Vibrații...
Sub mângâierea ta tresare carnea de pe os,
Iar inima plângând se dă de ceasul morții,
Sărutul de pe buze devine brusc nervos,
Și alergă-n jos pe coapse hăituind emoții.
Mă biciuie privirea ta ca pe un sclav fugit,
Și-n capul meu dansează trandafiri și stele,
Alerg cu ochiul pe sânu-ți alb și-nmugurit,
Și mă aștern precum un fulg pe a sa piele.
Sunt condamnat în închisoarea ta pe veci,
Îmi ispășesc pedeapsa spânzurat de pleoape,
Ca să te văd sub luna albă cum firavă treci,
Ducându-ți sânii mici din stele să se adape.
De aș putea reda în simfonii ori lungi balade,
Cum cântă carnea crudă și sângele fierbinte,
Ar înflori subit nisipul, deșertul ar da roade,
S-ar despuia pădurea și-ar freamăta cuvinte.
Category: Love poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 15 марта 2024
Added in favorites: 1
Views: 554
Poems in the same category
Unde-s anii mei?
Adu' Doamne inapoi ...
Anii mei lipsiti de greu
Parul castaniu si des
Ochii mei fara defect
Pielea neteda,stralucitoare
Vocea ca de vrabioara
Si sufletul neprihanit
Care astazi a-mpietrit...
-U.A
Nu mă vrei
Nu mă vrei, ziceai că sunt sărac,
Nu mă vrei, credeai că nu o să-ți plac,
Nu mă vrei, și m-ai abandonat,
Dar în interior îmi e sufletul bogat.
Și sufletul îmi e gol, de tine îmi este dor,
Și stelele plâng când mă văd suspinând,
Dar tu ești departe,departe de mine,
Nu-ți pasă ce simt,nu îți pasă de mine.
Aș vrea să mă săruți fără ne-încetare,
Aș vrea să îți simt a ta suflare,
Totul e gri și culoarea dispare,
Fară tine ,totul mă doare.
Sunt rămas în trecut, încă nu pot să te uit,
Acolo voi rămâne, fiindcă mă simt mai bine,
Fă-mă, doamne, înger păzitor,
Vreau să îi fiu alături, că îmi este dor.
Din nou tu..
O prea tânără floare,
Bate la ușa inimii mele.
Vreau să-i deschid că știu c-o doare,
Dar ușile-mi sunt de piatră și-s tare grele.
Privește spre a mea inimă și se ofilește,
Îngenunchează de frig și dragoste îmi cere.
Iar cu foste amintiri oare se învelește,
Vreau s-o primesc,dar sufletu-mi e plin de durere.
Urlă și mă roagă să-i deschid calea spre inima mea,
S-o primesc acolo unde i-a fost cald și bine.
Însă nu !!! Când a avut ocazia să stea în ea,
A plecat și doar și-a șters picioarele de mine.
trecut si prezent
Port în mine umbre vechi,
Pași rămași pe drumuri stinse,
Vorbe care ard în piept
Și promisiuni neterminate, scrise.
Ai fost cândva tot ce știam,
Un far, un dor, o rană vie —
Dar timpul n-a iertat nimic,
Doar m-a lăsat cu o pustie.
Acum, o altă mână se întinde,
Un zâmbet nou mă strigă blând,
Și sufletul mi se desprinde
Între „ce-a fost” și „ce-avem în gând”.
Simt iubirea cum renaște,
Dar în mine e tăcere,
Fiindcă inima-mi vorbește
Pe două voci și cu durere.
Să aleg ce-a fost — cunoscut, sigur,
Sau ce-ar putea să fie — vis curat?
Să-mi rup din mine un trecut
Sau să risc totul pentru un nou început?
Confuzia mă ține-n loc,
Ca vântul care schimbă marea,
Dar poate, uneori, e foc
Și-n rătăcire... salvarea.
