Chip de lemn

Salcia de pe mal veșnic crescătoare,

Ascultă suspinările ființei trecătoare.

Ochiul minții citește tristețile ei apăsătoare,

Spânzurată de brațele acesteia, moare.

În scorburi găzduieste muritorii de foame,

Care iarna nu se gândesc la plecare.

Doar când soarele răsare,

Își iau rămas bun și zboăra-n zare.

Lacrimile curgătoare umplu lacul de alături,

Bandajează sângeroasele deschizături.

Degeaba încerci să rămai treaz,

Otrava tot alunecă în jos după orice necaz.

Salcia singuratică îmbătranind s-a veștejit,

Decreptitudinea a cuprins-o pe nepregătit.

Niciun suflet nu i-a intors favoarea,

Copacul însuflețit a murit neștiindusi valoarea.

M-am aplecat cu capul peste lac,

Şi atunci am realizat că acel copac,

Se reflecta în locul meu maniac.

Reîncarnarea entității a funcționat.

Traiesc trairile uitate
Si privesc prin ochi privirea
Calator printre morminte
Las in urma amintirea

Ratacit sub cerul vesnic
Sunt purtat de propria soarta
Caut casa parinteasca,mama
Tot umblind din poarta-n poarta

Timpul sterge amintirea
Daruind-umi somnul infinit
Unde parc-o viata trece
Ne simtind ca am trait

Nu traiesc sa fac istorie
Doar traiesc ca asta imi este dat
Incerc sa schimb ceva in viata mea
Dar ce-am putut c-am am schimbat

Viata nu e viata de e moarta
Casa nu e casa de no ai
Visul nu e vis daca nu dormi
Ingerii nus ingeri fara rai

Nu mai ești,bunico

Decât suspin prin aer

Și-un gând ce-l poartă vântul,

Pe-aici din când in când

Ți s-au dus si florile,

Care-ți creșteau în palme

S-au dus cu tine toate,

Dar au plecat râzând

E goală prispa casei,

Dar nu ți-a șters și umbra

Și parcă-mi faci cu mâna,

În semn de rămas-bun

Nu mai ești bunico,

Dar ai rămas prin toate

Ce-au fost cu tine odată,

Cât ai fost pe pământ

După fiecare drum,

În urmă e lăsat un scrum.

Un scrum plin de durere,

Ce aduce o adâncă tăcere.

Pierderea cuiva este dureroasă,

Dar de altfel şi firească,

Ea te lasă fără zâmbete

În suflet îți aduce tunete.

Un ultim rămas bun e tot ce-ți poți dori,

Deoarece moartea nu o poți preveni.

Nu îți stă în putere,

Să opreşti această durere...

Viața e un lucru valoros 

Ce trebuie luat în serios

Fără suferință şi plâns

Viața nu-i ceva de ascuns.

Nimic mai sufletește adânc

decât oglinda unei ploi,

După nori si furtuna soarele

strălucea printre culori.

Balti de apa reflectând spre

un univers paralel,

Faceau realitatea sa fie

a fanteziei carusel.

Cand mintea nu are hotare adâncul

apei nu fictiv.

Realitatea dându-mi sentimente

cu gust mai mult nociv.

Lumea de dincolo părea a eclipsa

misterul vieții prezente,

Sentimente apocaliptice înfiripandu-se

printre momente.

Melancolic era dorul de viața

de după moarte,

Linistea după furtuna era ceva

menită soartei.

Oglinda vie scursa pe asfaltul

ud si negru,

Ma seduci printr-un portal

atât de rece,sumbru.

Rece prin caldura fanteziei

unei lumi paralele,

Sentimente oglindite ce întrec

limitele normale.

Ascunse raze de soare se admirau

in taina apei oglinzii,

Peisajul rece ca prin farmece

se îmblânzii.

Căutam conturul lumii intr-un

loc fără de păcat,

Creaturi subterane ieșeau

din pământ secat.

Sufletul meu se visa intr-un

abis al melancoliei,

Sa fie ceva real sau face

parte fanteziei?

Calatorind prin timp totul s-a

rezumat in amintire!

Un lac negru strălucea când

la a nopții întâlnire,

Intunericul cerului s-a scufundat

in apa adânca,

Astrul alb al nopții dădea

acum porunca!

Esenta negrului mister strălucea

sub semi-luna,

Focul inimii s-a aprins punându-i

 de nopții vina.

Privirea mea redescoperea o

planeta din univers,

Iar ceasul astronomic părea

sa bată in revers.

Apa in culori nocturne părea

a fi din alta lume,

Gândul meu fanatic ducea

misterul pana la culme.

