Vibrații...
Sub mângâierea ta tresare carnea de pe os,
Iar inima plângând se dă de ceasul morții,
Sărutul de pe buze devine brusc nervos,
Și alergă-n jos pe coapse hăituind emoții.
Mă biciuie privirea ta ca pe un sclav fugit,
Și-n capul meu dansează trandafiri și stele,
Alerg cu ochiul pe sânu-ți alb și-nmugurit,
Și mă aștern precum un fulg pe a sa piele.
Sunt condamnat în închisoarea ta pe veci,
Îmi ispășesc pedeapsa spânzurat de pleoape,
Ca să te văd sub luna albă cum firavă treci,
Ducându-ți sânii mici din stele să se adape.
De aș putea reda în simfonii ori lungi balade,
Cum cântă carnea crudă și sângele fierbinte,
Ar înflori subit nisipul, deșertul ar da roade,
S-ar despuia pădurea și-ar freamăta cuvinte.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 15 martie
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 349
Poezii din aceiaşi categorie
Et si tu n'existais pas în daneză
Et si tu n'existais pas,
dis-moi pourquoi j'existerais.
Pour traîner dans un monde sans toi,
sans espoir et sans regret.
Et si tu n'existais pas,
j'essaierais d'inventer l'amour
comme un peintre qui voit sous ses doigts
naître les couleurs du jour,
et qui n'en revient pas.
Et si tu n'existais pas,
dis-moi pour qui j'existerais.
Des passantes endormies dans mes bras
que je n'aimerais jamais.
Et si tu n'existais pas,
je ne serais qu'un point de plus
dans ce monde qui vient et qui va,
je me sentirais perdu.
J'aurais besoin de toi.
Et si tu n'existais pas,
dis-moi comment j'existerais.
Je pourrais faire semblant d'être moi,
mais je ne serais pas vrai.
Et si tu n'existais pas,
je crois que je l'aurais trouvé,
le secret de la vie, le pourquoi
simplement pour te créer,
et pour te regarder.
Et si tu n'existais pas
Dis-moi pourquoi j'existerais
Pour traîner dans un monde sans toi
Sans espoir et sans regret
Et si tu n'existais pas,
j'essaierais d'inventer l'amour
comme un peintre qui voit sous ses doigts
naître les couleurs du jour,
et qui n'en revient pas.
Og hvis du ikke eksisterede
Og hvis du ikke eksisterede,
fortæl mig hvorfor jeg ville eksistere.
At hænge rundt i en verden uden dig,
uden håb og uden fortrydelse.
Og hvis du ikke eksisterede,
Jeg ville prøve at opfinde kærligheden
som en maler, der ser under fingrene
Født dagens farver,
Og hvem tror ikke.
Og hvis du ikke eksisterede,
fortæl mig, for hvem jeg ville eksistere.
Båndbredder sover i mine arme
som jeg aldrig ville elske.
Og hvis du ikke eksisterede,
Jeg ville kun være et punkt mere
i denne verden, der kommer og går,
Jeg ville føle mig fortabt.
Jeg ville have brug for dig.
Og hvis du ikke eksisterede,
fortæl mig, hvordan jeg ville eksistere.
Jeg kunne foregive at være mig,
men jeg ville ikke være sand.
Og hvis du ikke eksisterede,
Jeg tror, jeg ville have fundet det,
livets hemmelighed, hvorfor
simpelthen for at skabe dig,
og at se på dig.
Og hvis du ikke eksisterede
fortæl mig hvorfor jeg ville eksistere
At hænge rundt i en verden uden dig
uden håb og uden fortrydelse
Og hvis du ikke eksisterede,
Jeg ville prøve at opfinde kærligheden
som en maler, der ser under fingrene
Født dagens farver,
Og hvem tror ikke.
Șoapte de dimineață
Iubito, îți voi șopti și astăzi
Ale sărutului promisiuni
Și voi lăsa îmbrățișările iubirii tale
Să îmi șoptească dragostea ce-ți poartă fără să vrea a ochilor culoare ce inima-mi străpung
Când îi privesc,
Când ți-i doresc și ți-i sărut,
Simțindu-i cum se zbat și cum clipesc...!
Aud acele șoapte ale tale,
Văd visele ce le trimiți
Te vreau din ce în ce mai tare,
Iar tu îmi spui că mă iubești,
Știind că nu-s povești de dimineață,
Îți reșoptesc și eu că te iubesc!
(21 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
Atlas
The deepest of the nights got me searching,
As your stunning beauty is like a bright lightning,
And I stay observing bit by bit, your beauty to cover,
A million words on the mind, only a few on the paper.