COPILĂRIA MEA
- continuare-
Poate că tata nu a fost dragostea adevărată a mamei,poate că
nu el trebuia să fie alesul ei.Frumusețea mamei era umbrită de o trIs-
tețe ușor vualată,iar după moartea lor aș fi putut să întreb, dar pe cine
Bunicilor li s-a rupt firul vieții în mod neașteptat și brutal. După moartea
mamei, ei umblau cerniți prin casă,cu gândurile cufundate în durere și
grija pentru viitorul meu.Câte vise și câte speranțe s-au stins odată cu moa-
tea părinților mei în acel accident tragic!Tragedia a fost resimțită profund de
bunicii mei, care știau că rămân singură pe lume,fără alte rude apropiate din
partea tatălui meu.
Dimineața ce a răsărit pentru mine părea frumoasă ,dar s-a sfârșit într-un
mare necaz.Atunci eu nu cunoșteam frământările lor și nici nu știam că contractul
cu viața se apropie de sfârșit.Bunicul ,după moartea mamei,avea sufletul sfâșiat.
Blajin și credincios ,se îndoia de existența lui Dumnezeu,întrebându-se cum a pu-
tut El să hotărască ca eu să rămân singură pe lume.aîal auzeam în fiecare seară
imlorând cerul să-l mai țină în viață încă o vreme ,ca să mă vadă crescând.
Tristețea învăluia acum casa noastră.....unde era râsul,privirile voioase și
lumina din ochii încrezători în destin și în viitor/? Totul era cernit în casă,în suflet, în
inimă.Chiar și venirea primăverii ,nu mai avea nici un farmecToate aceste momente
se contopesc în amintirile mele.M-am trezit într-o de după masă ,când soarele își
căuta drumul spre apus,în mijlocul unui grup de necunoscuți care se purtau ciudat
de tăcuți, comunicând doar cu ochii și prin semne.Nu știu de unde a avut bunicul
puterea să organizeze totul conform obiceiurilor tradiționale.
Pe peluza din fața casei erau aliniate două sicrie ,descoperite cu capacile
alături.Bunica se apropie ca o umbră ,plângând cu durere ,așezând cu grijă voalul
alb pe chipul mamei,care părea că doarme.O vânătaie îi urâțea fața altădată lumi-
noasă.Părul mamei ,frumos încadra fața ca o coroană pe prrna albă cu volănașe.
Bunica ,împietrită ,își plimbă ochii de la cap la picioare,simțind că nu era așezat totul
cum trebuie R ămâne lângă sicriu ,atingându-l din când în când ,parcă voind să se asigure
că mama era încă acolo.
Mai târziu ,am realizat că alături în alt sicriu era și tata,care părea străin de tot
ce era în jur.Apoi au venit ajutoare și sicriele au fost duse în camera mare ,unde nu de mult
petrecusem zilele de Paște ,unde mama cântase la pian și unde ciocneam ouă roșii,făcând
mare haz atunci când reușeam să-mi păstrez oul întreg,spărgândule pe celelante.
Niște vecini acopereau oglinzile, tablourile cu pănză albă ,iar la capătul celor două sicrie
se aprindeau lumânări. Pe poarta larg deschisă cineva punea o pânză beagră cu două
nume scrise pe ea.Știam să citesc și,cu tristețe am văzut numele mamei și al tatălui meu
pe care apoi le-am văzut scrise pe piatra de pe mormânt sub fotografiile lor..Au trecut zile
de rătăciri ,întrebări,plâns și chemări iar în a treia zi ,într-o zi de vară frumoasă preoții
făceau slujba de înmormântare.
