Delirul
Sub pleoapele mele aseară a nins,
Iar ochii uitat-au privirea deschisă,
Geru-a pătruns și-n brațe m-a prins,
La fel ca pe-o toamnă devreme ucisă.
Bezna îmi bătea orbește în geam,
Tiptil, să deschid, fac pasul de tigru,
C-un ochi întredeschis parcă vedeam,
Cum casa își pierde încet echilibrul.
Costume de scânduri zăream pe cărare,
Într-o groapă adâncă plângea cimitirul,
Bezna vâslea într-o corabie, în care
Pe puntea de cruci cârmuia chiar Delirul.
Fluturi de noapte îmi zboară prin țeastă,
Sub pleoapele mele ninsoarea a stat,
Gerul mă-nțeapă cu-n țurțure-n coastă,
În toamna devreme ucisă, am fost internat.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 10 februarie 2024
Vizualizări: 527
Poezii din aceiaşi categorie
ÎNTÂLNIREA ÎN TAINĂ
Într-o noapte,mergând pe drum,
Sa apropiat de mine un înger bun
Și, simțind prezența forței dragi,
Știam că vii cu pace să mă atragi.
Mi-aș dori să vii să stăm pe veci
Nu doar în anotimpuri ușor reci.
Învățătura ta inima mea o vrea
Și, dorind, curând ne vom revedea
Știu că lupta mea nu s-a încheiat
Căci nu am necesarul întemeiat,
Dar simt că ziua măreață va sosi
Și în război sufletul îl voi folosi!
Și întâlnirea în taină se va încheia
Căci în casa ta mare tu mă vei lua
Și acolo sincer eu mă voi bucura,
Știind că timpul nu va mai zbura!
Zăpadă în Martie
Luna doarme pe cerul adâncit
Vântul iernii însfârșit s-a potolit.
Dar ciorile zboară în abisul poticnit,
Și lumea se poate să se fi sfârșit.
Zăpada în Martie mă cheamă,
Ca pe o prințesă de aramă.
Curgându-i roade din ochii plini de teamă,
Rămânând veșnic un tablou în ramă.
Brusc, viscolul începe să distrugă,
Suflete ce n-au mai încetat să fugă.
Iar Luna dormea cand lumea începuse să se scurgă,
Crezând că se face ziuă…
Ce nătângă!
Strămoșii
Un nume bun, e-aşa cum ştim,
O mare bogãţie
Ce-atârnã greu şi pentru Timp
Şi pentru Veşnicie!
Strãmoşii noştri ne-au lãsat
Când au plecat din lume,
Un grai plãcut, duios, curat,
O glie şi un nume.
O, voi, strãmoşi ce v-aţi luptat
Târându-vã în coate,
Pe un tãrâm îndepãrtat,
S-avem noi libertate,
Voi sunteţi în inima mea
O amintire vie;
Şi, cel puţin, ţãrâna grea,
Uşoarã sã vã fie!
☆
Îmi stãruieşte-n minte-un gând,
De-o bunã vreme-ncoace
Şi-a scrie despre tine-un rând
Nu vrea sã îmi dea pace.
Ţinând la pieptu-mi, poza ta
Din vremuri depãrtate,
Te-aş zugrãvi, dac-aş putea,
Pentru posteritate.
Te vãd, privind înspre trecut,
- Din ce-mi spusese tata -
Trimis fiind, ba peste Prut,
Ba peste Munţii Tatra.
Noi nu ne-am cunoscut deloc
- Te ştiu din auzite -
Însã jucãm acelaşi joc
În ere diferite.
Ţie nu ţi-a trecut prin gând
Cã vin şi eu pe lume;
Cã-ţi sprijineai capul în mâini
Şi-mi cãutai vreun nume...
Din dosul carului cu boi,
În Mai, când râde vara,
Mi te chemarã în rãzboi,
Sã aperi şi tu, ţara.
Şi, ai plecat. Şi... dus ai fost,
Pentru atâta vreme!
Iar, îndãrãt, n-au vrut cei mari
Vreodatã, sã te cheme.
Dar, într-o zi, ca într-un vis
Citişi, într-o ţidulă,
Că gura morţii s-a închis,
Fiind de-acum sãtulã.
Ah, cât de mult te-ai bucurat
Visând aburul pâinii!
