Ecou
Vteau ca inima să-mi fie atinsă,
De-a ta dulce mângâiere aprinsă,
De-al tău zâmbet de copil topită,
Și de-al tău chip îndrăgostită.
Și-aș vrea să-mi fii mereu aproape,
Citindu-mi poeziile în fiecare noapte,
Ascultându-mi poveștile, de se poate,
Fiind cucerită de-ale mele șoapte.
Iar în nopți de abanos înghițite,
Să-mi umpli cerul de steluțe,
Să-mi aduci o lună ce strălucește,
Cu mii de nuanțe să mă farmece.
Chipul tău, în al meu suflet tablou,
Să-mi fie al vieții mele bibelou,
Făcând din mine un ultim erou,
Salvând la nesfârșit zâmbetul tău.
Și chiar de-ar fi un simplu vis,
Ar fi unul ce nu poate fi descris,
Ce-mi poate târî fericirea în abis,
Lăsându-mă de durere cuprins.
Asta sunt eu, poetul neînțeles,
Artistul ce iubește în exces,
Romanticul ce nu are succes,
Pierzându-se în acest mistic proces.
Iar de vrei să pleci, pleacă,
Pune-mi sufletul iarăși în gheață,
Sfâșie-l cu a ta pedeapsă,
Și ia-mi cu tine orice speranță.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: M.A.
Data postării: 8 martie
Vizualizări: 147
Poezii din aceiaşi categorie
Regret...tot eu...
Regret că ți-am fost prea multă
Regret tot eu că n-ai știut a prețui
Prea puțin adultă, copilăroasă, naivă
Sperând să fiu cum tu puteai să-mi fii...
Regret c-am fost nepotrivită
Bucati din suflet servindu-ți pe tavă
De-al tău vin m-am lăsat vrăjită
Și n-am simțit cum mă-mbătam cu-a ta otravă...
Regret doar că ți-am fost adevărată
Regret tot eu că doar ți-am prisosit
Fii sincer... ți-am fost măcar apropiată
Sau ai jucat rolul în care nimic n-ai simtit?
Regreți și tu măcar pentr-o secundă sfârșitul?
Că m-ai servit, în loc de vin, cu ignoranță
Când nu-mi doream decât un ultim vin îmbrățișați
Finalul poveștii să-l creionăm într-o altă nuanță...
Dulce ispită
Ce dulce e ispita
Buzelor tale,
Ca două petale
De trandafir,
Ca un elixir
Al vieții,
Ca un strop
Din roua dimineții.
Ce dulce îmbiere
Gustul de miere
Al buzelor tale,
Fierbinte chemare
În adânca tăcere
A unui sărut
Ce îl visez demult.
Ce dulce e ispita
Glasului tău blând,
Tremurând,
Ce sună lin,
Ca un suspin,
Ca o șoaptă de catifea,
În urechea mea.
Ce dulce e ispita
Pieptului tău frmătând,
Ca un gând,
Un gând fugar,
Ce mă cheamă iar și iar,
Să m-apropii, să-l ascult
Să-l ating, să-l sărut,
Cu patimă să-l frământ.
Ce dulce ispită
Mai presus de fire,
Trupul tău subțire.
Îl visez, îl admir,
Îl sorb din priviri.
Un vis, o minune
Ce parcă-mi spune
brațele să-ntind,
Să-l cuprind.
Ce dulce chemare,
Atingerea care
Mă face să uit
Ceea ce sunt.
Ce dulce uitare,
Privirea ta care
Îmi înlănțuie firea
Și îmi cere iubirea,
Ca o adiere,
Mă cheamă în tăcere.
Ca o șoaptă mă cheamă,
Să te iubesc mă-ndeamnă.
Și cât îmi doresc să-ți spun,
Că te iubesc ca un nebun.
Și, mai doresc în secret,
În suflet să-ți picur încet,
Strop cu strop,
Al dragostei mele potop,
De foc și dor.
Să-l picur ușor.
Până când, într-o zi
Și tu mă vei iubi.
Despre iubire
Iubirea nu-i un vis ce trece,
nici vânt ce uită să mai bată,
e râu ce-n pieptul tău se-apleacă
și sapă-n stânci fără să sece.