În cimitirul de pe coasta pădurii se dechidea o groapă mare și neagră ,primitoare
pentru cele două sicrie.îl văd pe bunicul cu mișcări de robot ,strângând pământul reavăn și
arucândul peste cele duoă sicrie bătute în cuie.apoi cu un -adio-îndurerat aruncă un buchet
mare de flori care se resfiră în umbra gropii. Bunica se prăbușește pe marginea gropii,iar
bumicul se repede spre ea,căzând în genunchi și tânguindu-se cu glas sugrumat.Abia acum
își manifestă durarea, pare că uitase totul.Mă durea ceva profund în inimă care a rămas mult timp
Timpul a trecut cu lacrimi ascunse și candele aprinse pe acel mormânt dublu .cu flori proaspete,
lumânări și tămâie.
Viața a continuat,iar bunicul ,cu toată durerea a găsit puterea să își ordoneze tre-
burile lumești.A mers la notar și a căutat soluția cea mai bună pentru viitorul meu A găsit pe
cineva care să se ocupe de mine și după ce a predat ștafeta s-a liniștit, și s-a înseninat.
A prdat gospodări și tot ce a agonisit într - o viață să-mi asigure viitorul.
Intrebare
De ce privești în alta parte?
Acoperit de nori,eu nu te văd.
Vântul nu bate,poate e departe,
Jucându-se în zbor în alte zări.
Din inima ies fluturi, ce poartă curcubee,
Umbrite doar de soarele ce nu a apărut.
Mă inspaimant de o umbră de femeie,
Ascunsă de un zid ce încă n-a cazut.
Și printre stele,păsări călătoare,
De care te izbești din când în când,
Îți fierbe strălucirea ce nu moare,
Mai cade un gând, rând,pe rând.
Frumusețea diabolică a macilor ce nu țin mult
Și praful de stele au dansat cu un cult,
În ritmuri netraduse de nici un dicționar,
Te-ai prefăcut, avar,amar,hoinar.
Drumurile ți-s deschise, să privesti nu e păcat,
Doar cuvântul își poartă vina de a fi neâmpăcat.
Ziua vine,noaptea trece,cântă vara pe la colțuri,
Ploaia curăță ce limba nu a construit în sensuri.
Vino iarași în vară,
Lângă o cireașa amară,
Să privim o stea căzătoare,
Când apusul moare.
Unde-s anii mei?
Adu' Doamne inapoi ...
Anii mei lipsiti de greu
Parul castaniu si des
Ochii mei fara defect
Pielea neteda,stralucitoare
Vocea ca de vrabioara
Si sufletul neprihanit
Care astazi a-mpietrit...
-U.A
Nu mă vrei
Nu mă vrei, ziceai că sunt sărac,
Nu mă vrei, credeai că nu o să-ți plac,
Nu mă vrei, și m-ai abandonat,
Dar în interior îmi e sufletul bogat.
Și sufletul îmi e gol, de tine îmi este dor,
Și stelele plâng când mă văd suspinând,
Dar tu ești departe,departe de mine,
Nu-ți pasă ce simt,nu îți pasă de mine.
Aș vrea să mă săruți fără ne-încetare,
Aș vrea să îți simt a ta suflare,
Totul e gri și culoarea dispare,
Fară tine ,totul mă doare.
Sunt rămas în trecut, încă nu pot să te uit,
Acolo voi rămâne, fiindcă mă simt mai bine,
Fă-mă, doamne, înger păzitor,
Vreau să îi fiu alături, că îmi este dor.
Din nou tu..
O prea tânără floare,
Bate la ușa inimii mele.
Vreau să-i deschid că știu c-o doare,
Dar ușile-mi sunt de piatră și-s tare grele.
Privește spre a mea inimă și se ofilește,
Îngenunchează de frig și dragoste îmi cere.
Iar cu foste amintiri oare se învelește,
Vreau s-o primesc,dar sufletu-mi e plin de durere.
Urlă și mă roagă să-i deschid calea spre inima mea,
S-o primesc acolo unde i-a fost cald și bine.
Însă nu !!! Când a avut ocazia să stea în ea,
A plecat și doar și-a șters picioarele de mine.
trecut si prezent
Port în mine umbre vechi,
Pași rămași pe drumuri stinse,
Vorbe care ard în piept
Și promisiuni neterminate, scrise.
