Testament
Mă uit pe geam îngândurat,
Căutând ajutor de la neant,
Încercând să sparg patul de piatră,
Mi-am încătușat această soartă.
Și strig aevea măcinat de dor,
Având doar un singur privitor,
Ce-mi zâmbește tot mai dulce,
Aruncându-mi chemări subtile.
Dar eu acum voi refuza,
Să mă ajute vreau pe cineva,
Să mă înjure, să mă bată,
Luându-mă de gât măcar o dată.
Să-mi spună să mă opresc,
Căci are nevoie să trăiesc,
Iar în palme pline de ură,
Sufletul să mi-l smulgă.
Asta ar fi dorința mea zglobie,
Să mă înalț așa spre vecie,
Regina nopții să mă fure-n seară,
Aruncându-mi priviri de mamă.
Și să-mi spună cu vocea-i dulce:
"Copile, cu mine te voi duce
În lumea de apoi să mă-nsoțești,
Spunându-mi mereu ale tale povești."
Iar moartea să mă-mbrace lin,
În haina-i neagră, fără chin,
Să mă-nvăluie în tăcerea neființei,
Și c-o iubire efemeră să-mi pună capăt vieții.
Aceasta mi-e ultima dorință,
Și vreau să-mi fie cu putință
Să-mi iau adio de la soartă,
În drumul către vecia-mi neființă.
Стихи из этой категории
Cu moartea să fac dragoste în mormânt
Cu moartea să fac dragoste în mormânt,
De mulţi ani eu mi-am pus în gând.
Căci moartea este o doamnă frumoasă,
Pe care am cunoscut-o la ea acasă.
La ea acasă acolo în mormânt unde am fost,
Şi frică eu nu am avut acolo deloc.
Căci moartea este o adevărată doamnă,
O doamnă elegantă ce într-una te bagă în seamă.
Şi într-o noapte înstelată şi aşa de frumoasă,
La doamna moarte am coborât în groapă.
Şi i-am dus flori speciale ca doamnei să îi placă,
Şi cu gândul că doamna să mă iubească.
Şi am stat cu moartea întreaga noapte la masă,
Şi abia atunci mi-am dat seama cât e de frumoasă.
Şi după o masă copioasă cu moartea în mormânt,
Mi-am dorit să fac cu ea dragoste în curând.
Şi după o noapte de amor cu moartea în mormânt,
Am înţeles că şi moartea cu tine face un legământ.
Acolo când cu adevărat tu vei veni pe veci,
Ea doamna moarte te aşteaptă cu ea ca să petreci.
Mi-am zis cu moartea dragoste să fac în mormânt,
Ca să nu mă simt căit apoi nicicând.
Căci moartea este o adevărată doamnă aşa frumoasă,
Pe care eu am cunoscut-o în mormânt la ea acasă!
A plecat tata..
A plecat tata-n taină, fără veste, într-o zi,
Lăsând în urmă dor și amintirile lui vii,
O tăcere grea s-a lăsat peste noi,
Parcă totul e altfel, nimic nu-i ca-napoi.
Prea brusc s-a stins lumina în pragul său drag,
Prea repede s-a rupt al vieții fir frag,
N-am apucat să-i spun cât de mult îl iubesc,
Nici să-i mulțumesc pentru tot ce primesc.
Îl caut în vis, în tăceri și-n amintiri,
În serile lungi și-n vechi amăgiri,
Îl simt printre lacrimi, în suflet, ascuns,
Ca o flacără vie ce n-a fost de-ajuns.
Unde ești, tată, de ce-ai plecat așa,
Lăsând în urmă doar umbra ta?
În inimă port durerea, dar și-al tău chip,
Și-n gânduri mă-ntorc la al nostru timp.
Rămâi cu mine-n suflet, călăuză mereu,
Chiar dacă-ai plecat spre cerul tău,
Căci iubirea ta, tată, în mine va fii,
Și-așa îți voi păstra amintirea vie-n fiecare zi.
Eliberarea
Vocile îți vorbesc,
Șoaptele te înnebunesc
Ele strigă neîncetat
Sari..., mori înecat.