E foc ce nu-ntreabă dacă poate,
arzând și palme, și destine,
dar cine-n flăcări nu se zbate
n-a fost iubit pe deplin bine.
Iubirea nu e doar lumină,
e și furtună, și tăcere,
e dor ce mușcă și alină,
e drum ce-și cere înviere.
Căci cine-a fost iubit odată
rămâne veșnic împărțit—
o parte-i stea ce stă de pază,
o parte-i rană ce-a iubit.
Mă duce gândul...!
Mă duce gândul fără să-mi spună,
departe în copilăria mea din sat,
Și mă oprește lângă o poartă
zicându-mi, deschide ești așteptat.
Fac doi pași rapid pân' lângă gard
și privesc în curtea părăsită,
Totu-i pustiu nu simt nicio mișcare
și casa pare a fi nelocuită.
Doar câinele mă latră dintr-o cușcă
și furios se uită către mine,
Parcă ar vrea ham, ham să spună,
nu te cunosc, pleacă străine.
Nu mai strig, privesc pe drum,
dar și pe-aici nimeni nu trece,
Treabă îmi fac scot o găleată
și sorb paharul plin cu apă rece.
Bag mâna în buzunarul hainei
și-ntrebător iau telefonul,
Îl sun pe tata și-i zic că am venit,
îmi zice da și-oprește tonul.
Trece un timp până deschide ușa
în mână cu un baston cu tijă,
Ochii îi plâng când chipu-mi vede
și-i șterge-ncet cu mare grijă.
Trage ușor zăvorul porții și vorbă
aspră aruncă înspre câine,
Ne-mbrățișăm și îmi șoptește....
să știi că te-așteptam pe mâine.
Ne așezăm pe banca de la drum,
ca să-și îndrepte spatele,
Și trist îmi spune de dureri și,
c-a-ncercat..toate tratamentele.
Este seară și se lasă cu răcoare,
așa că amândoi intrăm în casă,
Stăm de vorbă și ne povestim,
dar tristețea greu ne-apasă.
Deodată, mă trezesc și gândul
mi-l întreb nedumerit,
De ce m-a dus fără de știre la
locul unde am copilărit.
Profund în judecată mi-a explicat,
că n-am mai fost demult prin sat,
Să-l văd pe tata ce-i bolnav și
să vorbesc cu mama ce-a plecat.
Deabia acum eu rușinat am înțeles,
că gândul doar a vrut să-mi spună,
Să merg la tata cât mai des, până ce
soarele și pentru el, nu urcă..să apună.
Tablou de iarna cu femeie
Auzi iubito, lemnele cum ard în șemineu?
Și vezi cum fulgii albi dansează în vazduh?
Fereastra aburită iți șoptește un eseu
Despre iubire, dragoste si duh...
Te legeni incălzită pe fotoliu-ncăpător
Și torci ca o pisică cuprinsă de visare,
Ți se perindă clipe de taină ce omor
Trecut și ceață și durere și-apăsare
Și simți in nări mireasma de vin fiert
Ce se strecoară de pe aragaz,
Cu scorțișoară dulce și-alături un desert,
Și-aștepți sărutul tandru pe obraz…
Și-abia întredeschizi pleoapele-ți frumoase
Uitându-te la focul ce pocnește-ncetișor
Pupilele ți se măresc ușor și curioase
-Mai e ceva pe lume de ce să-ți fie dor?…
Cuvintele tăcute
Din ochi scânteile vorbesc fără cuvânt
Ți-aduc sclipirile fierbinte mărturie
Tăcut privirea îți grăiește cercetând
Dar nu te-atinge a iubirii glăsuire
Mă strigă liniștea-nghețată cugetând
Ecoul tremură căzut în agonie
Pe buze tace adevărul suspinând
Așteaptă găndul nerostit călătorie
Ascult tăcerea destrămată din cuvânt
Îndrăgostit visele-mi cântă melodie
Îngrămădite le adun sedimentând
Nepăsător cerneala curge pe hârtie
Ascunse-n pagini mor cuvinte fremătând
Tăcerea-și caută un loc în poezie
Umbrite ard fără lumina fumegând
Sfârșesc tăcute recitând melancolie
Din poze clipa mă privește surâzând
Imagini mute povestesc cu fantezie
Rămân să caut o prezență absentând
Se-aud cuvintele tăcute-n amintire
Regret...tot eu...