Ai fost cândva tot ce știam,
Un far, un dor, o rană vie —
Dar timpul n-a iertat nimic,
Doar m-a lăsat cu o pustie.
Acum, o altă mână se întinde,
Un zâmbet nou mă strigă blând,
Și sufletul mi se desprinde
Între „ce-a fost” și „ce-avem în gând”.
Simt iubirea cum renaște,
Dar în mine e tăcere,
Fiindcă inima-mi vorbește
Pe două voci și cu durere.
Să aleg ce-a fost — cunoscut, sigur,
Sau ce-ar putea să fie — vis curat?
Să-mi rup din mine un trecut
Sau să risc totul pentru un nou început?
Confuzia mă ține-n loc,
Ca vântul care schimbă marea,
Dar poate, uneori, e foc
Și-n rătăcire... salvarea.
COPILĂRIA MEA
- continuare-
Poate că tata nu a fost dragostea adevărată a mamei,poate că
nu el trebuia să fie alesul ei.Frumusețea mamei era umbrită de o trIs-
tețe ușor vualată,iar după moartea lor aș fi putut să întreb, dar pe cine
Bunicilor li s-a rupt firul vieții în mod neașteptat și brutal. După moartea
mamei, ei umblau cerniți prin casă,cu gândurile cufundate în durere și
grija pentru viitorul meu.Câte vise și câte speranțe s-au stins odată cu moa-
tea părinților mei în acel accident tragic!Tragedia a fost resimțită profund de
bunicii mei, care știau că rămân singură pe lume,fără alte rude apropiate din
partea tatălui meu.
Dimineața ce a răsărit pentru mine părea frumoasă ,dar s-a sfârșit într-un
mare necaz.Atunci eu nu cunoșteam frământările lor și nici nu știam că contractul
cu viața se apropie de sfârșit.Bunicul ,după moartea mamei,avea sufletul sfâșiat.
Blajin și credincios ,se îndoia de existența lui Dumnezeu,întrebându-se cum a pu-
tut El să hotărască ca eu să rămân singură pe lume.aîal auzeam în fiecare seară
imlorând cerul să-l mai țină în viață încă o vreme ,ca să mă vadă crescând.
Tristețea învăluia acum casa noastră.....unde era râsul,privirile voioase și
lumina din ochii încrezători în destin și în viitor/? Totul era cernit în casă,în suflet, în
inimă.Chiar și venirea primăverii ,nu mai avea nici un farmecToate aceste momente
se contopesc în amintirile mele.M-am trezit într-o de după masă ,când soarele își
căuta drumul spre apus,în mijlocul unui grup de necunoscuți care se purtau ciudat
de tăcuți, comunicând doar cu ochii și prin semne.Nu știu de unde a avut bunicul
puterea să organizeze totul conform obiceiurilor tradiționale.
Pe peluza din fața casei erau aliniate două sicrie ,descoperite cu capacile
alături.Bunica se apropie ca o umbră ,plângând cu durere ,așezând cu grijă voalul
alb pe chipul mamei,care părea că doarme.O vânătaie îi urâțea fața altădată lumi-
noasă.Părul mamei ,frumos încadra fața ca o coroană pe prrna albă cu volănașe.
Bunica ,împietrită ,își plimbă ochii de la cap la picioare,simțind că nu era așezat totul
cum trebuie R ămâne lângă sicriu ,atingându-l din când în când ,parcă voind să se asigure
că mama era încă acolo.
Mai târziu ,am realizat că alături în alt sicriu era și tata,care părea străin de tot
ce era în jur.Apoi au venit ajutoare și sicriele au fost duse în camera mare ,unde nu de mult
petrecusem zilele de Paște ,unde mama cântase la pian și unde ciocneam ouă roșii,făcând
mare haz atunci când reușeam să-mi păstrez oul întreg,spărgândule pe celelante.