O simpla atingere si totul era

reflexie de stele,

Un miraj al nopții printre picături

de apa goale.

Misterul adâncit in apa,

fantezie si tortura.

Răcoarea neagră a nopții

lunaticilor armura,

Miezul nopții eclipsa in liniștea

secretului,

Orice viața de fațada ce

e destinată trecutului.

Deschid portalul nopții cu o

cheie de platina,

Aura teritoriului va străluci la

a ta lumina!

Adevar ascuns la vedere printre

jocurile minții,

Sirete si nebănuite sunt

aceste cai ale sorții.

• https://youtu.be/PJGpsL_XYQI?si=mLrc6edPWDpXkIih

La poalele îmbătrânirii sufletiste

Zac ca o piatră pe inimă,urme,

Amăgirea senzațiilor mele triste

Formează-n trecut negre dune

De coborîșuri,sus și jos ‘continuu

Prinse-n capcană sentimentele

De mult apuse,iar creieru’-i abătut

De neliniște-ntre ramurile mele,

De dragoste nesfârșită,veștejită

Ce-mi induc un dor de amor roșu

Cu flori din tei și-o floare aurită

În creștet cu razele-mi infraroșu

Dorința mea cea etern înnăbușită

De două întrebări riscante doar:

“Să moară eu încercând s-o comită

Sau să trăiesc liniștit cu perechea…

Pe-o punte de cărare,

Răsare-n zor un aer fum,

O stâncă bogată de pomi.

Prin râul lin, curge-n cet și ușor apa.

Pe marginea poteci unde-i totu’ ca-n fior.

Pe-o cărare abruptă,

Cad ușor mii de flori,

De frunze ruginite ce cresc și nasc orori.

Potecă adormită uitată de soare,

De furtuna ce-o străpunge cu lacrimile fiare.

Frunze verzi dense, printre pomi

se adună, se ascund printre crengi lăsate,

De vânt și furtună.

Din trup de apă,

Pietre grele ușor mă străpung,

Pe ale ei veacuri doruri,

Veștminte de soare, cad ușor din nori.

Din meleaguri străbătute,

Scriu ușor din apă,

Văzând biruința norilor și nașterea plopilor.

Risipind aer uscat pe nările mele,

Vâlvele de ani, se-adună pe spinarea mea seacă de moarte.

Scriu pe-o piatră de moale,

“M am nascut ca cei de rand, dar pe final am călcat strâmb”.

Liniște densă, crudă de onoare,

Îmi alină dorul și cântecul de ploaie.

Descântând partea mea cea neagră,

Cobor încet, ușor.. ca o pană căzând din zori.

Cobor spre cărarea mea de oștire,

Cu brațele amorțite de pământ și tăvălite.

Tei de vai, strigând spre mine

“Eu nu trăiesc, dar ai un suflet, și nu trebuie să te ferești”.

Privind în gol, privind spre lună,

Citesc tristețea ce rana mi-o sfărâmă,

Păzesc pacea din cer ce cade ușor pe trupu meu în gol.

Un cavou de pământ mă umple de bătăi în piept,

Fiind singur crezând că e doar al meu psihic,

Dar mă strigă lin și dulce

“Nu pleca, mai rămâi, cu voia ta dulce”.

Sub cer de brumă argintie,

În meleaguri de împodobite,

Prin stejari de crengi ruginite,

Frunze rătăcite ca din veac suspinând,

Scriu ușor din lacrimi frumoase,

Din apusul ce îmi retrage ochii,

Și vântul ce îmi izvorăște glasul.

Chip de de stea, răsună în urmă,

La poteca din deal ce fumul o astupă,

Tăceri dese se aud,

Doar glasul norilor și a luminii mă încântă,

Aud apa din cascadă cum răsună neîncetată,

Flori de viscol luminate ca din albă suspinând,

Auzindu-le cuvintele de amor,

Cu gând de înger păzitor.

Ramuri de conifere strălucind din ochii de iarbă,

Se naște o frumoasă fată,

Frumoasă ca din veac în veac,

Cu chip de apus, și trup de ceară,

Din ale ei brațe mă apropii și vărsară,

Așteptând a doua zi, și se văzu iar,

Cu chipul ei, mă chemă spre har.

Dar dispăru din nou,

Așteptând patru zile, cinci zile, și chipul nu mai apare,

Văzând ecoul larg din nou, soarele apare,

Scriind din nou ușor în abis,

Lac de soare apare din depărtare.

Sub cadavru meu,

Nu este loc de altu’

Sub cadavru meu,

Vreau sa-mi fie pacea pe meleaguri..