Ești un nimeni, un nimic,
Încă de când erai un copil mic.
Vinul vorbește, vodka gândește,
Iar creierul meu încetinește
Se stinge..., durerea nu mă va mai atinge
Asta e moartea, lipsa vieții,
Unde nu te poți afla intre pereții tristeții...
Din pacate totul trece
Din pacate doar durerea
Poate fi mai sus ca visul
Din pacate doar tacerea
Poate sa aduca scrisul
Din pacate doar privirea
Poate lacrimi ca sa nasca
Din pacate numai gindul
Poate mintea s-o raneasca
Din pacate numai viata
Nu mai poate fi usoara
Din pacate doar cuvintul
Linistea o mai omoara
Din pacate tot ce este
Undeva s-a inceput
Din pacate totul trece
Dar nimic nu ai facut
Din pacate tot ce-i nou
Miine vechi deacum va fi
Din pacate doar parintii
Ramin parinti pin vor muri
Din pacate inca sunt
Dar nu mult voi fi cu voi
Din pacate timpul trece
Si nu se-ntoarce inapoi
Din pacate numai pretuim
Timpul care numai trece
Din pacate sa oprit
S-ati admire corpul rece
Tratament
De durere am iar acuze,
Nu mai pot sa te astept.
Toarna-mi otrava in iluzie,
Omoara-mi angina din piept,
Pune-mi ganduri in perfuzie,
Al suferintei vechi adept,
Lovitura-n cap, contuzie,
Strambul drum sa mi-l indrept,
Invartindu-se orb in confuzie,
Omul prost, facut destept,
Internat aici, fara concluzie,
Caz inchis in piept inept,
Iubire-adanca, fa-mi transfuzie,
Pentru viata, caligrafic, da-mi precept,
Cu-n sarut in agonie,
Lasa-ma in groapa incet.
Cu moartea să fac dragoste în mormânt
Cu moartea să fac dragoste în mormânt,
De mulţi ani eu mi-am pus în gând.
Căci moartea este o doamnă frumoasă,
Pe care am cunoscut-o la ea acasă.
La ea acasă acolo în mormânt unde am fost,
Şi frică eu nu am avut acolo deloc.
Căci moartea este o adevărată doamnă,
O doamnă elegantă ce într-una te bagă în seamă.
Şi într-o noapte înstelată şi aşa de frumoasă,
La doamna moarte am coborât în groapă.
Şi i-am dus flori speciale ca doamnei să îi placă,
Şi cu gândul că doamna să mă iubească.
Şi am stat cu moartea întreaga noapte la masă,
Şi abia atunci mi-am dat seama cât e de frumoasă.
Şi după o masă copioasă cu moartea în mormânt,
Mi-am dorit să fac cu ea dragoste în curând.
Şi după o noapte de amor cu moartea în mormânt,
Am înţeles că şi moartea cu tine face un legământ.
Acolo când cu adevărat tu vei veni pe veci,
Ea doamna moarte te aşteaptă cu ea ca să petreci.
Mi-am zis cu moartea dragoste să fac în mormânt,
Ca să nu mă simt căit apoi nicicând.
Căci moartea este o adevărată doamnă aşa frumoasă,
Pe care eu am cunoscut-o în mormânt la ea acasă!
A plecat tata..
A plecat tata-n taină, fără veste, într-o zi,
Lăsând în urmă dor și amintirile lui vii,
O tăcere grea s-a lăsat peste noi,
Parcă totul e altfel, nimic nu-i ca-napoi.
Prea brusc s-a stins lumina în pragul său drag,
Prea repede s-a rupt al vieții fir frag,
N-am apucat să-i spun cât de mult îl iubesc,
Nici să-i mulțumesc pentru tot ce primesc.
Îl caut în vis, în tăceri și-n amintiri,
În serile lungi și-n vechi amăgiri,
Îl simt printre lacrimi, în suflet, ascuns,
Ca o flacără vie ce n-a fost de-ajuns.