Niște vecini acopereau oglinzile, tablourile cu pănză albă ,iar la capătul celor două sicrie
se aprindeau lumânări. Pe poarta larg deschisă cineva punea o pânză beagră cu două
nume scrise pe ea.Știam să citesc și,cu tristețe am văzut numele mamei și al tatălui meu
pe care apoi le-am văzut scrise pe piatra de pe mormânt sub fotografiile lor..Au trecut zile
de rătăciri ,întrebări,plâns și chemări iar în a treia zi ,într-o zi de vară frumoasă preoții
făceau slujba de înmormântare.
În cimitirul de pe coasta pădurii se dechidea o groapă mare și neagră ,primitoare
pentru cele două sicrie.îl văd pe bunicul cu mișcări de robot ,strângând pământul reavăn și
arucândul peste cele duoă sicrie bătute în cuie.apoi cu un -adio-îndurerat aruncă un buchet
mare de flori care se resfiră în umbra gropii. Bunica se prăbușește pe marginea gropii,iar
bumicul se repede spre ea,căzând în genunchi și tânguindu-se cu glas sugrumat.Abia acum
își manifestă durarea, pare că uitase totul.Mă durea ceva profund în inimă care a rămas mult timp
Timpul a trecut cu lacrimi ascunse și candele aprinse pe acel mormânt dublu .cu flori proaspete,
lumânări și tămâie.
Viața a continuat,iar bunicul ,cu toată durerea a găsit puterea să își ordoneze tre-
burile lumești.A mers la notar și a căutat soluția cea mai bună pentru viitorul meu A găsit pe
cineva care să se ocupe de mine și după ce a predat ștafeta s-a liniștit, și s-a înseninat.
A prdat gospodări și tot ce a agonisit într - o viață să-mi asigure viitorul.
Intrebare
De ce privești în alta parte?
Acoperit de nori,eu nu te văd.
Vântul nu bate,poate e departe,
Jucându-se în zbor în alte zări.
Din inima ies fluturi, ce poartă curcubee,
Umbrite doar de soarele ce nu a apărut.
Mă inspaimant de o umbră de femeie,
Ascunsă de un zid ce încă n-a cazut.
Și printre stele,păsări călătoare,
De care te izbești din când în când,
Îți fierbe strălucirea ce nu moare,
Mai cade un gând, rând,pe rând.
Frumusețea diabolică a macilor ce nu țin mult
Și praful de stele au dansat cu un cult,
În ritmuri netraduse de nici un dicționar,
Te-ai prefăcut, avar,amar,hoinar.
Drumurile ți-s deschise, să privesti nu e păcat,
Doar cuvântul își poartă vina de a fi neâmpăcat.
Ziua vine,noaptea trece,cântă vara pe la colțuri,
Ploaia curăță ce limba nu a construit în sensuri.
Vino iarași în vară,
Lângă o cireașa amară,
Să privim o stea căzătoare,
Când apusul moare.
Other poems by the author
Sărmana foaie...
Mă pun la masă iar să scriu,
Sărmana foaie plânge,
Că-mi știe sufletul pustiu,
Și lacrima de sânge.
Condeiul vechi cu drag apuc,
Că-mi știe multe patimi,
În călimară-l introduc,
Și-n loc de tuș sunt lacrimi.
Lumina-n geam e astăzi pală,
Și masa-mi pare că suspină,
Mă uit pierdut la foaia goală,
Și nu știu cine e de vină...
Cuvântu-n gură mi se-ntoarce,
Tristețea murmură în șoapte,
În minte sunt împuns cu ace,
Și-n ochii mei se face noapte.
Senectute
Cu umbra-mi alături prin vânt și furtună,
Sub cerul căzut peste-un gârbov destin,
Anii se-apleacă, ca spicul sub brumă,
Și frigul mă-nțeapă ca un ac cu venin.