Regret că ți-am fost prea multă
Regret tot eu că n-ai știut a prețui
Prea puțin adultă, copilăroasă, naivă
Sperând să fiu cum tu puteai să-mi fii...
Regret c-am fost nepotrivită
Bucati din suflet servindu-ți pe tavă
De-al tău vin m-am lăsat vrăjită
Și n-am simțit cum mă-mbătam cu-a ta otravă...
Regret doar că ți-am fost adevărată
Regret tot eu că doar ți-am prisosit
Fii sincer... ți-am fost măcar apropiată
Sau ai jucat rolul în care nimic n-ai simtit?
Regreți și tu măcar pentr-o secundă sfârșitul?
Că m-ai servit, în loc de vin, cu ignoranță
Când nu-mi doream decât un ultim vin îmbrățișați
Finalul poveștii să-l creionăm într-o altă nuanță...
Dulce ispită
Ce dulce e ispita
Buzelor tale,
Ca două petale
De trandafir,
Ca un elixir
Al vieții,
Ca un strop
Din roua dimineții.
Ce dulce îmbiere
Gustul de miere
Al buzelor tale,
Fierbinte chemare
În adânca tăcere
A unui sărut
Ce îl visez demult.
Ce dulce e ispita
Glasului tău blând,
Tremurând,
Ce sună lin,
Ca un suspin,
Ca o șoaptă de catifea,
În urechea mea.
Ce dulce e ispita
Pieptului tău frmătând,
Ca un gând,
Un gând fugar,
Ce mă cheamă iar și iar,
Să m-apropii, să-l ascult
Să-l ating, să-l sărut,
Cu patimă să-l frământ.
Ce dulce ispită
Mai presus de fire,
Trupul tău subțire.
Îl visez, îl admir,
Îl sorb din priviri.
Un vis, o minune
Ce parcă-mi spune
brațele să-ntind,
Să-l cuprind.
Ce dulce chemare,
Atingerea care
Mă face să uit
Ceea ce sunt.
Ce dulce uitare,
Privirea ta care
Îmi înlănțuie firea
Și îmi cere iubirea,
Ca o adiere,
Mă cheamă în tăcere.
Ca o șoaptă mă cheamă,
Să te iubesc mă-ndeamnă.
Și cât îmi doresc să-ți spun,
Că te iubesc ca un nebun.
Și, mai doresc în secret,
În suflet să-ți picur încet,
Strop cu strop,
Al dragostei mele potop,
De foc și dor.
Să-l picur ușor.
Până când, într-o zi
Și tu mă vei iubi.
Despre iubire
Iubirea nu-i un vis ce trece,
nici vânt ce uită să mai bată,
e râu ce-n pieptul tău se-apleacă
și sapă-n stânci fără să sece.
E foc ce nu-ntreabă dacă poate,
arzând și palme, și destine,
dar cine-n flăcări nu se zbate
n-a fost iubit pe deplin bine.
Iubirea nu e doar lumină,
e și furtună, și tăcere,
e dor ce mușcă și alină,
e drum ce-și cere înviere.
Căci cine-a fost iubit odată
rămâne veșnic împărțit—
o parte-i stea ce stă de pază,
o parte-i rană ce-a iubit.
Mă duce gândul...!
Mă duce gândul fără să-mi spună,
departe în copilăria mea din sat,
Și mă oprește lângă o poartă
zicându-mi, deschide ești așteptat.
Fac doi pași rapid pân' lângă gard
și privesc în curtea părăsită,
Totu-i pustiu nu simt nicio mișcare
și casa pare a fi nelocuită.
Doar câinele mă latră dintr-o cușcă
și furios se uită către mine,
Parcă ar vrea ham, ham să spună,
nu te cunosc, pleacă străine.
Nu mai strig, privesc pe drum,
dar și pe-aici nimeni nu trece,
Treabă îmi fac scot o găleată
și sorb paharul plin cu apă rece.
Bag mâna în buzunarul hainei
și-ntrebător iau telefonul,
Îl sun pe tata și-i zic că am venit,
îmi zice da și-oprește tonul.
Trece un timp până deschide ușa
în mână cu un baston cu tijă,
Ochii îi plâng când chipu-mi vede
și-i șterge-ncet cu mare grijă.
