare colț de ceară ce cade ușor în țărână, îmi dezgroapă sufletul venind din nou mă cheamă, blestemând pe toți din veac ce au vrut răul meu, vin spre ei cu tăceri de zmeurei.

Fiecare prunc crescut, le vor moșteni vina, cu sânge țesut ce vor căpăta lumina.

Cu umbre de ceasuri le vor crește vina,

Pașii lor vor urma pașii morții ai mei,

Spre mormânt să-i ducă, să se-îngroape în frică.

Iubirea n-or mai sta în calea lor,

Vor cosi greșelile rele făcute,

Și când vor iubi, dragostea li se va rupe în palmă, iar singurătatea le vor purta pică.

Vin eu vin spre voi blesteme,

Să vă port după mine în vene.

Să-mi port lumânarea curată de lacrimi,

Să plouă în întuneric, în glasul de patimi.

Mă uit pe geam îngândurat,  

Căutând ajutor de la neant,  

Încercând să sparg patul de piatră,  

Mi-am încătușat această soartă.

Și strig aevea măcinat de dor,  

Având doar un singur privitor,  

Ce-mi zâmbește tot mai dulce,  

Aruncându-mi chemări subtile.

Dar eu acum voi refuza,  

Să mă ajute vreau pe cineva,  

Să mă înjure, să mă bată,  

Luându-mă de gât măcar o dată.

Să-mi spună să mă opresc,  

Căci are nevoie să trăiesc,  

Iar în palme pline de ură,  

Sufletul să mi-l smulgă.

Asta ar fi dorința mea zglobie,  

Să mă înalț așa spre vecie,  

Regina nopții să mă fure-n seară,  

Aruncându-mi priviri de mamă.

Și să-mi spună cu vocea-i dulce:  

"Copile, cu mine te voi duce  

În lumea de apoi să mă-nsoțești,  

Spunându-mi mereu ale tale povești."

Iar moartea să mă-mbrace lin,  

În haina-i neagră, fără chin,  

Să mă-nvăluie în tăcerea neființei,  

Și c-o iubire efemeră să-mi pună capăt vieții.

Aceasta mi-e ultima dorință,  

Și vreau să-mi fie cu putință  

Să-mi iau adio de la soartă,

În drumul către vecia-mi neființă.

Doar cadru mă mai ține

Mâinile-ncleștate, asta îmi aparține

Ploaie, se scurge din mine tot

Biletul spre sfârșit, un zgomot

Căci o să plec curând

Amintiri privind zărind

Grăbește-te, dacă-ai vrea să mă vezi

Dar tu nu-n cerca să mă salvezi

Nu spun când …sau cum

N-ai prea vrea să ști oricum

Trupul mie de piatră, cad în jos

Dar sufletu’ -i sticlos

Noaptea asta-i minunată

Ca o rochie de mireasă

Noaptea asta ești a mea, 

Așa cum și inima mea i-a ta

Noaptea asta-i menlancolică

Certurile devin tot mai dese

Durerea mai mult se adâncește

Dar, ție pacă începe să nu-ți mai pese.

Dar văd că nu te mai intereseză 

Că ți-am pus sufletul pe tavă

Iar inima mi-ai spart-o ca pe o vază

Din zâmbetul tău nu mi-ai mai lăsat nici măcar o rază

În noaptea asta, totul moare.

Chiar și zâmbete, și voie bună

Acest fapt prea rău mă doare

Iubirea noastră începe să apună.

În fața acestui fapt, mă declar învins

Pesemne mă trezesc în vis

Fac ochii mari, ceva de nedescris,

Neîncetat mă minunez, așa ceva

Să vezi și să nu crezi…

E mai presus de noi,

Se naște o dilemă

Tu al cui ești?

Devine o problemă…

Respir adânc, pornesc în căutare

Ma liniștesc, răspund la întrebare

Tu ești! Al meu ursit…

Te vad, abia ce te-am zărit

Te urmăresc, abia îți tin pasul

Te regăsesc, atunci când sună ceasul

N-apuc să-ți spun…

Stânga-mprejur și mă întorc din drum.

Tu ai plecat, eu m-am salvat

Urma o rugăciune, un legănat

Mare păcat când am aflat

Că visul meu, a fost adevărat.