The eyes, so cordial, the heart's desire to burn grows,
A wild wood oak caressing, as my mind flows,
The velvet whisperers, the calming storytellers,
Portraying happy as my my ear's ambassadors.
The endless rows of tresses of the moonlight,
Making it way on my eyes as a wavelength,
Your face bridge, an ongoing war between us,
Well put and complementary with no use of anxious
Thus, in this portrait, beauty finds its place,
A tapestry of synonyms, interlace,
Each feature a verse, in life's grand embrace,
A face, a poem, of elegance and grace.
Thy artwork pillar, so raffinate, yet so rowdy,
To not appreciate it would be a sad tragedy,
By an felt of the tips, I'm losing my religion,
Something so far to feel, yet so close to addiction.
The core my dearest, reminder the reason that it's just,
All my life close to hold and push mine to your against.
Body's midrift, clear meadow, road to all that is right,
Crazed beauty, deserving of eternal twilight.
Swaying curves of yours, how much they fascinate,
On thy worship I wish I was a sole candidate,
Gam am peds, shy and happy perfect structure,
The only worldly thing is impossible to caricature.
Within her, beauty claims its rightful space,
A marble masterpiece, with elegance and grace,
Every aspect a verse, in heart's tender embrace,
My beautiful sparrow, a poem, in life's enchanting race.
From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"
Pentru asta trăiesc
În clipa în care te-am văzut
Durerile au trecut
Atunci când te văd zâmbind
Știu că ești perfectă
Pentru că ești iubită
Mi-ai dat aripi când credeam că mor
Wow chiar ești ca un drog
Așa că nu mă lăsa te rog
Ochii verzi ca iarba și pielea albă ca zăpada
Îmi amintesc mereu
Cum m-am îndrăgostit de tine ca de un zeu
Și de aceea te iubesc
Și îți vorbesc
Pentru asta eu trăiesc
Numai pe tine
Nu pot avea toate femeile din lume,
Nici toate femeile nu mă pot avea pe mine,
eu ți-am fost mereu alături,
dar tu nu m-ai ales pe mine.
Și sufletul îmi plânge și inima se sfrânge
Și gândul îmi zboară spre tine comoară
Și în vis te voi cuprinde,în brațe te voi strânge,
Plângând te voi privi, din dinți voi scârțâi.
Că nu îmi ești mireasă,că nu îmi ești aleasă,
Pierdute între stele sunt gândurile mele,
Te caută pe tine,crezând că vii la mine
Dar tu te îndepărtezi, nu mai în vise înflorești.
În vise voi rămâne,acolo lângă tine
Să-mi spui că mă iubești,
Să-mi spui că nu m-ai pleci,
Să-mi spui că îmi ești mireasă.
Să-mi spui că-mi ești aleasă
Și timpul trece greu ,nici tu nu mai ești la fel
Și lumea s-a schimbat, de când tu ai plecat
Și soarele e rece și luna ofilește.
În lumea mea creată, petru tine fată
Și stau și plâng la poartă flori ca tine fată,
Și chear de-ar intra, nu mă vor mai calma
Doar tu ești împărăteasă la mine în casă.
TE CHEM
Te chem în șoaptă
Doar tu să auzi
Te rog să mă privesti
Cu ochii tăi blânzi
Lacrima din gene
E un răsărit ,
E un „te iubesc”
Însă nerostit .
Aprinde-n jur făclii
Cât suntem încă vii .
Alte poezii ale autorului
Apocalipsa mea
Pierdut mi-e pasul sprinten pe cărare,
În față nu mai e nimic din vechea junglă,
Iar mersul obosit îmi e fără răbdare,
Și nu mai știe pe unde ar vrea s-ajungă.
E totul fad, și-n jur întreg pământul crapă,
Sinistru urlă cerul înroșit și văile deșarte,
Văd lacuri și fântâni ce latră după apă,
Și abisuri nesfârșite ce jinduiesc a moarte.
Himerele amuțesc subit sub lungi priviri,
Iar munții plâng nemângâiați de stele,
Din ceruri cad întruna și îngeri, și martiri,
Și plânge Dumnezeu cu lacrimile mele.
Mi-aș țintui acum și trupul sus pe cruce,
Dar e târziu, și crucea, nu vrea de noi să știe,
Mi-e drumul rătăcit și n-am unde mă duce,
Decât să mor în vers, în poezia mea pustie.
Și simt că tot infernul lumii-l port în spate,
Din când în când am dreptul să respir,
Sunt obosit de-atâta umblet după moarte,
Și nici nu mai am dreptul să fiu măcar martir.