Trage ușor zăvorul porții și vorbă
aspră aruncă înspre câine,
Ne-mbrățișăm și îmi șoptește....
să știi că te-așteptam pe mâine.
Ne așezăm pe banca de la drum,
ca să-și îndrepte spatele,
Și trist îmi spune de dureri și,
c-a-ncercat..toate tratamentele.
Este seară și se lasă cu răcoare,
așa că amândoi intrăm în casă,
Stăm de vorbă și ne povestim,
dar tristețea greu ne-apasă.
Deodată, mă trezesc și gândul
mi-l întreb nedumerit,
De ce m-a dus fără de știre la
locul unde am copilărit.
Profund în judecată mi-a explicat,
că n-am mai fost demult prin sat,
Să-l văd pe tata ce-i bolnav și
să vorbesc cu mama ce-a plecat.
Deabia acum eu rușinat am înțeles,
că gândul doar a vrut să-mi spună,
Să merg la tata cât mai des, până ce
soarele și pentru el, nu urcă..să apună.
Tablou de iarna cu femeie
Auzi iubito, lemnele cum ard în șemineu?
Și vezi cum fulgii albi dansează în vazduh?
Fereastra aburită iți șoptește un eseu
Despre iubire, dragoste si duh...
Te legeni incălzită pe fotoliu-ncăpător
Și torci ca o pisică cuprinsă de visare,
Ți se perindă clipe de taină ce omor
Trecut și ceață și durere și-apăsare
Și simți in nări mireasma de vin fiert
Ce se strecoară de pe aragaz,
Cu scorțișoară dulce și-alături un desert,
Și-aștepți sărutul tandru pe obraz…
Și-abia întredeschizi pleoapele-ți frumoase
Uitându-te la focul ce pocnește-ncetișor
Pupilele ți se măresc ușor și curioase
-Mai e ceva pe lume de ce să-ți fie dor?…
Cuvintele tăcute
Din ochi scânteile vorbesc fără cuvânt
Ți-aduc sclipirile fierbinte mărturie
Tăcut privirea îți grăiește cercetând
Dar nu te-atinge a iubirii glăsuire
Mă strigă liniștea-nghețată cugetând
Ecoul tremură căzut în agonie
Pe buze tace adevărul suspinând
Așteaptă găndul nerostit călătorie
Ascult tăcerea destrămată din cuvânt
Îndrăgostit visele-mi cântă melodie
Îngrămădite le adun sedimentând
Nepăsător cerneala curge pe hârtie
Ascunse-n pagini mor cuvinte fremătând
Tăcerea-și caută un loc în poezie
Umbrite ard fără lumina fumegând
Sfârșesc tăcute recitând melancolie
Din poze clipa mă privește surâzând
Imagini mute povestesc cu fantezie
Rămân să caut o prezență absentând
Se-aud cuvintele tăcute-n amintire
Alte poezii ale autorului
Steluța mea
Steluța mea în miez de noapte,
Te rog, ascultă-mi șoaptele toate,
Și alină-mi durerea cea grea,
Aducându-mi treptat alinarea.
Tu, micuța mea,
Cu atingerea de catifea,
Te rog, ia-mi sufletul în brațe,
nelăsând grijile să se agațe.
Apoi, veghează asupra mea,
Luându-mi toată supărarea,
Cu ale tale palme moi,
Reînviindu-mă din lumea de-apoi.
Și-adună-mă în al tău micuț rai,
Lipsit de orice grele furtuni,
Cu doar soare cald de vară,
Și cu zâmbetele de odinioară.
Of, tu a mea speranță,
Ce revii când lumea-i dureroasă,
Încercând să mă faci bine,
Atunci când nu mai știu de mine.
Că mai apoi, în nopțile reci,
Să-mi spui multe povești,
Unele pline de dragoste și dor,
Pline de al tău farmec amețitor.
Iar eu să stau și să te privesc,
Cum ale tale buze grăiesc,
Și-mi aduc o liniște glorioasă,
Eu uitând de ce mă apasă.
Iar când zorii zilei se ivesc,
Visele alină sufletu-mi singuratic.
Cu blândețe și alinare mă-nvelești,
Și-n ale tale brațe, liniște-am găsit.