Unde ești, tată, de ce-ai plecat așa,
Lăsând în urmă doar umbra ta?
În inimă port durerea, dar și-al tău chip,
Și-n gânduri mă-ntorc la al nostru timp.
Rămâi cu mine-n suflet, călăuză mereu,
Chiar dacă-ai plecat spre cerul tău,
Căci iubirea ta, tată, în mine va fii,
Și-așa îți voi păstra amintirea vie-n fiecare zi.
Eliberarea
Vocile îți vorbesc,
Șoaptele te înnebunesc
Ele strigă neîncetat
Sari..., mori înecat.
Ești un nimeni, un nimic,
Încă de când erai un copil mic.
Vinul vorbește, vodka gândește,
Iar creierul meu încetinește
Se stinge..., durerea nu mă va mai atinge
Asta e moartea, lipsa vieții,
Unde nu te poți afla intre pereții tristeții...
Din pacate totul trece
Din pacate doar durerea
Poate fi mai sus ca visul
Din pacate doar tacerea
Poate sa aduca scrisul
Din pacate doar privirea
Poate lacrimi ca sa nasca
Din pacate numai gindul
Poate mintea s-o raneasca
Din pacate numai viata
Nu mai poate fi usoara
Din pacate doar cuvintul
Linistea o mai omoara
Din pacate tot ce este
Undeva s-a inceput
Din pacate totul trece
Dar nimic nu ai facut
Din pacate tot ce-i nou
Miine vechi deacum va fi
Din pacate doar parintii
Ramin parinti pin vor muri
Din pacate inca sunt
Dar nu mult voi fi cu voi
Din pacate timpul trece
Si nu se-ntoarce inapoi
Din pacate numai pretuim
Timpul care numai trece
Din pacate sa oprit
S-ati admire corpul rece
Tratament
De durere am iar acuze,
Nu mai pot sa te astept.
Toarna-mi otrava in iluzie,
Omoara-mi angina din piept,
Pune-mi ganduri in perfuzie,
Al suferintei vechi adept,
Lovitura-n cap, contuzie,
Strambul drum sa mi-l indrept,
Invartindu-se orb in confuzie,
Omul prost, facut destept,
Internat aici, fara concluzie,
Caz inchis in piept inept,
Iubire-adanca, fa-mi transfuzie,
Pentru viata, caligrafic, da-mi precept,
Cu-n sarut in agonie,
Lasa-ma in groapa incet.
Другие стихотворения автора
Te-aș suna….
Oricât aș vrea, nu te pot descrie,
Privindu-te, sufletu-mi saltă de bucurie.
Și te-aș suna, să-ți împărtășesc a mea iubire,
Că nu te las să ajungi o simplă amintire.
Că-n fiecare zi, mor câte puțin,
Când plouă cu regrete din al meu suspin.
Suspine pline de dragoste și dor,
Zăcute într-un sunet amețitor.
Aș da orice să te mai văd odată,
Amia iubire să fie mângâiată.
Și chiar de-ar fi doar un vis,
Să-ți pot șopti ce am de zis…
Și-n taina nopții, când stelele veghează,
Speranța-mi renaște , iubirea nu mă lasă,
În visele mele, te caut neîncetat,
Cu dorul ce mereu m-a frământat.
Așteptând iubirea
Așteptând mesajul tău,
Simt că mi se face rău.
Am un gol în stomac,
Și nu știu ce să fac.
Prima dată când ți-am scris,
Am fost curios și indecis.
Am încercat să-ți vorbesc,
Temându-mă să risc.
Totul a început ca o glumă,
Credeam că e de umplutură.
Dar după ce te-am cunoscut,
Eu sincer m-am îndrăgostit.
Acum, fiecare zi înseamnă așteptare,
Un mesaj de la tine, o alinare.
Și sper că dragostea noastră va dăinui,
Căci în inimile noastre mereu va trăi.
Furtuni de dor
De ce iubirea doare fără rost,
În loc să-ți fie soare-n adăpost?
Ea-ți aduce doar ploi și furtuni,
Iar visurile-s acum tăciuni.