Și nu știu cât mai am puterea să rezist,
Și-n rai, și-n iad sunt porțile demult închise,
Și nici măcar ca nume, aici nu mai exist,
Că toate neamurile au fost pe veci proscrise.
Pun capul pe pământ și singur mă îngrop,
Dar lacrimi nu mai am pe mine a mă plânge,
Văd însă moartea furioasă cum vine în galop,
Mă smulge din sălaș și-mi scuipă-n vene sânge:
"Poetul e sortit să bântuie necontenit pământul,
Iar moartea să-l aștepte cât cerul vrea să-l ție,
Să poarte-n suflet: creația, lumina și cuvântul,
Să plângă neîncetat și-apoi durerea să o scrie."
Sărmanul
Cu un destin ulcerat şi-o fire firavă,
În suburbii indolent se agită,
Zilnic consumă a lumii otravă,
Şi-şi fereşte privirea de priviri neferite.
Adio îşi ia în fiecare zi de la sine,
Sunându-şi mama retoric în mormânt,
Cad anotimpuri peste casa-n ruine,
Lui îi dispare din minte zi de zi un cuvânt.
Cu dinţii răzleţi ce-i mai are în gură,
Îşi muşcă pâinea înăcrită,
Pe soartă n-are pic de ură,
Şi calea lui e infinită.
Cu braţul ciung îşi mângâie obrazul,
Iar vântu-i şterge lacrima uşor,
Iar noaptea îşi uită iarăşi necazul,
Simţindu-se până în zori nemuritor.
Când ultimei vorbe sorocu-i venise,
Pe buzele-i de un roşu carmin,
Două silabe în sunet sunt prinse,
Şi el rosti cu putere: Amin!
Epigrame XXXIII
Unei dive
S-a scris astăzi în jurnal,
Că a mai căzut o stea,
Dar, profesional...
Ea, era deja!
Covorul
Întrebând odraslele,
Ele mi-au spus pe șleau,
Covorul ura Paștele,
Că la Paște îl băteau.
Lui Rodion Cămătaru - dădea multe goluri
Era temut ca adversar,
Până în ultima secundă,
Considerat ca unic cămătar,
Ce a dat... fără dobândă.
Unor arbitri - s-a pus VAR și-n Liga I
Au pus VAR pe stadion,
Dar i-ați găsit beleaua,
Și n-o mai dregeți din penson,
Ci dați direct cu bidineaua.
Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial
la cal cu mânere
Calul l-a strunit cu vervă,
Călărind-ul fără frică,
Şi-l hrănea fără rezervă,
Nu cu ovăz, ci cu Urzică.
Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial
la cal cu mânere
I-a zvârlit pe toți la rând,
Dar la Marius șade blând,
Nechezând, apoi explică,
N-am ce-i face... mă urzică.
Epitaf unui șomer
Ca să știe toți drumeții,
Doarme aici ca-n timpul vieții.
Principiul al doilea al corupției
Dacă un polițist acționează asupra unui infractor
cu o forță numită acțiune,
Cel de-al doilea acționează asupra primului
cu o forță Ban-ală, denu-Mită reacțiune.
Principiul al doilea - postulat
Dacă un polițist acționează asupra unui superior
cu o forță numită acțiune,
Cel de-al doilea acționează asupra primului
cu o forță de sus în jos numită Sancțiune.
Legea fecalostaticii
Un om intrat într-un rahat,
Este atras de acesta de sus în jos,
Cu o forță egală cu cât a furat,
Dezlocuind un puternic miros.
Legea presiunii
Presiunea exercitată asupra unui om,
Este invers proporțională cu educația sa.
Legea lui Om
Intensitate cu care omul trece prin viață,
Este proporțională cu studiile efectuate,
Și invers proporțională cu ce el învață,
De la dejecțiile aruncate de societate.
Unui șomer
I-au spus răstit toți de acasă,
Ba chiar și soața sa colerică,
Să-și caute o slujbă frumoasă,
Și de-atunci merge la biserică.
Unui actor
Rolul unui surdo-mut a prins,
Și-a jucat perfect, destins
Însă, din culise o știm,
Că sufleor... era un mim.
Voie bună
Fiecare din alt loc,
Reveniră la baracă;
Ea miroase a busuioc,
El miroase a busuioacă.
Pe vremuri...
Pe vremuri când copii eram,
Dormeam cu fratele de gât,
Cu aceeași lacrimă plângeam,
Și ne-mpăcam numaidecât.