Și în fiecare noapte tăcută,
Sub strălucirea ta nesfârșită,
Rămâi steluța mea, condu-mă-n necunoscut,
Tu care-mi redai speranță la infinit.
Cu tine, viața-i mai senină,
Chiar și când greutățile m-apasă,
Tu, steaua mea, cu ochi măiaștri,
Ești mereu aici, în vise și-n tresăriri.
Sfârșitul unei vrăbiuțe
Tu, vrăbiuță, de ce mai stai,
Acum că anotimpul se răcește?
Nu-ți e frică să te pierzi,
Și sufletul tău să-ți înghețe?
Ba mi-e frică, simt că mor,
Nu-mi mai pot vedea un viitor,
Simt cum inima încet îmi moare,
Iar frigul vrea să mă doboare.
Și atunci de ce mai stai?
Pleacă spre continente calde,
Unde inima îți poate bate,
Fără aceste sentimente reci.
Nu vreau, chiar de-ar trebui,
Inima mea ruptă mi-o poți învinui,
Ea nu-mi permite să-mi las casa baltă,
Ar fi prea sfâșiată de-ar trebui să se despartă.
Și preferi să mori acum înfrigurată,
În a iernii răceală cruntă?
De ce vrei să te pierzi pe tine?
Nu te gândești că poate nu-i bine?
Chiar de-i bine, chiar de nu-i,
Eu nu voi spune asta nimănui,
Chiar de-mi va fi voința smulsă,
Gheare de gheață inima să-mi străpungă.
Acum te rog, lasă-mă în pace,
Pleacă și găsește-ți o altă cale,
Eu rămân aici, în agonia mea perfidă,
Și nimeni nu va putea să mă oprească.
Bine, voi pleca, micuță pasăre,
Lăsându-te în această nepăsare,
Te vei pierde singură pentr-o prostie,
Și nimeni nu va putea să te salveze.
În frig, înghețată și slăbită,
Vrăbiuța cade-n zăpadă rănită,
Cu ochii închiși și-o inimă frântă,
Singurătatea-i cruntă i-a luat sfârșit.
Nimeni nu-i aude strigătul îndurerat,
Durerea ei se pierde-n neant,
O vrăbiuță, acum uitată de toți,
Moare sub cerul rece și înfrânt.
Doar natura-i plânge moartea,
Aruncând fulgi grei peste ea,
Acoperind-o cu un strat de nea,
Să-i ascundă toată durerea.
Suflet al meu, vrăbiuță înghețată,
Simți cum frigul și durerea te omoară,
Sacrificiul tău e o iubire neuitată,
Împărtășind cu toți această năpastă.
Plânset de copil
De ce plângi neîncetat,
Copil plăpând, nevinovat?
Știi că nu ești tu de vină,
Pentru viața ce declină.
De ce ești îndurerat,
Când totul s-a destrămat?
Tu nu știi că totu-i scris,
Ca și-un vis ce-i interzis?
De ce ție sufletul scrum,
Acum la început de drum,
Și nu încerci să-ți revii,
Cu gândul să-l reînvii?
Iar când totul e prea greu,
Nu-ți uita credința-n Dumnezeu,
Și-ncearcă cât mai curând,
Să-l aduci în sufletu-ți blând.
Dar iată, lacrimile curg șiroaie,
Într-o lume rece și plină de uitare,
Copilul rămâne fără speranță,
Cu inima veșnic spulberată.
Și-n noaptea neagră și pustie,
Se pierde într-un vis ce fuge,
Cerând scăpare din acest calvar,
Cu lacrimi de-un gust amar.
Astfel, rămâne iar dezolat,
Sub cerul trist și înnorat,
Copil plăpând, fără de vină,
Cu-n destin necruțător sufletul săi stingă.
Mărturisiri de gheață
Dacă m-aș putea renaște și să-mi aleg orice viață,
Mi-aș dori să fiu, de se poate, un singuratic fulg de zăpadă.
M-aș naște din norii grei, ca o lacrimă de gheață,
Iar după kilometri de zboruri, să ajung grăbit deasupra voastră.
Apoi să cad ușor pe rumenii săi obrăjori,
Să-i pot atinge chipul iarăși, ca mai apoi să mor.
Dar nu voi avea niciun regret dacă m-aș topi la ea pe buze.