Şi te-ai oprit, intrând în sat,
S-auzi cum latrã câinii...
Îţi spuserã şi cei doi fraţi,
Îţi spuserã hangiii,
Cã te aşteaptã-ngrijoraţi,
Nevasta şi copiii.
Iar eu acum, mai-mai plângând,
Cum pot descrie, oare,
Venirea ta, ce-a pus în rând
O mare sãrbãtoare?
☆
Azi, când aud din nou cântând
Fanfarele şi corul;
De omul care vã vorbesc,
Mã prinde, parcã, dorul.
Printre acei ce au scãpat
De recea morţii ghearã,
O umbrã vãd, intrând în sat,
Într-o ploioasã searã.
Un om, venind dintre cei mulţi
Ce n-aveau sã mai vinã,
Ci au rãmas flãmânzi, desculţi,
În ţara cea strãinã.
Un cetãţean, cu suflet bun,
Cu sorã-sa, Larissa,
L-au ajutat, cu luntrea lor,
Sã treacã râul Tisa.
Un biet pescar, bãtrân şi slab,
Zãri, pe înserate,
Venind spre el vreo câteva
Fãpturi neajutorate.
El luã atunci din peştii sãi
Şi se grãbi sã-i frigã
Iar, mai apoi, puse mujdei
Şi-un boţ de mãmãligã.
Ei au mâncat şi-au prins puteri
Sã meargã mai departe,
Parcã nemaiavând dureri
Şi nici fricã de moarte.
Iar, luntrea lui, din lemn de brad,
Pufoaica lui şi brâul
Le dete unui camarad,
Sã treacã şi el râul.
C-un vechi prosop, murdar şi ud,
Cu-oglinda lui concavã,
Cu-atât a mai venit 'napoi
Din vechea Bratislavã...
Cei tineri parcã simt şi ei
Urgia din redutã,
Când mâna ta, de brav oştean
Ţi-o strâng şi te salutã.
☆
Ai chip plãcut, ai ochi frumoşi
Şi ai un rost sub soare;
Ai bani. Dar dacã n-ai strãmoşi,
Rãmâi un oarecare!
Psalmi - XLIV - Lupta cu mine însumi
Doamne,
fiecare clipă este o luptă
cu mine însumi.
Mă întorc și mă pierd,
și mă regăsesc mereu
în aceleași rădăcini de durere.
Am crezut că mă voi ridica
dincolo de propria-mi umbră,
dar în fiecare pas pe care îl fac,
umbra mea mă urmărește.
Nu sunt întreg, Doamne,
ci fragmente de gânduri rupte,
mângâiere între lacrimi,
spărturi de speranță
care nu pot fi vindecate.
Mi-e frică să mă uit în adâncul meu
pentru că știu că mă voi pierde.
Mă tem că nu voi găsi acel loc
unde inima mea se poate odihni
fără frică de ea însăși.
Te chem în fiecare pas, Doamne,
pentru că știu că Tu ești singurul
care mă poate salva de mine.
Fiecare clipă este o bătălie,
dar dacă Tu mă ții în brațele Tale,
mă voi ridica.
Mă lupt cu mine însumi,
dar știu că Tu vei câștiga,
pentru că în mijlocul acestei lupte
voi învăța să fiu Eu,
doar prin Tine.
Depozitarul unei culori
Eu nu sint depozitarul unei culori
(culoarea, o simpla frecventa)
(culoarea, un ciob de lumina)
Eu sint depozitarul,exclusiv
Doar ,amintirii unei culori
Rege peste-un regat de impresii
Rege peste-un regat de regrete
Amintirea unei culori e o impresie
Amintirea unei culori e o-mbratisare
Poate, amintirea unei culori, sa aiba gust ?
Poate ,amintirea unei culori, sa aiba miros ?
Parca un pic acrisor, in vintul fierbinte,mirosul
Parca un pic iute, un pic dulceag, gustul
Poate fi asa
Daca aceasta amintire-i despre albastrul ochilor tai
Psalmi - XXXVIII - Primejdia fricii
Frica, Doamne, nu strigă —
ea șoptește.
Și-n șoapta ei
se clatină stâncile credinței
și se face ceață în suflet.
Am privit lumea cu ochii închiși,
căutând siguranță în ziduri,
în oameni, în mine —
dar zidurile cad,
oamenii pleacă,
și eu mă tem de mine însumi.