Pe vremuri când copii eram,
Mușcam același colț de pâine,
Apoi cu joaca ne-ntreceam,
Și nu știam de-i azi ori mâine.
Acum mă-ntreb unde s-au dus,
Și ani, și joc, și al meu frate,
Doar părul alb îmi dă răspuns,
Și pozele îngălbenite și uscate.
Mi-s lacrimile râuri până-n cer,
Iar gândurile îngropate-n sânge,
Împovărat de ani, eu tot mai sper,
Că lacrima comună iar va plânge.
Pe geam, spre seară strălucesc,
Aceleași raze purpurii, bătrâne,
În mintea mea, e fratele, gândesc,
Venit să muște-un colț de pâine.
Sub coasa tristă stă răpusă soarta,
Deși, ne țin aceleași rădăcini,
Și eu, și el avem închisă poarta,
Iar drumul ne e plin de mărăcini.
Oamenii străzii - glosă
Sub felinarul ce întunericul străbate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Muşcând din mâini şi încurajări trucate,
Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.
Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
E un tablou ce-n astă lume ţipă,
Strigând durerea şi mâhnirea,
Către avuţi şi-a lor ferice clipă,
Ce-i putredă şi amară cum e fierea.
Ei nu răspund căci inima le e de piatră,
Dar ştiu că a lor resturi aruncate,
Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Nu vor din plinul lor să dăruiască,
Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,
Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,
Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.
Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,
Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,
Dar niciodată nu au fost acolo unde,
Stau roată cei de soartă chinuiţi.
Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,
La fel ca sufletul lor de nababi,
Minciună-i adevărul ce-l rostesc,
Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.
Spun că asupra nevoiaşilor veghează,
Că îi ajută să aibă chiar de toate,
Fiinţa, gestul însă îi trădează,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.
Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,
Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,
Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,
De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.
Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,
Dar de copii au fost izgoniţi,
Acum trăiesc în crâncenă durere,
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.
La cei ce le-au furat fericirea,
Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,
Gândind că poate aşa le-a fost menirea,
Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.
Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,
Şi de la ei să învăţaţi încă odată,
Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,
Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,
Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,
Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.
Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,
Le poartă umbra deformată pe pământ,
Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.
O clipă străpunge ca un fulger viitorul,
Trăieşte doar o zi la fel ca ei,
Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,
După fosta casă şi copiii tăi…
Cu trupul stors, agonic şi înfometat
Dar în piepturi cu o inimă curată,
Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.
La fel şi aceşti copii abandonaţi,
Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,
Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?
În ce le este fericirea sau care li-i misterul?
Chiar şi în zilele mai nereuşite,
Când trupul le este sleit şi flămând,
Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
Sunt veseli şi-i auzi râzând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Epigrame XVI
Unui elev
Învaţă bine. Aşa se ştie,
Şi-a primit în dar Iphon,
Dar când mesajul să îl scrie,
S-a dovedit că e afon.
Unui elev
Pe al său birou frumos,
Lumina cade: romb şi sferic.
Condiţii bune, să fie studios,
Dar mintea lui…e-n întuneric.
Unora
Eu doar puţin v-am înţepat,
C-o epigramă ce împunge,
Dar rana că s-a infectat,
E că aveţi otravă-n sânge.
Unui agronom
Ca agronom i-o gazdă bună,
El îţi oferă doar bucate Bio,
Îţi dă să bei lichior de mătrăgună,
Şi-n loc de “Pa” îţi spune...Adio!
Reuniune de familie
Ne-am pus la masă toţi cu drag,
Dar fratelui îi tremură sprânceana,
Nu de durere ori de trac,
Ci că văzu sub masă damigeana.
La priveghi
L-au înjurat, l-au ponegrit,
Fiecare cu-al său stil,
Apoi după ce-a murit,
Au găsit c-a fost cinstit.
Unora
În viaţă am scris ceva catrene,
Chiar un poem, un epitaf…
Şi-am constatat că prea devreme,
Audienţa am făcut-o praf.
Unui coleg – serveam numai Grasă de Cotnari
În tinereţe am ciocnit paharul,
Apoi, întemeind şi casa,
Am împărţit: eu, alegând Cotnarul
Iar lui îi rămăsese…Grasa.
Răspuns la epigramele mele
Mi-a răspuns c-o epigramă,
Fără de asemănare:
Îi ca ciorba fără zeamă,
Şi ca pâinea fără sare.
Unuia căruia i-am împrumutat bani
N-aş vrea prea tare să discut,
Dar asta se petrece între noi,
Îmi zice frate când îl împrumut,
Şi avarule când să mi-i dea înapoi.