Aș fi, de fapt, cel mai fericit, sfârșitul să-mi fie legat de ea pentr-o veșnicie.
Și-n timp ce mă topesc, să-mi arunce un zâmbet plin de iubire,
Amintindu-și cum îi șoptesc: te iubesc, frumoasă copilă.
Apoi să ne luăm rămas bun, fără lacrimi amare, fără cusur,
Să fie liniștit, fără urlet de nebun, schimbând prin moarte al speranței decor.
În ochii tăi
Îchii tăi albaștri găsesc alinare,
În părul tău, o dulce senzație.
Ești grijulie și atentă, deși nu merit,
Cu fiecare gest mă faci fericit.
Sfioasă și dulce, ești o comoară rară,
Te-am pierdut o dată, n-o voi face a doua oară.
În brațele tale mă simt mereu în siguranță,
Împreună, dragostea noastră mereu va rămâne aprinsă.
Aș vrea să-ți spun în fiecare zi cât de mult te iubesc,
Să-ți arăt că pentru mine ești tot ce contează.
Fiecare moment petrecut alături de tine e o binecuvântare,
Cu tine, dragostea mea nu cunoaște limite.
Tu mereu îmi vei aparține, iubita mea micuță,
Te ador dincolo de cuvinte și te voi iubi o veșnicie.
Să ne clădim împreună o întreagă împărăție,
Tu și cu mine, pentru totdeauna, într-o iubire nebună.
Te rog
Te rog, iubește-mă, chiar de-ar fi doar o secundă,
Cu pasiune arzândă, sufletul iarăși să mi-l smulgi.
Te rog să ții la mine, chiar de-o fi o clipă sau două,
Iar atunci când afară plouă, lacrima să mi-o ștergi.
Te rog să mi te dăruiești, chiar de-ar fi să mă urăști.
Fă asta și sufletu-mi ți-l dau, aducându-mi alinare.
Și te mai rog a fi a mea, să-mi fii tu acum puterea,
Căci lumea-i rea și mă distruge, și doar tu o poți înfrânge.
Iar de nu va fi pentru o viață, te rog, mai stai puțin.
Iubește-mă cum nu o vei mai face, după să dispari.
Să-mi aparții măcar o zi, lăsându-mi al tău venin,
Iar inima să mi-o strângi, cu cruzime să o smulgi.
Dar în mine încă va arde iubirea ta distrugătoare,
Dorind să te ating, să mă înfrupt din trupul tău,
Sărutându-te, dându-ți tot ce-i mai bun din mine,
Aprinzându-ne sufletele cu o flacără sufocantă.
Și să mă ardă până la capăt, devenind un omagiu,
Să-mi fii clipa finală, plină de o pasiune animalică,
Înainte ca sufletul să-mi taie, aruncându-l în cavou,
Aruncând bucată cu bucată, iubindu-l o ultimă dată.
După să-i dai foc o ultimă dată, făcându-l cenușă,
Distrugându-l, făcând să nu mai simtă durerea,
Atunci când nu vei mai fi acolo, alinându-mă,
Amintirea rămânând blestemul, dar și speranța.
Apoi dispărând în noapte, lăsându-mă să zac,
Sângerând, dar nu sânge să curgă din mine,
Ci o iubire ce mi-a ucis sufletul în mod tragic,
Făcând din el un ultim sacrificiu, o crudă iluzie.
Un ultim sacrificiu, dar nu unul al vieții mele,
Ci al iubirii frânte ce ți-o mai port și-acum,
Al zâmbetului tău, să-mi rămână amintire,
Să o port cu mine—flacără ce-n mine a lăsat scrum.
Steluța mea
Steluța mea în miez de noapte,
Te rog, ascultă-mi șoaptele toate,
Și alină-mi durerea cea grea,
Aducându-mi treptat alinarea.
Tu, micuța mea,
Cu atingerea de catifea,
Te rog, ia-mi sufletul în brațe,
nelăsând grijile să se agațe.
Apoi, veghează asupra mea,
Luându-mi toată supărarea,
Cu ale tale palme moi,
Reînviindu-mă din lumea de-apoi.
Și-adună-mă în al tău micuț rai,
Lipsit de orice grele furtuni,
Cu doar soare cald de vară,
Și cu zâmbetele de odinioară.
