✨ FLOARE DE MAI

Te-ai așezat în inima mea

ca luna într-un loc adormit,

tulburând cu lumină

toate nopțile

pe care le credeam pierdute.

 

Părul tău mirosea

a salcâm înflorit,

iar glasul tău răsuna

în urechile mele

ca un râu ce curge

peste pietrele singurătății.

 

Te priveam

cum privește dimineața

prima floare cde mai-

cu teamă să nu ating frumusețea

și ea să se prefacă în vis.

 

Sub pașii tăi,

iarba făcea plecăciune,

iar vântul își schimba mersul

ca să nu-ți rupă rochia de lumină.

 

Când mă țineai de mână,

timpul se făcea mic,

precum o pasăre 

ce se ascunde în palme,

iar lumea întreagă

devine una cu parfumul tău

rătăcitor prin aer.

 

Tu erai primăvara mea târzie,

floarea crescută pe marginea dorului,

singura minune

care mi-a înflorit în suflet

după atâtea ierni.

 

Și chiar dacă iubirea noastă

a trecut ca o ploaie de mai,

te văd permanent înflorind

prin toate grădinile inimii mele.

 

Floare de mai-

frumoasă și trecătoare-

tu ai făcut din dragoste

cea mai frumoasă rază a luminii.

 

 

 

 

Cântec generat din această creație

Categoria: Poezii de dragoste

Toate poeziile autorului: preot DAVID MARIAN poezii.online FLOARE DE MAI

Data postării: 22 mai

Adăugat la favorite: 5

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 742

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

SATUL CA RÂNDUIALĂ

Dimineața se așează peste sat

ca o rânduială veche,

iar țăranul, gospodar prin însăși ființa sa,

își începe lucrul

într-o tăcere plină de sens.

 

Basmaua femeii strânge laolaltă

grija casei și demnitatea zilei,

semn al cominității

într-un spațiu unde timpul

nu se grăbește să treacă.

 

La vatră, focul nu arde la întâmplare,

ci veghează pâinea,

rod al pământului lucrat cu răbdare,

dragoste și înțelepciune

simbol al unei ordini morale simple.

 

Plugul deschide brazda

cu o gravitate aproape ritualică,

în gestul acesta adunându-se

truda, speranța și încrederea

într-un viitor câștigat prin muncă.

 

Satul se constituie astfel

nu doar ca spațiu geografic,

ci ca formă de existență:

o etică a statorniciei,

o pedagogie a lucrului bine făcut.

 

Atâta timp cât vatra arde,

pâinea se frânge cu respect

și pământul este lucrat cu înțelepciune,

satul rămâne

o matrice vie a identității noastre.

Mai mult...

PLOAIE CENUȘIE

Plouă rece peste orașul stins,

Doar un felinar rătăcit s-a aprins

Pâlpâie parcă a boală, pâlpâie rar,

În aerul greu, irespirabil, amar.

 

Ferestrele privesc fără cuvânt,

cu ochii de sticlă reci, fără avânt,

Pe coșuri iese un fum înghețat,

iar gerul apasă rece, de neiertat.

 

Iarna se târăște prin cartier,

Purtând gerul sub cerul de fier,

un clopot anunță, dar inutil,

ecoul căzând stins, infantil.

 

Frigul tăcut se ascunde în mine,

Timpul stă pe loc, nu mai vine,

Gândurile dorm sum ploaia cea grea,

Ca orașul trist din fața mea.

 

Tace orașul, totul e mort,

Ploaia cade fără raport,

Rămân singur, umed și rece,

Într-o tăcere ce nu mai trece.

 

 

 

Mai mult...

NOTIFICARE SILENȚIOASĂ

Ne-am apropiat

fără ceremonii

două ecrane luminate

într-o noapte obișnuită.

 

Între „online” și „scrie ..”

s-a strecurat ceva viu

ce nu poate fi dezactivat.

 

Dragostea nu a cerut

prezență permanentă, doar adevăr.

Într-o lume care derulează prea repede

ne-am ales pentru filtre,

oboseală și promisiuni reciclate.

 

Iar când orașul tace

și telefoanele dorm

rămâne certitudinea

că nu tot ce e real

are nevoie de dovadă.

Mai mult...

EXIL

Pădurea -catedrala verde a ființei mele -

mă primea odinioară

sub bolți de frunze vii,

unde tăcerea curgea adâncă și blândă

ca un psalm nerostit al pământului.