Se mistuie așteptarea în gânduri mărunte,
Iar clopotu-n turlă e mut și anost,
Pe tâmple îmi şade zăpezi de la munte,
Și pașii mi-i pierd pe un drum fără rost.
Doar ochii-mi aruncă mici lacrimi uscate,
În palme îmi cresc poveri din anii pierduți.
Odaia mi-e sumbră și prin trup mă străbate,
Sângele-n clocot al unor fii nenăscuți.
Sub o rază gălbuie, ca un simbol al vieții,
Îmi sună-n urechi, lungi acatiste de sfânt,
Și-n liniștea adâncă, ca sfârșit al tristeții,
A mea umbră coboară și intră-n pământ.
Spre-al casei pridvor…
Mă uit în oglindă și-adesea tresar,
Îmi văd ochii stinși ca un vechi felinar,
Și caut scânteie în ruguri și aștri,
S-aprindă din nou ai mei iriși albaștri.
Mă simt un Cioran exilat în mansardă,
Cu-n dor de Sibiu gata să-l ardă,
Cu vraful de cărți ce-mi doarme pe piept,
Clopotul turlei, îl doresc, și-l aștept.
Mă simt un Brâncuși la Paris evadat,
De țară și amici alungat și trădat,
Cu piatra în os și lemnul în sânge,
Dalta în mână mi se vaită și plânge.
Și vai, sunt bătrân, și adesea pierdut,
Sub bărbie vioara îmi doinește tăcut,
Pe Champs-Elysees cu pas românesc,
La fel ca Enescu lăcrimând pribegesc.
Și vatra-i aprinsă, oriunde-aș pleca,
Ea arde în mine, mă cheamă, mă vrea,
Căci sufletul meu, e nesfârșitul izvor,
Ce curge alene spre-al casei pridvor.
Epigrame VIII
Vizită
Iar e-n vizită mamaia,
De-alaltăieri de pe la zece,
A venit c-a prins-o ploaia,
Dar uită ca să mai plece.
Uneia care a dat de bani
Când nu aveai serviciu şi lovele,
Erai un stup cu miere şi nectar,
Iar azi cu milioane în portofele,
Te-ai transformat într-un viespar.
Unor români – corona virus
A fost nevoie de o pandemie,
Şi multe sfaturi cu-nţeles,
Ca întreaga Românie,
Să se spele un pic mai des.
Epigrama
Un catren cu poanta-n cioc,
Şi cu patru versuri bune,
Primele te ţin la foc,
După ultimul vei fi cărbune.
Unui bețiv
Când se uită spre podgorii,
I se dilatează porii,
Și se vaită la vecin,
Că îi lasă gura vin.
Pantofii
Pe mama pantofii o băteau,
Și aproape zilnic suferea,
Dar într-o zi când se certau,
Văzui că tata pantofii îi purta.
Umor
E plin de umor vecinul meu,
Iar altul ca el nu întâlneşti,
I-atât de dezvoltat umorul său,
Că râde şi la un Banc de peşti.
Magicianul
Pe un fost magician vestit,
Bibliotecarul școlii l-au făcut,
Dar un eşec cumplit s-a dovedit,
Că încet din cărţi au disparut.
Şcolarizare forţată,
Cam târziu veni la şcoală,
Avea şaipe ani şi oleacă,
Dar din tot ce studia,
Doar si-laba îi plăcea s-o facă.
Sărăcie
Fiind sărac de nedescris,
N-a mai suportat ruşinea crasă,
Servicii Funerare şi-a deschis,
Să aibă ce pune pe masă.
De-ar cânta...
De-ar cânta toți trandafirii,
Într-o nouă lege a firii,
Ar fi chicoteli de îngeri,
În momentul marii frângeri.
De-ar cânta și-un crin regal,
La al primăverii bal,
De pe bolta înstelată,
S-ar scurge lumina toată.