Of, tu a mea speranță,
Ce revii când lumea-i dureroasă,
Încercând să mă faci bine,
Atunci când nu mai știu de mine.
Că mai apoi, în nopțile reci,
Să-mi spui multe povești,
Unele pline de dragoste și dor,
Pline de al tău farmec amețitor.
Iar eu să stau și să te privesc,
Cum ale tale buze grăiesc,
Și-mi aduc o liniște glorioasă,
Eu uitând de ce mă apasă.
Iar când zorii zilei se ivesc,
Visele alină sufletu-mi singuratic.
Cu blândețe și alinare mă-nvelești,
Și-n ale tale brațe, liniște-am găsit.
Și în fiecare noapte tăcută,
Sub strălucirea ta nesfârșită,
Rămâi steluța mea, condu-mă-n necunoscut,
Tu care-mi redai speranță la infinit.
Cu tine, viața-i mai senină,
Chiar și când greutățile m-apasă,
Tu, steaua mea, cu ochi măiaștri,
Ești mereu aici, în vise și-n tresăriri.
Sfârșitul unei vrăbiuțe
Tu, vrăbiuță, de ce mai stai,
Acum că anotimpul se răcește?
Nu-ți e frică să te pierzi,
Și sufletul tău să-ți înghețe?
Ba mi-e frică, simt că mor,
Nu-mi mai pot vedea un viitor,
Simt cum inima încet îmi moare,
Iar frigul vrea să mă doboare.
Și atunci de ce mai stai?
Pleacă spre continente calde,
Unde inima îți poate bate,
Fără aceste sentimente reci.
Nu vreau, chiar de-ar trebui,
Inima mea ruptă mi-o poți învinui,
Ea nu-mi permite să-mi las casa baltă,
Ar fi prea sfâșiată de-ar trebui să se despartă.
Și preferi să mori acum înfrigurată,
În a iernii răceală cruntă?
De ce vrei să te pierzi pe tine?
Nu te gândești că poate nu-i bine?
Chiar de-i bine, chiar de nu-i,
Eu nu voi spune asta nimănui,
Chiar de-mi va fi voința smulsă,
Gheare de gheață inima să-mi străpungă.
Acum te rog, lasă-mă în pace,
Pleacă și găsește-ți o altă cale,
Eu rămân aici, în agonia mea perfidă,
Și nimeni nu va putea să mă oprească.
Bine, voi pleca, micuță pasăre,
Lăsându-te în această nepăsare,
Te vei pierde singură pentr-o prostie,
Și nimeni nu va putea să te salveze.
În frig, înghețată și slăbită,
Vrăbiuța cade-n zăpadă rănită,
Cu ochii închiși și-o inimă frântă,
Singurătatea-i cruntă i-a luat sfârșit.
Nimeni nu-i aude strigătul îndurerat,
Durerea ei se pierde-n neant,
O vrăbiuță, acum uitată de toți,
Moare sub cerul rece și înfrânt.
Doar natura-i plânge moartea,
Aruncând fulgi grei peste ea,
Acoperind-o cu un strat de nea,
Să-i ascundă toată durerea.
Suflet al meu, vrăbiuță înghețată,
Simți cum frigul și durerea te omoară,
Sacrificiul tău e o iubire neuitată,
Împărtășind cu toți această năpastă.
Plânset de copil
De ce plângi neîncetat,
Copil plăpând, nevinovat?
Știi că nu ești tu de vină,
Pentru viața ce declină.
De ce ești îndurerat,
Când totul s-a destrămat?
Tu nu știi că totu-i scris,
Ca și-un vis ce-i interzis?
De ce ție sufletul scrum,
Acum la început de drum,
Și nu încerci să-ți revii,
Cu gândul să-l reînvii?
Iar când totul e prea greu,
Nu-ți uita credința-n Dumnezeu,
Și-ncearcă cât mai curând,
Să-l aduci în sufletu-ți blând.
Dar iată, lacrimile curg șiroaie,
Într-o lume rece și plină de uitare,
Copilul rămâne fără speranță,
Cu inima veșnic spulberată.
Și-n noaptea neagră și pustie,
Se pierde într-un vis ce fuge,
Cerând scăpare din acest calvar,
Cu lacrimi de-un gust amar.
