Ecou

Cu fata brazdata de clipa ce vine

Parcurg efemer timpul strivind sentimente

Agatat disonant de vise meschine

Ascult tot ce spui fara s-aud, realmente...

Privesc imbecil pavajul crapat

Cautand in nervuri raspunsurile clare

Ma vad alergand, din mine scapat

Inabusit de intrebari seci, absolut hilare

Ma-ntorc inainte si pasesc inapoi

Modeland poteci din ruine straine

Mai port cateodata in suflet strigoi

Si eu nu mai stiu aproape nimic despre mine...

Să stai fără teamă iubito,

Căci noi doi suntem și aici și acolo,

Si nimeni nu poate vreodată

Să ne arunce în mare sau

De pe nori de furtună,

În valuri înalte cât munții, să ne piardă!

Corabia noastră-i nebună,

Este fantomă prin noapte!

Stai fără teamă iubito,

Vom ajunge la țărm împreună!

Ți-am spus doar că sunt piratul

Care iubirea din aur îți fură,

Și te va conduce pe norii născuți acum din tunul,

Ce zgură și fum risipește!

Privește câte vase dușmane,

Pe valuri nebune se-avântă,

Vor să ne fure comoara,iubirea sau viața!

Mai este puțin iubito și ajungem,

Pe Insula iubirii pe tărâmul de eros...

De trebuie însă, vom muri împreună pe tunuri, în praf și explozii!

(Volumul de poezii Sonete de amor-Horia Stănicel 2023)

Ia-mă iubito şi mă frânge ca pe o pâine coaptă

Şi dă-mă la sărmanii ce trec pe lângă poartă,

Să le astâmperi foamea cumva cu nişte pâine

Şi să-şi aducă aminte din când în când de mine.

Ia-mă iubito şi du-mă la oala cu mâncare

Şi aruncă-mă-n bucate ca pe un praf de sare

Şi dă-mă de pomană la oamenii de rând,

De mine să-şi aducă aminte când şi când.

Ia-mă iubito şi mă varsă prin cănile de lut,

Ca pe vinul cel roşu şi dulce la băut,

Să-nchine toţi săracii, atunci când mă vor bea,

Din când în când iubito...în amintirea mea.

Every rose has its thorns.

Show me yours—

I have hands

willing to bleed.

Petals fall,

scars remain;

proof of the path

we dared to take.

Hold out your wounds,

bare and true—

I’ll cradle them softly

in evening’s dew.

Now I behold—

no thorns to bear,

for she is a tulip

amidst roses rare.

Sub cerul plin de stele 

Împreună parcă zburăm printre ele,

Mică lună 

Iubirea o adună,

Cea împrăstiată prin univers 

De doi îndrăgostiți fără sens;

Pământul larg n-are habar 

Câte ți-am dat eu în dar,

Marea așteaptă 

Iubirea noastră, toată.

Fugim să dansăm în noapte

Pe simfonii în tone joase,

Mă apropii ușor 

Iar pe spate, simt fior,

Dansul se aproprie de final

Sfârșitul, credeam că e fatal.

Mi-ai luat mâna încet 

Și ți-ai dus-o la al tău piept.

Mi-ai șoptit ușor la ureche:

"Ea cere încă un dans, în pereche"

Dau din cap afirmativ 

Fără a avea motiv;

A dansa cu tine-n veci,

Sperând să nu pleci.

Pe cerul singurătății mele

N0rii,ca niște pescăruși

Iele ale  nopții

Trec fără să-și miște aripele,

Pe sub cerul  care-și adună stelele,

Ca o cloșcă, când vine uliul.

Ulcioare de lut ,semne pe piatră

Mușcate de timp ,mușcate de daltă

Vorbesc despre trecerea noastră

Pe acest pământ.

Ca într-o poveste minunată

Caut un drum,prin noaptea înstelată

Și râd și  plâng,

Nu vreau să mă mint,

Cu a fost odată

Uitând să mai spun -ca niciodată-

Doar că vreau să mai cânt.

Oricât aș vrea, nu te pot descrie,  

Privindu-te, sufletu-mi saltă de bucurie.  