Frica e un dumnezeu mic,
dar gelos,
care cere închinare
zi de zi, clipă de clipă,
până ce genunchii slăbesc
nu de rugă, ci de spaimă.
Și totuși, Tu m-ai chemat
nu cu tunet,
ci cu o liniște
care nu se teme.
Mi-ai spus:
„Nu frica e primejdia,
ci să crezi că ea e stăpână.
Eu sunt Cel ce a spart mormântul,
nu Cel ce se ascunde în umbre.”
Și-am ieșit —
nu curajos,
ci ascultător,
cu pasul tremurat,
dar cu inima în Tine.
ÎNTÂLNIREA ÎN TAINĂ
Într-o noapte,mergând pe drum,
Sa apropiat de mine un înger bun
Și, simțind prezența forței dragi,
Știam că vii cu pace să mă atragi.
Mi-aș dori să vii să stăm pe veci
Nu doar în anotimpuri ușor reci.
Învățătura ta inima mea o vrea
Și, dorind, curând ne vom revedea
Știu că lupta mea nu s-a încheiat
Căci nu am necesarul întemeiat,
Dar simt că ziua măreață va sosi
Și în război sufletul îl voi folosi!
Și întâlnirea în taină se va încheia
Căci în casa ta mare tu mă vei lua
Și acolo sincer eu mă voi bucura,
Știind că timpul nu va mai zbura!
Zăpadă în Martie
Luna doarme pe cerul adâncit
Vântul iernii însfârșit s-a potolit.
Dar ciorile zboară în abisul poticnit,
Și lumea se poate să se fi sfârșit.
Zăpada în Martie mă cheamă,
Ca pe o prințesă de aramă.
Curgându-i roade din ochii plini de teamă,
Rămânând veșnic un tablou în ramă.
Brusc, viscolul începe să distrugă,
Suflete ce n-au mai încetat să fugă.
Iar Luna dormea cand lumea începuse să se scurgă,
Crezând că se face ziuă…
Ce nătângă!
Strămoșii
Un nume bun, e-aşa cum ştim,
O mare bogãţie
Ce-atârnã greu şi pentru Timp
Şi pentru Veşnicie!
Strãmoşii noştri ne-au lãsat
Când au plecat din lume,
Un grai plãcut, duios, curat,
O glie şi un nume.
O, voi, strãmoşi ce v-aţi luptat
Târându-vã în coate,
Pe un tãrâm îndepãrtat,
S-avem noi libertate,
Voi sunteţi în inima mea
O amintire vie;
Şi, cel puţin, ţãrâna grea,
Uşoarã sã vã fie!
☆
Îmi stãruieşte-n minte-un gând,
De-o bunã vreme-ncoace
Şi-a scrie despre tine-un rând
Nu vrea sã îmi dea pace.
Ţinând la pieptu-mi, poza ta
Din vremuri depãrtate,
Te-aş zugrãvi, dac-aş putea,
Pentru posteritate.
Te vãd, privind înspre trecut,
- Din ce-mi spusese tata -
Trimis fiind, ba peste Prut,
Ba peste Munţii Tatra.
Noi nu ne-am cunoscut deloc
- Te ştiu din auzite -
Însã jucãm acelaşi joc
În ere diferite.
Ţie nu ţi-a trecut prin gând
Cã vin şi eu pe lume;
Cã-ţi sprijineai capul în mâini
Şi-mi cãutai vreun nume...
Din dosul carului cu boi,
În Mai, când râde vara,
Mi te chemarã în rãzboi,
Sã aperi şi tu, ţara.
Şi, ai plecat. Şi... dus ai fost,
Pentru atâta vreme!
Iar, îndãrãt, n-au vrut cei mari
Vreodatã, sã te cheme.
Dar, într-o zi, ca într-un vis
Citişi, într-o ţidulă,
Că gura morţii s-a închis,
Fiind de-acum sãtulã.
Ah, cât de mult te-ai bucurat
Visând aburul pâinii!
Şi te-ai oprit, intrând în sat,
S-auzi cum latrã câinii...
Îţi spuserã şi cei doi fraţi,
Îţi spuserã hangiii,
Cã te aşteaptã-ngrijoraţi,
Nevasta şi copiii.