Acolo, sufletul meu era limpede,

ca izvorul ce-și știe rostul

fără a-l întreba.

 

Frunza, epitet al veșniciei,

tremura sub degete

ca o inimă tânără,

iar vântul, duhovnic rătăcitor,

îmi spovedea gândurile

în șoapte de mușchi și scoarță.

Luna - fecioară palidă a nopții -

își apleca fruntea de argint

peste somnul meu vegetal.

 

Astăzi orașul mă poartă străin,

ca pe o umbră dezrădăcinată.

Zidurile, reci ca niște sentințe,

mă strâng în geometria lor seacă,

iar cerul, tăiat în fragmente ostile,

pare un vis sfărâmat

între ferestrele oarbe.

 

Oamenii trec - frunze de fier -

fără miros, fără cântec,

cu priviri goale ca vitrinele nopții.

Singurătatea mea, aici,

nu mai e rodnică:

e un pustiu sonor

unde dorul urlă mut.

 

Și-atunci, pădure, 

mamă verde a începutului,

te port în mine ca pe o rană.

Sufletul meu, smuls din lut,

sângerează timp

și tânjește să cadă iar

la genunchii tăi umbriți,

unde tot ce moare

învață să devină veșnic.

 

 

 

 

 

Mai mult...

ÎNVĂȚ SĂ RĂMÂN

Învăț să rămân

când gândurile aleargă

și ziua pare prea mare pentru mine.

Nu fug,

doar respir

și-mi adun pașii înapoi în inimă.

 

Învăț să rămân

în tăceri care nu mai sperie,

în întrebări  fără grabă de răspuns,

în clipa asta mică

care, cumva,

e suficientă.

 

Am vrut de multe ori să plec

din mine,

din ce nu înțelegeam încă.

Dar acum știu:

rămânerea e o formă de curaj

care crește încet.

 

Învăț să rămân

cu visurile  mele neterminate,

cu greșelile care mă învață,

cu speranța care nu strigă

și nici nu pleacă.

 

Și poate nu știu tot drumul,

dar știu asta:

astăzi rămân,

mâine mai învăț

și între ele

devin.

 

Mai mult...

ZGOMOTUL DIN TINE

Orașul urlă de reclame,

dar în tine

e un alt fel de zgomot.

 

Un vuiet care nu se vede

dar care te mută

dintr-o cameră în alta

dintr-un gând în altul

te oprești lângă vitrine.

 

Nu pentru ce vezi

ci pentru ce simți

când lumea tace pentru o secundă.

 

Respiri

în timp ce alții tastează

și tu înveți

că liniștea nu e absența sunetului

ci felul în care îl alegi.

 

Atunci pentru o clipă

întregul oraș se potrivește

cu bătăile tale.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Întâmplătorul univers

Cu universul nostru strâmt și efemer

Se vor ciocni din întâmplare universuri

Din coliziune luminând strălucitor

Ori implozând ne vom topi în triste versuri

 

Spre imposibil strămutați ne-om prăvăli

Goliți de noi trăim pierduți într-o absență

Sau ne trezim din abdicare în roboți

Ștergând memorii fumegând convalescență

 

Rămânem singuri chimizând univalent

Tot căutând întâmplătoare congruență

Ne-aleargă zilele scăzându-le prezent

Imensul surd cioplind în suflete carență

 

De nu putem a ne desprinde vom pieri

Evaporându-ne imaterial în aparență

Întâmplător, sau poate nu, rămânem vii

Doar dacă poate universul o clemență

Mai mult...

Parfum de femeie

Voi lăsa în urma mea

Un parfum ce va dura.

Copiilor dragostea mea

Și puterea de a îndura.

 

Gânduri mărețe de-a înainta,

Sentimente nobile înăscute,

Cuvinte blânde de a alinta

Și calități  de a fi recunoscute.

 

Buchete de cuvinte înțelepte

Pentru a crea o carte a vieții,

Scrisă pe concepții drepte,

Ferindu-i de a agăța scaieții.

 

Orice fel de drum vor întâlni,

Orice om în șoapte le va vorbi,

Cu ce sentimente îi va hrăni,

Reușitele lor nu le vor știrbi.

 

Dacă cumva vor fi loviți de-o piatră,

Și o ezitare îi va ține în loc,

Lăsați s-asculte câinele cum latră

Și dați cu acest parfum pe cozoroc.

 

Mai mult...