De-ar cânta și-o azalee,
Cântec dulce de femeie,
S-ar opri pasărea-n zbor,
Și-ar cânta cu ea în cor.
Codrul verde de-ar cânta,
Doinele din țara mea,
Azi s-ar coborî din rai,
Chiar arhanghelul Mihai.
De-ar cânta o viorea,
Preschimbată-n maica mea,
Aş uda-o cu iertare,
Să fie nemuritoare.
Dacă ar cânta natura,
S-ar schimba toată făptura,
Și în inimi am purta,
Toată clorofila sa.
Focul iubirii
Incendiu grabnic se întinde,
Din mâna mea spre carnea ta,
Și apă este pretutindeni,
Dar cred că nu ne vom salva.
Ard peste noi iubiri mistuitoare,
Mi-e ochiul rug și inima jăratic,
Și-agonic cad ca dintr-o stropitoare,
Săruturi reci din cercul nostru artic.
Văpăi de flăcări cresc și din cuvinte,
Ca un luceafăr ochii îmi sclipesc,
Iar trupul ți-e atâta de fierbinte,
Că mângâindu-l, aievea mă topesc.
Cad brațele albe, arse-n lumină,
Și aripi de foc din umeri ne cresc,
Plutim peste carnea ce încă suspină,
Și totu-i sublim, și focu-i firesc.
Și poate vom arde pân' la tăcere,
În propriul jăratic să ne îngroape,
Să naștem incendii deloc efemere,
În văzduh, pe pământ și sub ape.
Sărmana foaie...
Mă pun la masă iar să scriu,
Sărmana foaie plânge,
Că-mi știe sufletul pustiu,
Și lacrima de sânge.
Condeiul vechi cu drag apuc,
Că-mi știe multe patimi,
În călimară-l introduc,
Și-n loc de tuș sunt lacrimi.
Lumina-n geam e astăzi pală,
Și masa-mi pare că suspină,
Mă uit pierdut la foaia goală,
Și nu știu cine e de vină...
Cuvântu-n gură mi se-ntoarce,
Tristețea murmură în șoapte,
În minte sunt împuns cu ace,
Și-n ochii mei se face noapte.
Senectute
Cu umbra-mi alături prin vânt și furtună,
Sub cerul căzut peste-un gârbov destin,
Anii se-apleacă, ca spicul sub brumă,
Și frigul mă-nțeapă ca un ac cu venin.
Se mistuie așteptarea în gânduri mărunte,
Iar clopotu-n turlă e mut și anost,
Pe tâmple îmi şade zăpezi de la munte,
Și pașii mi-i pierd pe un drum fără rost.
Doar ochii-mi aruncă mici lacrimi uscate,
În palme îmi cresc poveri din anii pierduți.
Odaia mi-e sumbră și prin trup mă străbate,
Sângele-n clocot al unor fii nenăscuți.
Sub o rază gălbuie, ca un simbol al vieții,
Îmi sună-n urechi, lungi acatiste de sfânt,
Și-n liniștea adâncă, ca sfârșit al tristeții,
A mea umbră coboară și intră-n pământ.
Spre-al casei pridvor…
Mă uit în oglindă și-adesea tresar,
Îmi văd ochii stinși ca un vechi felinar,
Și caut scânteie în ruguri și aștri,
S-aprindă din nou ai mei iriși albaștri.
Mă simt un Cioran exilat în mansardă,
Cu-n dor de Sibiu gata să-l ardă,
Cu vraful de cărți ce-mi doarme pe piept,
Clopotul turlei, îl doresc, și-l aștept.
Mă simt un Brâncuși la Paris evadat,
De țară și amici alungat și trădat,
Cu piatra în os și lemnul în sânge,
Dalta în mână mi se vaită și plânge.
Și vai, sunt bătrân, și adesea pierdut,
Sub bărbie vioara îmi doinește tăcut,
Pe Champs-Elysees cu pas românesc,
La fel ca Enescu lăcrimând pribegesc.