Și te-aș suna, să-ți împărtășesc a mea iubire,  

Că nu te las să ajungi o simplă amintire.  

Că-n fiecare zi, mor câte puțin,  

Când plouă cu regrete din al meu suspin.  

Suspine pline de dragoste și dor,  

Zăcute într-un sunet amețitor.  

Aș da orice să te mai văd odată,  

Amia iubire să fie mângâiată.  

Și chiar de-ar fi doar un vis,  

Să-ți pot șopti ce am de zis…

Și-n taina nopții, când stelele veghează,  

Speranța-mi renaște , iubirea nu mă lasă,  

În visele mele, te caut neîncetat,  

Cu dorul ce mereu m-a frământat.  

Ce n-aș da…

S-o pot lua iar de la capăt,  

Să te pot iubi înc-odată,  

Să-ți pot fura înc-un sărut,  

A mea dragoste spulberată.

Ce n-aș da…

Să fiu una din lacrimile tale,  

Să nasc din ochii tăi,  

Să-ți pot aluneca pe obraji,  

Pentru a-ți muri pe buze…

Și dacă visele ar deveni realitate,  

Ne-am întoarce iar la acel început,  

Cu promisiuni și săruturi pe-ndelete,  

Până când timpul ar fi de nepătruns.

Dar acum, rămân doar amintirile,  

Lacrimi și șoapte învăluite-n tăcere,  

Sperând că iubirea, chiar și-n vis,  

Ne va reuni din nou, așa cum am promis.

Te rog să-mi faci din al tău suflet sicriu,  

Un mormânt de veci, atunci când n-o să fiu,  

Atunci când, de lângă tine, ființa-mi va muri,  

Iar în urmă vor rămâne dureroase goluri.  

Să-mi faci din al tău zâmbet cu gingășie,  

O frumoasă coroniță împletită cu iubire,  

Iar din ai tăi ochi, pe care i-am iubit atât de mult,  

O rază de lumină să străpungă dorul întunecat.  

Cu vocea ta să-mi alini sufletul din păcură,  

Să-mi spui minciuni calde, să mă cuprindă,  

Iar apoi, urletele morților ce-mi înfioară auzul,  

Să fie estompate cu a ta șoaptă, precum aurul.  

Iar de-mi va fi sufletul trimis în eternul abis,  

Te rog să arăți tuturor ceea ce ți-am scris,  

Să le arăți cât de mult am luptat pentru amândoi,  

Neștiind că, într-o zi, totul se va opri pentru noi.  

Acum te las cu sufletul îngreunat, înger al meu,  

Să-mi porți cu durere sufletul în al tău suflet-cavou,  

Lăsându-mă să zac în iadul amintirii noastre,  

Fără a mai găsi o nenorocită cale de scăpare.

Te rog, iubește-mă, chiar de-ar fi doar o secundă,  

Cu pasiune arzândă, sufletul iarăși să mi-l smulgi.  

Te rog să ții la mine, chiar de-o fi o clipă sau două,  

Iar atunci când afară plouă, lacrima să mi-o ștergi.  

Te rog să mi te dăruiești, chiar de-ar fi să mă urăști.  

Fă asta și sufletu-mi ți-l dau, aducându-mi alinare.  

Și te mai rog a fi a mea, să-mi fii tu acum puterea,  

Căci lumea-i rea și mă distruge, și doar tu o poți înfrânge.  

Iar de nu va fi pentru o viață, te rog, mai stai puțin.  

Iubește-mă cum nu o vei mai face, după să dispari.  

Să-mi aparții măcar o zi, lăsându-mi al tău venin,  

Iar inima să mi-o strângi, cu cruzime să o smulgi.  

Dar în mine încă va arde iubirea ta distrugătoare,  

Dorind să te ating, să mă înfrupt din trupul tău,  

Sărutându-te, dându-ți tot ce-i mai bun din mine,  

Aprinzându-ne sufletele cu o flacără sufocantă.  

Și să mă ardă până la capăt, devenind un omagiu,  

Să-mi fii clipa finală, plină de o pasiune animalică,  

Înainte ca sufletul să-mi taie, aruncându-l în cavou,  

Aruncând bucată cu bucată, iubindu-l o ultimă dată.  