Ultima stație

Așteaptă-mă, te rog, mai am o stație,
Din drumul ăsta atât de sinuos și greu,
Așteaptă-mă din nou și-n compensație
Voi trece strada pe peronul tău.


Așteaptă-mă, te rog, căci linia e dreaptă,
Sunt sigur că nu mai este atat de mult de mers
Chiar dacă am mai coborât, te rupe și așteaptă
Că-i ultimul tramvai și ultimul meu vers...

Așteapta-mă, te rog, mai am o stație
Mă iartă că ai așteptat atât de mult.
Mă lasă să-ți mai intru-odata-n grație
E stația ce-o știu, n-am unde sa mă mut.

Așteapta - mă, te rog, mai am o stație,
Nu mai e mult și-abia aștept ca să te văd din nou
Mă uit pe geam și am o revelație, 
Tramvaiul ăsta merge la depou.

Mai mult...

Mi am ingropat iubirea

Mi am ingropat iubirea

Si o jelesc mereu

Dar singur in nestire

O plang numai eu

 

Tu ai ales uitarea

Negarea si ai plecat

In timp ce uitai totul

Eram disperat

 

Acum imi neg negarea

Ma mint ca te am uitat

Dar cum sa uit vreodată

Cand tu m ai spulberat

 

Teodor Nicolas - mi am ingropat iubirea 

Mai mult...

Sunt..fericit!

Te-aștept de-o viață...fericire

Să vii, dar încă nu s-a întâmplat,

Ba te-am cătat  în lumea-ntreagă

Degeaba, nicăieri nu te-am aflat. 

 

Simțindu-mă puțin cam abătut

Un chibzuit bătrân m-a întrebat?

La ce gândesc că tare-s supărat

Poate m-ajută din ce a adunat. 

 

Pentru moment l-am refuzat

Și l-am rugat frumos să plece,

Spunându-i că nu la el găsesc

1Vreun leac, rana să-mi vindece. 

 

Totuși, de mine nu s-a depărtat

Și insistent a vrut s-avem o vorbă,

La care eu cu greu am acceptat

Vociferând ..că am o mare grabă. 

 

M-a invitat să stăm pe-o bancă

Și cu respect mie s-a prezentat,

Surprins fiind când mi-a șoptit

Sunt fericirea...și m-ai chemat. 

 

Păi, te credeam s-arați altfel

Și nu bătrân cu tolbă-n spate,

Eu te vedeam o cosânzeană

De care-n viață să am parte. 

 

Copile vreau ca tu să știi

Că nu-ți lipsește mai nimic,

Și nu mai zi, că ești nefericit

Când eu ți-am dat..totul..de mic.

 

Rapid, am sărit de pe bancă

Și rușinat un pic, am mulțumit,

Că ochii minții mi i-a deschis

Să înțeleg că sunt..un fericit!

Mai mult...

Insula mea

 

Te uită la steaua ce scapără-n cer, 

Ia-ți gândul și poartă-l spre raza sa, 

Mi-e inima tristă și trupul stingher, 

Hai vino iubito pe insula mea!

 

Pe ţărmuri de sare vom arde cuvinte,

Cenușa lor rece ne va fi adăpost,

Iar marea cu stele va scrie în minte, 

Povești ce se nasc dintr-un veac fără rost.

 

Sub lună, iubirea, va mușca iar din noi,

Vom fi doar tulpini de lumină uscată,

Și nimeni nu știe ce cărări de noroi, 

Te-ndrumă spre insula mea fermecată. 

 

Acolo, în cripta de ape și vânt,

Se frânge oglinda și timpul se-oprește,

Iar trupul devine un simplu cuvânt,

Pe care iubirea duios îl rostește. 

 

Se clatină cerul pe rug de tăcere,

Aprig se-ncinge și țărmul de sare,

Pe insulă curge un izvor de plăcere, 

Ce-așteaptă să-l seci cu buzele tale. 

 

Și poate că-n noapte vom naște o lume,

Din umbre și sânge, din mare și lut,

Iar moartea în clipa ce curmă un nume,

Ne va duce acasă, spre un nou început.

 

Rămâne doar taina, un cântec pustiu,

În care se frânge lumina din minte,

Iar insula mea, ca un templu târziu,

Își cheamă iubirea în apa fierbinte.

 

Și tot ce mai am, e o boare de vânt,

Ce suflă prin mine și naște o stea,

Nu pierde cărarea, ascultă-al tău gând,

Hai vino iubito pe insula mea!

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