Și vatra-i aprinsă, oriunde-aș pleca,
Ea arde în mine, mă cheamă, mă vrea,
Căci sufletul meu, e nesfârșitul izvor,
Ce curge alene spre-al casei pridvor.
Epigrame VIII
Vizită
Iar e-n vizită mamaia,
De-alaltăieri de pe la zece,
A venit c-a prins-o ploaia,
Dar uită ca să mai plece.
Uneia care a dat de bani
Când nu aveai serviciu şi lovele,
Erai un stup cu miere şi nectar,
Iar azi cu milioane în portofele,
Te-ai transformat într-un viespar.
Unor români – corona virus
A fost nevoie de o pandemie,
Şi multe sfaturi cu-nţeles,
Ca întreaga Românie,
Să se spele un pic mai des.
Epigrama
Un catren cu poanta-n cioc,
Şi cu patru versuri bune,
Primele te ţin la foc,
După ultimul vei fi cărbune.
Unui bețiv
Când se uită spre podgorii,
I se dilatează porii,
Și se vaită la vecin,
Că îi lasă gura vin.
Pantofii
Pe mama pantofii o băteau,
Și aproape zilnic suferea,
Dar într-o zi când se certau,
Văzui că tata pantofii îi purta.
Umor
E plin de umor vecinul meu,
Iar altul ca el nu întâlneşti,
I-atât de dezvoltat umorul său,
Că râde şi la un Banc de peşti.
Magicianul
Pe un fost magician vestit,
Bibliotecarul școlii l-au făcut,
Dar un eşec cumplit s-a dovedit,
Că încet din cărţi au disparut.
Şcolarizare forţată,
Cam târziu veni la şcoală,
Avea şaipe ani şi oleacă,
Dar din tot ce studia,
Doar si-laba îi plăcea s-o facă.
Sărăcie
Fiind sărac de nedescris,
N-a mai suportat ruşinea crasă,
Servicii Funerare şi-a deschis,
Să aibă ce pune pe masă.
De-ar cânta...
De-ar cânta toți trandafirii,
Într-o nouă lege a firii,
Ar fi chicoteli de îngeri,
În momentul marii frângeri.
De-ar cânta și-un crin regal,
La al primăverii bal,
De pe bolta înstelată,
S-ar scurge lumina toată.
De-ar cânta și-o azalee,
Cântec dulce de femeie,
S-ar opri pasărea-n zbor,
Și-ar cânta cu ea în cor.
Codrul verde de-ar cânta,
Doinele din țara mea,
Azi s-ar coborî din rai,
Chiar arhanghelul Mihai.
De-ar cânta o viorea,
Preschimbată-n maica mea,
Aş uda-o cu iertare,
Să fie nemuritoare.
Dacă ar cânta natura,
S-ar schimba toată făptura,
Și în inimi am purta,
Toată clorofila sa.
Focul iubirii
Incendiu grabnic se întinde,
Din mâna mea spre carnea ta,
Și apă este pretutindeni,
Dar cred că nu ne vom salva.
Ard peste noi iubiri mistuitoare,
Mi-e ochiul rug și inima jăratic,
Și-agonic cad ca dintr-o stropitoare,
Săruturi reci din cercul nostru artic.
Văpăi de flăcări cresc și din cuvinte,
Ca un luceafăr ochii îmi sclipesc,
Iar trupul ți-e atâta de fierbinte,
Că mângâindu-l, aievea mă topesc.
Cad brațele albe, arse-n lumină,
Și aripi de foc din umeri ne cresc,
Plutim peste carnea ce încă suspină,
Și totu-i sublim, și focu-i firesc.
Și poate vom arde pân' la tăcere,
În propriul jăratic să ne îngroape,
Să naștem incendii deloc efemere,
În văzduh, pe pământ și sub ape.