Iar eu acum, mai-mai plângând,
Cum pot descrie, oare,
Venirea ta, ce-a pus în rând
O mare sãrbãtoare?
☆
Azi, când aud din nou cântând
Fanfarele şi corul;
De omul care vã vorbesc,
Mã prinde, parcã, dorul.
Printre acei ce au scãpat
De recea morţii ghearã,
O umbrã vãd, intrând în sat,
Într-o ploioasã searã.
Un om, venind dintre cei mulţi
Ce n-aveau sã mai vinã,
Ci au rãmas flãmânzi, desculţi,
În ţara cea strãinã.
Un cetãţean, cu suflet bun,
Cu sorã-sa, Larissa,
L-au ajutat, cu luntrea lor,
Sã treacã râul Tisa.
Un biet pescar, bãtrân şi slab,
Zãri, pe înserate,
Venind spre el vreo câteva
Fãpturi neajutorate.
El luã atunci din peştii sãi
Şi se grãbi sã-i frigã
Iar, mai apoi, puse mujdei
Şi-un boţ de mãmãligã.
Ei au mâncat şi-au prins puteri
Sã meargã mai departe,
Parcã nemaiavând dureri
Şi nici fricã de moarte.
Iar, luntrea lui, din lemn de brad,
Pufoaica lui şi brâul
Le dete unui camarad,
Sã treacã şi el râul.
C-un vechi prosop, murdar şi ud,
Cu-oglinda lui concavã,
Cu-atât a mai venit 'napoi
Din vechea Bratislavã...
Cei tineri parcã simt şi ei
Urgia din redutã,
Când mâna ta, de brav oştean
Ţi-o strâng şi te salutã.
☆
Ai chip plãcut, ai ochi frumoşi
Şi ai un rost sub soare;
Ai bani. Dar dacã n-ai strãmoşi,
Rãmâi un oarecare!
Psalmi - XLIV - Lupta cu mine însumi
Doamne,
fiecare clipă este o luptă
cu mine însumi.
Mă întorc și mă pierd,
și mă regăsesc mereu
în aceleași rădăcini de durere.
Am crezut că mă voi ridica
dincolo de propria-mi umbră,
dar în fiecare pas pe care îl fac,
umbra mea mă urmărește.
Nu sunt întreg, Doamne,
ci fragmente de gânduri rupte,
mângâiere între lacrimi,
spărturi de speranță
care nu pot fi vindecate.
Mi-e frică să mă uit în adâncul meu
pentru că știu că mă voi pierde.
Mă tem că nu voi găsi acel loc
unde inima mea se poate odihni
fără frică de ea însăși.
Te chem în fiecare pas, Doamne,
pentru că știu că Tu ești singurul
care mă poate salva de mine.
Fiecare clipă este o bătălie,
dar dacă Tu mă ții în brațele Tale,
mă voi ridica.
Mă lupt cu mine însumi,
dar știu că Tu vei câștiga,
pentru că în mijlocul acestei lupte
voi învăța să fiu Eu,
doar prin Tine.
Depozitarul unei culori
Eu nu sint depozitarul unei culori
(culoarea, o simpla frecventa)
(culoarea, un ciob de lumina)
Eu sint depozitarul,exclusiv
Doar ,amintirii unei culori
Rege peste-un regat de impresii
Rege peste-un regat de regrete
Amintirea unei culori e o impresie
Amintirea unei culori e o-mbratisare
Poate, amintirea unei culori, sa aiba gust ?
Poate ,amintirea unei culori, sa aiba miros ?
Parca un pic acrisor, in vintul fierbinte,mirosul
Parca un pic iute, un pic dulceag, gustul
Poate fi asa
Daca aceasta amintire-i despre albastrul ochilor tai
Psalmi - XXXVIII - Primejdia fricii
Frica, Doamne, nu strigă —
ea șoptește.
Și-n șoapta ei
se clatină stâncile credinței
și se face ceață în suflet.
Am privit lumea cu ochii închiși,
căutând siguranță în ziduri,
în oameni, în mine —
dar zidurile cad,
oamenii pleacă,
și eu mă tem de mine însumi.
Frica e un dumnezeu mic,
dar gelos,
care cere închinare
zi de zi, clipă de clipă,
până ce genunchii slăbesc
nu de rugă, ci de spaimă.
Și totuși, Tu m-ai chemat
nu cu tunet,
ci cu o liniște
care nu se teme.