Să-mi repet rugăciune-n piept,

Să cânte aromat, mireasma dintre tei cei nedrepți.

Să urce scările, să coboare munți..

Să fie pace peste tot, și peste muchii.

Să fierb de nerăbdare.. să te-ntâlnesc o dată,

Să-ți pot să cânt, poezia recitată.

Plimb în gol, plimb pe stradă,

Plimb fără pic de sens,

Dar tu.. tot o dată, să vii să îți spun cât te iubesc.

Să te plimb la piept, la trup și gând,

La ceru cel alb, pe care nu pot să ți-l arăt..

Să-ți curgă lacrimi din piele de sânge,

Pe petalele ce le numești tu buze,

Să fiu păzitor ție,

Iar tu.. să îmi dăruiești mie.. doar iubire.

Stele pictate-n culori,

Luminează ceru, iar tu.. mă vezi printre nori,

Sunt acolo dar voi veni aici.. în curând tot paradisul nostru va fii închis.

Răni rătăcite am eu,

Tu le vindeci mereu cu inima,

Cu trupu’.

Sunt la pământ la final,

Tu mă ridici în speranță,

Te-aștept să vii cu mine,

Să te-ngropi în iubire,

Să-ți dau viața pe a ta, să te strâng la piept strâns de un dar.

Crudă-mi viața, departe de ea,

Cavaler frânt pe frontu’ inamic.

Cavou îmi recitește.. ușor în gol,

“Vei veni spre mine, iar eu te voi primi, cu brațele deschise, oricând vei dori”.

Rătăcesc de ceva timp păduri,

Căutând ceas, și adevăr,

Dar răsună încet în gol cavoul

“Timpu’ mi-a rămas doar mie, te-a părăsit și ma ridicat din tine, vino spre mine”

Da mă-ntorc spre iubirea mea de stea, să îi spun amăgit despre cavou.

Înțeleaptă fii tu soarta mea,

Cavou m-a călăuzit în iad, în speranța fără sfârșit.

“Ruginiră buchete, și străbate munți în ghete, voi fii aici, voi fii acolo, voi ști tot, ca un cronos”

Vom cuprinde munți și ape,

Tu ai vrut așa,

Vom rămâne printre șoapte,

Căci doar asta ne liniștea..

Vom pleca diferit,

Eu pe veac.. tu cu altu’

Vom fii ca doi străini,

Eu prin nori, tu prin leacuri..

Vom săpa amintiri frumoase,

Doar că tu, le vei îneca..

Vom rămâne doi oameni,

Ce cândva.. ei se iubeau…

Vom învăța din greșeli,

Iar eu le voi asculta..

Vom zburda printre stele,

Dar tu vei fi, doar a ta..

Vom cunoaște lume nouă,

Dar eu voi fi lumea…

Vom rămâne printre șoapte,

Dar eu cu gându la moarte..

Vom călători prin vise,

Doar că tu prin ale mele..

Vom muri într-un sfârșit,

Doar că tu mă vei vizita..

Vom avea timpul,

Doar că timpu’ nu constă-n durere..

Vom vedea cum va fi,

Printre șoapte printre nori,

Printre rugăciuni uitate,

Printre lacrimi de flori..

Vom uita unu de altu,

Fără răbdare multă,

Cu oglinzi de arginti..

Îmi cântă ceasu.. tic tac..

Eu sunt mort.. iar tu ești vie,

Și prin străini ne vom abate..

Vom cânta la răsărit,

Dar tu vei privi spre cer..

Vom fi împreună când vin…

Tu să vii, să vin spre tine,

Să uit timpu’ ce l-ai purtat cu mine..

Vom ajunge la răscruce..

Printre garduri, printre grati..

Printre stele cele uitate,

Printre lacrimi din trup..

Vom avea sentimente,

Doar că curge din suflet,

Curge..curge.. încet pe obraji,

Curge lacrimi frământe..

Vom vedea vitorul,

Tu cu altul eu cu tine..

Vom străluci printre ecouri..

Printre șoapte adormite..

Printre strigăte de ajutor,

Printre durere răzbunată,

Printre morți și printre vii,

Tu să-mi vii la cavou cu altu’..

Vom recita împreună gânduri,

Gânduri bune.. gânduri rele..

Îți culeg un zâmbet,

să te mai pot vedea prin vise,

Prin răsăritul cel frumos,

Prin odaie de bucurie,

De prin nămeți și câmpi,

De prin zori de prin văi..

De prin soarta de eliberare pierdută..