De ce trebuie să fie așa mereu,
Să nu te pot vedea, drag vis al meu?
Să-mi plângă sufletul, de dor îndurerat,
Începând să doară când de liniște-i sfâșiat.
De ce mereu îmi lipsește alinarea,
Al tău sărut cu gust de cireșe-n vară?
Acum sufletu-mi e tot mai adânc sfâșiat,
De dor măcinat și-n agonie tot zac.
Și chiar de dorul mi-e alinare,
În amintire sunt în brațele tale.
Căci, și când totu-i greu,
Ești lumină-n gândul meu
Aducându-mi mereu un zâmbet,
Pe-al meu chip tot mai supărat,
Făcând acei nori grei de furtună,
Să se transforme într-o semilună,
Luminând al meu cer tulburat,
Și-alinându-mi sufletul de dor sfâșiat.
Căci chiar și-n clipele de mare agonie,
Dragostea ta rămâne veșnică alinare.
Suspin de codru...
În amurgul serii glorioase,
Un icnet înfundat s-aude,
Plin de durere și necaz,
Nelăsând vreun moment de răgaz.
E al codrului suspin,
Îndurerat de tot acest venin,
Pe care îl aruncăm neîncetat,
În tot ce-i apropiat.
Plânge plin de tristețe,
În acele sumbre momente,
Când vede ale noastre deliruri,
Ce-l încarcă de supărări.
Și ne întreabă cu amar,
Ce-i cu-atât calvar,
De ce trăiți cu dușmănie,
Uitând la nesfârșit de frăție?
Apoi, tăcut, se pune pe gânduri,
Zăpăcit de-aceste timpuri,
Grele și pline de răutate,
Lipsite de acea fraternitate.
Și tăcut, codrul suspină,
În noaptea ce-l cuprinde,
Cerând doar un pic de lumină,
Și sperând că lumea se schimbă.
Privind cu dor înspre trecut,
Când totul era mai plăcut,
Își dorește un viitor plin de lumină,
Fără răutăți și fără ură.
Însă, până atunci, așteaptă,
În a serii miasmă întunecată,
Răbdător, veghează neîncetat,
Purtând dorințe de neînduplecat.
Ascult
Ascult al lumii suspin plin de sânge,
Al sufletului geamăt amuțit de durere.
Iar când aplec capul spre firavele plante,
Le aud urletele îndurerate de-a lor moarte.
Și stau îngândurat, mă duc ușor spre neant,
Dar nu găsesc nicăieri ce-a fost demult uitat.
Iar îndurerat merg lin spre un teren împădurit,
Dar e mult mai cumplit, amuțit de-un plânset.
Dar nu ale mele lacrimi se aud căzând acum,
Ci ale copacilor, arzând de-au sufletele scrum.
Al zbuciumului urlet, în care ne-am învățat să stăm,
Rămânând indiferenți la icnete, fără să-i ajutăm.
Acesta este omul, adevăratul monstru al planetei,
Masacrând pentru ale noastre pofte trupești,
Distrugând ale pământului frumoase armonii,
Și luând totul de parcă am fi doar niște copii.
Iar asta va tot continua să se-ntâmple mult timp,
Până când această planetă ne va da „skip”,
Iar noi vom fi distruși, rămânând fără chip,
Sau poate-i al gândirii mele frumos handicap.
Dar de se va adeveri ceea ce-mi trece prin minte,
Sper ca totuși să mai găsim o mică scăpare,
Dar nu una în această lume plină de ipocrizie,
Ci una în poezie, păstrând-o cu noi în vecie.
Steluța mea
Steluța mea în miez de noapte,
Te rog, ascultă-mi șoaptele toate,
Și alină-mi durerea cea grea,
Aducându-mi treptat alinarea.
Tu, micuța mea,
Cu atingerea de catifea,
Te rog, ia-mi sufletul în brațe,
nelăsând grijile să se agațe.
Apoi, veghează asupra mea,
Luându-mi toată supărarea,
Cu ale tale palme moi,
Reînviindu-mă din lumea de-apoi.