Mi-ai spus:
„Nu frica e primejdia,
ci să crezi că ea e stăpână.
Eu sunt Cel ce a spart mormântul,
nu Cel ce se ascunde în umbre.”
Și-am ieșit —
nu curajos,
ci ascultător,
cu pasul tremurat,
dar cu inima în Tine.
Alte poezii ale autorului
Un fir de iarbă...
Mi-e sete de tăcerea ce-ți tremură pe buze,
De taina ce tresaltă în trupul tău aprins,
În tine curg izvoare iar ochii-ţi sunt ecluze,
Ce-opresc păcate mute cu lacrimi de nestins.
În ochii tăi de jar sclipesc chemări divine,
Și-n irisul adânc se frâng lumi de mister,
Se naște nemurirea din visurile-ți pline,
Iar eu mă pierd în tine ca nourii prin cer.
Pe buzele-ți de foc se-așterne rugăciunea,
Un cântec fără glas ce suie către zări,
Și-n mângâierea ta își pleacă fruntea luna,
Topind în al meu sânge eterne depărtări.
În palma ta, furtuna, se stinge în lumină,
Și focuri ancestrale îmi ard tăcut în piept,
Tu ești o rugă moartă, dar dulce și divină,
Un dor ce-l port pe buze, și taina ce-o aștept.
Din glasul tău răsare o toamnă-ntreagă-n mine,
Cu frunze de-ntuneric ce cad încet pe trup,
Și-n tine se adună păcate și destine,
În care se revoltă, același pătimaș sărut.
Un cer ce-și pierde norii mi-e sufletul de-acum,
Pe care-l mistui lin, ca jarul într-un vânt,
Tu ești ispita veche ce-mi arde orice drum,
Și-aș vrea să fiu o clipă din timpul tău mărunt.
Dar sunt un fir de iarbă uitat într-o pădure,
Ce-și scrie-n umbra lunii un ultim jurământ,
Că te-oi iubi o viață... iar inima să-ndure,
Tot focul tău, iubito, până voi fi mormânt.
Epigrame XIV
Unui inginer agronom
Agronomul i se spune,
Şi-are o toană cam ciudată,
Seamănă intenţii bune,
Dar nu răsare niciodată.
Vecinei
Când l-ai luat de concubin,
Ştiai doar că e pocăit,
Dar după ce-aţi servit un vin,
Ai constatat că-i şi pocit.
Unui guraliv
turuie ca o muiere
La cum te porţi măi frăţioare,
Şi cum fierbe-n tine seva,
Eu fac acum cu toţi prinsoare,
Că tu te tragi numai din Eva.
Unuia cu nasul mare
Ce talent pe al meu frate,
A prezis tot într-un glas,
Şi nu prin divinitate,
Ci, prin fapt…că are nas.
Unui beţiv - bea numai vinuri demiseci
Bând doar vin de Murfatlar,
De nimic nu ai habar,
Şi-mi permit ca să disec,
Vinu-i demi, capu-i sec.
Unui guraliv
Că spui multe, o ştim toţi,
Şi-ai audienţă cultă,
Dar din toţi care-i socoţi,
Numai surzii te-ascultă.
Născut în Ianuarie
An de an doar neplăceri,
C-ale sale primăveri,
Cum nu e deloc firesc,
Doar în iarnă se-mplinesc.
Unui datornic
Cu milioane te-am împrumutat,
Dar simt că n-am să văd un ort,
Căci, ca să scapi ai declarat,
Că pentru tine, eu sunt mort.
Unora
Toţi mă fac zgârcit, avar
Că-s mereu cu punga spartă,
Dar apoi umili apar,
Şi cerşesc la mine-n poartă.
Unei jâmbate
Te-am pozat să-ţi ţin isonul,
Şi-ai ieşit aşa jâmbată,
Că mi s-a blocat I-phonul,
Şi-a sa husă… e voalată.
Reunire
Cu răni deschise calc pe spini de gheață,
Iar sângele-mi încheagă în umbra morții,
Din carnea-mi vie cad bulgări de verdeață,
Ce înverzesc în rai un pom din dosul porții.
Și rănile mă dor mereu iubita mea mireasă,
Iar doctorii-au plecat și mă-ngrijește luna,
Vreau în pustiul ei să-mi construiesc o casă,
În care apoi stingheri să stăm pe totdeauna.