După să-i dai foc o ultimă dată, făcându-l cenușă,  

Distrugându-l, făcând să nu mai simtă durerea,  

Atunci când nu vei mai fi acolo, alinându-mă,  

Amintirea rămânând blestemul, dar și speranța.  

Apoi dispărând în noapte, lăsându-mă să zac,  

Sângerând, dar nu sânge să curgă din mine,  

Ci o iubire ce mi-a ucis sufletul în mod tragic,  

Făcând din el un ultim sacrificiu, o crudă iluzie.  

Un ultim sacrificiu, dar nu unul al vieții mele,  

Ci al iubirii frânte ce ți-o mai port și-acum,  

Al zâmbetului tău, să-mi rămână amintire,  

Să o port cu mine—flacără ce-n mine a lăsat scrum.  

Îchii tăi albaștri găsesc alinare,  

În părul tău, o dulce senzație.  

Ești grijulie și atentă, deși nu merit,  

Cu fiecare gest mă faci fericit.

Sfioasă și dulce, ești o comoară rară,  

Te-am pierdut o dată, n-o voi face a doua oară.  

În brațele tale mă simt mereu în siguranță,  

Împreună, dragostea noastră mereu va rămâne aprinsă.

Aș vrea să-ți spun în fiecare zi cât de mult te iubesc,  

Să-ți arăt că pentru mine ești tot ce contează.  

Fiecare moment petrecut alături de tine e o binecuvântare,  

Cu tine, dragostea mea nu cunoaște limite.

Tu mereu îmi vei aparține, iubita mea micuță,  

Te ador dincolo de cuvinte și te voi iubi o veșnicie.  

Să ne clădim împreună o întreagă împărăție,  

Tu și cu mine, pentru totdeauna, într-o iubire nebună.

Tu, vrăbiuță, de ce mai stai,  

Acum că anotimpul se răcește?  

Nu-ți e frică să te pierzi,  

Și sufletul tău să-ți înghețe?

Ba mi-e frică, simt că mor,  

Nu-mi mai pot vedea un viitor,  

Simt cum inima încet îmi moare,  

Iar frigul vrea să mă doboare.

Și atunci de ce mai stai?  

Pleacă spre continente calde,  

Unde inima îți poate bate,  

Fără aceste sentimente reci.

Nu vreau, chiar de-ar trebui,  

Inima mea ruptă mi-o poți învinui,  

Ea nu-mi permite să-mi las casa baltă,  

Ar fi prea sfâșiată de-ar trebui să se despartă.

Și preferi să mori acum înfrigurată,  

În a iernii răceală cruntă?  

De ce vrei să te pierzi pe tine?  

Nu te gândești că poate nu-i bine?

Chiar de-i bine, chiar de nu-i,  

Eu nu voi spune asta nimănui,  

Chiar de-mi va fi voința smulsă,  

Gheare de gheață inima să-mi străpungă.

Acum te rog, lasă-mă în pace,  

Pleacă și găsește-ți o altă cale, 

Eu rămân aici, în agonia mea perfidă,  

Și nimeni nu va putea să mă oprească.

Bine, voi pleca, micuță pasăre,  

Lăsându-te în această nepăsare,  

Te vei pierde singură pentr-o prostie,  

Și nimeni nu va putea să te salveze.

În frig, înghețată și slăbită,  

Vrăbiuța cade-n zăpadă rănită,  

Cu ochii închiși și-o inimă frântă,  

Singurătatea-i cruntă i-a luat sfârșit.

Nimeni nu-i aude strigătul îndurerat,

Durerea ei se pierde-n neant,  

O vrăbiuță, acum uitată de toți,  

Moare sub cerul rece și înfrânt.

Doar natura-i plânge moartea,  

Aruncând fulgi grei peste ea,  

Acoperind-o cu un strat de nea,  

Să-i ascundă toată durerea.

Suflet al meu, vrăbiuță înghețată,  

Simți cum frigul și durerea te omoară,  

Sacrificiul tău e o iubire neuitată,  

Împărtășind cu toți această năpastă.