Și-adună-mă în al tău micuț rai,
Lipsit de orice grele furtuni,
Cu doar soare cald de vară,
Și cu zâmbetele de odinioară.
Of, tu a mea speranță,
Ce revii când lumea-i dureroasă,
Încercând să mă faci bine,
Atunci când nu mai știu de mine.
Că mai apoi, în nopțile reci,
Să-mi spui multe povești,
Unele pline de dragoste și dor,
Pline de al tău farmec amețitor.
Iar eu să stau și să te privesc,
Cum ale tale buze grăiesc,
Și-mi aduc o liniște glorioasă,
Eu uitând de ce mă apasă.
Iar când zorii zilei se ivesc,
Visele alină sufletu-mi singuratic.
Cu blândețe și alinare mă-nvelești,
Și-n ale tale brațe, liniște-am găsit.
Și în fiecare noapte tăcută,
Sub strălucirea ta nesfârșită,
Rămâi steluța mea, condu-mă-n necunoscut,
Tu care-mi redai speranță la infinit.
Cu tine, viața-i mai senină,
Chiar și când greutățile m-apasă,
Tu, steaua mea, cu ochi măiaștri,
Ești mereu aici, în vise și-n tresăriri.
Te-aș suna….
Oricât aș vrea, nu te pot descrie,
Privindu-te, sufletu-mi saltă de bucurie.
Și te-aș suna, să-ți împărtășesc a mea iubire,
Că nu te las să ajungi o simplă amintire.
Că-n fiecare zi, mor câte puțin,
Când plouă cu regrete din al meu suspin.
Suspine pline de dragoste și dor,
Zăcute într-un sunet amețitor.
Aș da orice să te mai văd odată,
Amia iubire să fie mângâiată.
Și chiar de-ar fi doar un vis,
Să-ți pot șopti ce am de zis…
Și-n taina nopții, când stelele veghează,
Speranța-mi renaște , iubirea nu mă lasă,
În visele mele, te caut neîncetat,
Cu dorul ce mereu m-a frământat.
Așteptând iubirea
Așteptând mesajul tău,
Simt că mi se face rău.
Am un gol în stomac,
Și nu știu ce să fac.
Prima dată când ți-am scris,
Am fost curios și indecis.
Am încercat să-ți vorbesc,
Temându-mă să risc.
Totul a început ca o glumă,
Credeam că e de umplutură.
Dar după ce te-am cunoscut,
Eu sincer m-am îndrăgostit.
Acum, fiecare zi înseamnă așteptare,
Un mesaj de la tine, o alinare.
Și sper că dragostea noastră va dăinui,
Căci în inimile noastre mereu va trăi.
Furtuni de dor
De ce iubirea doare fără rost,
În loc să-ți fie soare-n adăpost?
Ea-ți aduce doar ploi și furtuni,
Iar visurile-s acum tăciuni.
De ce trebuie să fie așa mereu,
Să nu te pot vedea, drag vis al meu?
Să-mi plângă sufletul, de dor îndurerat,
Începând să doară când de liniște-i sfâșiat.
De ce mereu îmi lipsește alinarea,
Al tău sărut cu gust de cireșe-n vară?
Acum sufletu-mi e tot mai adânc sfâșiat,
De dor măcinat și-n agonie tot zac.
Și chiar de dorul mi-e alinare,
În amintire sunt în brațele tale.
Căci, și când totu-i greu,
Ești lumină-n gândul meu
Aducându-mi mereu un zâmbet,
Pe-al meu chip tot mai supărat,
Făcând acei nori grei de furtună,
Să se transforme într-o semilună,
Luminând al meu cer tulburat,
Și-alinându-mi sufletul de dor sfâșiat.
Căci chiar și-n clipele de mare agonie,
Dragostea ta rămâne veșnică alinare.
Suspin de codru...
În amurgul serii glorioase,
Un icnet înfundat s-aude,
Plin de durere și necaz,
Nelăsând vreun moment de răgaz.
E al codrului suspin,
Îndurerat de tot acest venin,
Pe care îl aruncăm neîncetat,
În tot ce-i apropiat.