Astfel, rămâne iar dezolat,
Sub cerul trist și înnorat,
Copil plăpând, fără de vină,
Cu-n destin necruțător sufletul săi stingă.
Mărturisiri de gheață
Dacă m-aș putea renaște și să-mi aleg orice viață,
Mi-aș dori să fiu, de se poate, un singuratic fulg de zăpadă.
M-aș naște din norii grei, ca o lacrimă de gheață,
Iar după kilometri de zboruri, să ajung grăbit deasupra voastră.
Apoi să cad ușor pe rumenii săi obrăjori,
Să-i pot atinge chipul iarăși, ca mai apoi să mor.
Dar nu voi avea niciun regret dacă m-aș topi la ea pe buze.
Aș fi, de fapt, cel mai fericit, sfârșitul să-mi fie legat de ea pentr-o veșnicie.
Și-n timp ce mă topesc, să-mi arunce un zâmbet plin de iubire,
Amintindu-și cum îi șoptesc: te iubesc, frumoasă copilă.
Apoi să ne luăm rămas bun, fără lacrimi amare, fără cusur,
Să fie liniștit, fără urlet de nebun, schimbând prin moarte al speranței decor.
În ochii tăi
Îchii tăi albaștri găsesc alinare,
În părul tău, o dulce senzație.
Ești grijulie și atentă, deși nu merit,
Cu fiecare gest mă faci fericit.
Sfioasă și dulce, ești o comoară rară,
Te-am pierdut o dată, n-o voi face a doua oară.
În brațele tale mă simt mereu în siguranță,
Împreună, dragostea noastră mereu va rămâne aprinsă.
Aș vrea să-ți spun în fiecare zi cât de mult te iubesc,
Să-ți arăt că pentru mine ești tot ce contează.
Fiecare moment petrecut alături de tine e o binecuvântare,
Cu tine, dragostea mea nu cunoaște limite.
Tu mereu îmi vei aparține, iubita mea micuță,
Te ador dincolo de cuvinte și te voi iubi o veșnicie.
Să ne clădim împreună o întreagă împărăție,
Tu și cu mine, pentru totdeauna, într-o iubire nebună.
Te rog
Te rog, iubește-mă, chiar de-ar fi doar o secundă,
Cu pasiune arzândă, sufletul iarăși să mi-l smulgi.
Te rog să ții la mine, chiar de-o fi o clipă sau două,
Iar atunci când afară plouă, lacrima să mi-o ștergi.
Te rog să mi te dăruiești, chiar de-ar fi să mă urăști.
Fă asta și sufletu-mi ți-l dau, aducându-mi alinare.
Și te mai rog a fi a mea, să-mi fii tu acum puterea,
Căci lumea-i rea și mă distruge, și doar tu o poți înfrânge.
Iar de nu va fi pentru o viață, te rog, mai stai puțin.
Iubește-mă cum nu o vei mai face, după să dispari.
Să-mi aparții măcar o zi, lăsându-mi al tău venin,
Iar inima să mi-o strângi, cu cruzime să o smulgi.
Dar în mine încă va arde iubirea ta distrugătoare,
Dorind să te ating, să mă înfrupt din trupul tău,
Sărutându-te, dându-ți tot ce-i mai bun din mine,
Aprinzându-ne sufletele cu o flacără sufocantă.
Și să mă ardă până la capăt, devenind un omagiu,
Să-mi fii clipa finală, plină de o pasiune animalică,
Înainte ca sufletul să-mi taie, aruncându-l în cavou,
Aruncând bucată cu bucată, iubindu-l o ultimă dată.
După să-i dai foc o ultimă dată, făcându-l cenușă,
Distrugându-l, făcând să nu mai simtă durerea,
Atunci când nu vei mai fi acolo, alinându-mă,
Amintirea rămânând blestemul, dar și speranța.
Apoi dispărând în noapte, lăsându-mă să zac,
Sângerând, dar nu sânge să curgă din mine,
Ci o iubire ce mi-a ucis sufletul în mod tragic,
Făcând din el un ultim sacrificiu, o crudă iluzie.
Un ultim sacrificiu, dar nu unul al vieții mele,
Ci al iubirii frânte ce ți-o mai port și-acum,
Al zâmbetului tău, să-mi rămână amintire,
Să o port cu mine—flacără ce-n mine a lăsat scrum.