Vom rămâne doi străini,

Pe veac și pe veci..

Tu să-mi vii să adormiți.

cu răsunul tău descântec.

Pe-o râpă ruptă ca din ceară,

Din albele pânze cu un strop de apă,

Stau și scriu singur, pustiu.

Din raze albastre strălucite din miez de răsare,

Luna îmi cântă o doină liniștită pe cărare.

Din munți, din cer,

Din lacrimi ciopârțite,

Aud glasul lin și dulce unui pom de frunze.

Tăcerea îmi surâde văzând ecoul larg,

Plimbându-mi trupu’ din est spre lac,

Uitând probleme, păcate cauzate.

Îmi așez corpul stând relaxat pe spate,

Privind spre stele, spre razele mele

Ce îmi mai dau putere… și care mă hrănesc.

Hrănit de veacuri multe-n meleaguri,

O lumină albă îmi izbește ochii,

Frumoasă ca dintr-o iesle fermecătoare.

Aud cavoul cântând lin spre mine,

Cu vocea lui caldă ce sufletul îmi deschide.

Mă îndrept ușor spre el cu neputință

De a lua în alte leacuri.

„Cavou răstignit ce străpunge apusul,

Ce te așteaptă pe aici?”

Cu vocea lui caldă răspunde:

„Timpul mi-a răspuns să te caut,

Mult nu mai ești, dar dacă timpul este mie măreț,

Eu nu pot să îl cert.”

Aplecând ușor capul,

Mă uit spre pământ și cer,

Ca orice va veni spre mine,

Eu să nu-l primesc, ci să-l cert.

Iar pe cavou să-mi scrie măreț,

Uitând spre cer:

„Soarta mi-a fost și-mi va fi,

Eu nu sunt aici, sunt tot acolo.”

Iar pe capul meu frânt,

Colindând apusul,

Să răsară ca din ochi de șarpe

O umbră amenințătoare,

„Privind spre gol… privind spre cer…”

Îndepărtându-mi corpul de cavou,

Întorcându-mă spre câmpul lin de la lac,

Așezând din nou ușor trupu’

Ca o pană căzând pe uscat.

Gândurile mă apăsă ușor… ușor,

Gândind oare cum o să mor?

„Dacă timpul e trecător,

Măcar eu să nu fiu nemuritor,

Toți și toate murim,

Până când timpul se va trezi,

Iar noi… vom reveni…”

Vescal clătind-mi gura cu lacrimi,

Sânge curgând spre ale mele patimi,

„Iar vi?… iar acolo?…

Iar începe să îmi cânte o vioară la tâmplă?…”

Răscolind iarba deasă,

Aud pașii mei cei care cad ușor prin viață,

Urmez urmele mele străpunse de soare.

Iar spre cavoul meu, soarele nu răsare,

Se atinge o lumină slabă la ochii vizor,

Viziunea îmi cântă un cântec de dor,

De prăpastie să mă arunce

În groapa mea ce noaptea o seduce…

Vizitez câmpii largi spre munte,

Unde moartea îmi surâde…

Viața ți-o faci cu mâna ta,

Dar mâna mea este tăiată de timp…

Răspunzând vizitor spre el.

Cântă-mi patimile mele,

De floare de surâde,

De iubire să te ferești.

De oștire-n noapte,

Gândesc spre apusul meu răsare,

Versatil de gânduri amare.

Sub cenușa mea de ceară,

Din albi de pleoape castele în veac o să apară.

Trupul meu blând din mormânt se-n toarce, urând tot din tot și toate,

Căci într-un veac.. în adânc au vrut să mă îngroape.

Din lumânări păcătoase încercând să mă adoarmă, pământul mă înțelege și din altar mă cheamă.

Spre fiecare colț de ceară ce cade ușor în țărână, îmi dezgroapă sufletul venind din nou mă cheamă, blestemând pe toți din veac ce au vrut răul meu, vin spre ei cu tăceri de zmeurei.

Fiecare prunc crescut, le vor moșteni vina, cu sânge țesut ce vor căpăta lumina.

Cu umbre de ceasuri le vor crește vina,

Pașii lor vor urma pașii morții ai mei,

Spre mormânt să-i ducă, să se-îngroape în frică.

Iubirea n-or mai sta în calea lor,

Vor cosi greșelile rele făcute,

Și când vor iubi, dragostea li se va rupe în palmă, iar singurătatea le vor purta pică.

Vin eu vin spre voi blesteme,

Să vă port după mine în vene.

Să-mi port lumânarea curată de lacrimi,

Să plouă în întuneric, în glasul de patimi.