Plânge plin de tristețe,
În acele sumbre momente,
Când vede ale noastre deliruri,
Ce-l încarcă de supărări.
Și ne întreabă cu amar,
Ce-i cu-atât calvar,
De ce trăiți cu dușmănie,
Uitând la nesfârșit de frăție?
Apoi, tăcut, se pune pe gânduri,
Zăpăcit de-aceste timpuri,
Grele și pline de răutate,
Lipsite de acea fraternitate.
Și tăcut, codrul suspină,
În noaptea ce-l cuprinde,
Cerând doar un pic de lumină,
Și sperând că lumea se schimbă.
Privind cu dor înspre trecut,
Când totul era mai plăcut,
Își dorește un viitor plin de lumină,
Fără răutăți și fără ură.
Însă, până atunci, așteaptă,
În a serii miasmă întunecată,
Răbdător, veghează neîncetat,
Purtând dorințe de neînduplecat.
Ascult
Ascult al lumii suspin plin de sânge,
Al sufletului geamăt amuțit de durere.
Iar când aplec capul spre firavele plante,
Le aud urletele îndurerate de-a lor moarte.
Și stau îngândurat, mă duc ușor spre neant,
Dar nu găsesc nicăieri ce-a fost demult uitat.
Iar îndurerat merg lin spre un teren împădurit,
Dar e mult mai cumplit, amuțit de-un plânset.
Dar nu ale mele lacrimi se aud căzând acum,
Ci ale copacilor, arzând de-au sufletele scrum.
Al zbuciumului urlet, în care ne-am învățat să stăm,
Rămânând indiferenți la icnete, fără să-i ajutăm.
Acesta este omul, adevăratul monstru al planetei,
Masacrând pentru ale noastre pofte trupești,
Distrugând ale pământului frumoase armonii,
Și luând totul de parcă am fi doar niște copii.
Iar asta va tot continua să se-ntâmple mult timp,
Până când această planetă ne va da „skip”,
Iar noi vom fi distruși, rămânând fără chip,
Sau poate-i al gândirii mele frumos handicap.
Dar de se va adeveri ceea ce-mi trece prin minte,
Sper ca totuși să mai găsim o mică scăpare,
Dar nu una în această lume plină de ipocrizie,
Ci una în poezie, păstrând-o cu noi în vecie.
Steluța mea
Steluța mea în miez de noapte,
Te rog, ascultă-mi șoaptele toate,
Și alină-mi durerea cea grea,
Aducându-mi treptat alinarea.
Tu, micuța mea,
Cu atingerea de catifea,
Te rog, ia-mi sufletul în brațe,
nelăsând grijile să se agațe.
Apoi, veghează asupra mea,
Luându-mi toată supărarea,
Cu ale tale palme moi,
Reînviindu-mă din lumea de-apoi.
Și-adună-mă în al tău micuț rai,
Lipsit de orice grele furtuni,
Cu doar soare cald de vară,
Și cu zâmbetele de odinioară.
Of, tu a mea speranță,
Ce revii când lumea-i dureroasă,
Încercând să mă faci bine,
Atunci când nu mai știu de mine.
Că mai apoi, în nopțile reci,
Să-mi spui multe povești,
Unele pline de dragoste și dor,
Pline de al tău farmec amețitor.
Iar eu să stau și să te privesc,
Cum ale tale buze grăiesc,
Și-mi aduc o liniște glorioasă,
Eu uitând de ce mă apasă.
Iar când zorii zilei se ivesc,
Visele alină sufletu-mi singuratic.
Cu blândețe și alinare mă-nvelești,
Și-n ale tale brațe, liniște-am găsit.
Și în fiecare noapte tăcută,
Sub strălucirea ta nesfârșită,
Rămâi steluța mea, condu-mă-n necunoscut,
Tu care-mi redai speranță la infinit.
Cu tine, viața-i mai senină,
Chiar și când greutățile m-apasă,
Tu, steaua mea, cu ochi măiaștri,
Ești mereu aici, în vise și-n tresăriri.