Dar simt că ți-a ajuns prin preajmă otrava lumii,
Căci rana-mi sângerează cu ale tale lacrimi,
Și-aș vrea de aici să mă cobor pe raza lunii,
Să intru prin fereastră să-ți oblojesc din patimi.
Deodată simt că Luna stă, și nu se mai învârte,
Iar rana îmi dispare nefiresc în os și carne,
Și-un înger de lumină bătând din aripile scurte,
Sună sfârșitul lumii din trâmbițe și goarne.
Cu rana vindecată cărând pustiu-n spate,
Privesc prin univers cum cade steaua ta,
Și alerg înspre Demiurg cu palmele crăpate,
Să-L rog să te trimită, aici în lumea mea.
Clipe…
Din liniștea ta am furat ațipirea,
Cu mâna te mângâi pe tâmple tăcut,
Vântul și cerul ne știe iubirea,
Și tainic îmi ceri pe furiș un sărut.
Din clipele tale îmi fac adăpost,
Și-mi leg cu speranță visul de tine,
Pe buze-ți stă timpul, șoptit și anost,
Iar glasul tău cântă chemări heruvime.
Ești cântec ce curge prin nopți de mister,
Un dor ce în suflet îmi sapă izvoare,
Pășind peste vise, prin umbre de cer,
Tu-mi scrii fericirea cu raze de soare.
În brațele tale se naște un drum,
Din muguri de stele și flori de cuvinte,
Iar eu rătăcesc printre clipe de fum,
Cerșind nemurirea privirii fierbinte.
Din pulberea serii se țese un vis,
În care iubirea ne poartă prin zare,
Pe tâmple purtăm un timp interzis,
Dar clipele curg ca o dulce chemare.
Și astfel, rămânem într-un veșnic fior,
Un cânt fără margini, o șoaptă în noapte,
Iubirea ne strânge ca bunul păstor,
Și ne mână ușor printre stele și ape.
Facere de bine...
Mă latră potaia din lanţ,
Hrănită cu carne din mine, mai dulce,
Mai bine-o lăsam acolo în șanţ,
Mai bine-i făceam atuncea o cruce.
Gelos sunt pe oase că nu le mănâncă,
Pe băţul cel zvârl pentru aport,
Doar muşcă potaia din rana-mi adâncă,
Şi latră întruna a mort.
Mă latră potaia din cușcă,
Pe care-o înveleam când ningea,
Acum sare la mine și mușcă,
Atuncea pe mâini mă lingea.
Mă latră potaia, acuma căzut,
Şi sare precum un ghepard,
Dar ieri, ce se-ntâmplă am văzut,
Vecinu-o hrănea printre gard.
Răzvrătire
Tu lasă străinii să-ți numere paşii,
Tu lasă-i pe alții să te admire,
Bea cupa plăcerii doar cu vrăjmașii,
Stârnind la tot pasul uimire.
Îmbracă și pielea de oaie-ntre oi,
Dansează-n biserici și pe morminte,
Aruncă în soare apoi cu noroi,
Și fii doar copil, niciodată părinte.
Comandă șampanii, petreceri, dezmăț,
Dă foc la casă și dormi în copac,
Apoi bagă-ți singur gâtleju-n juvăț,
Și trage pe nas cel mai strașnic tabac.
Un fir de iarbă...
Mi-e sete de tăcerea ce-ți tremură pe buze,
De taina ce tresaltă în trupul tău aprins,
În tine curg izvoare iar ochii-ţi sunt ecluze,
Ce-opresc păcate mute cu lacrimi de nestins.
În ochii tăi de jar sclipesc chemări divine,
Și-n irisul adânc se frâng lumi de mister,
Se naște nemurirea din visurile-ți pline,
Iar eu mă pierd în tine ca nourii prin cer.
Pe buzele-ți de foc se-așterne rugăciunea,
Un cântec fără glas ce suie către zări,
Și-n mângâierea ta își pleacă fruntea luna,
Topind în al meu sânge eterne depărtări.
În palma ta, furtuna, se stinge în lumină,
Și focuri ancestrale îmi ard tăcut în piept,
Tu ești o rugă moartă, dar dulce și divină,
Un dor ce-l port pe buze, și taina ce-o aștept.
Din glasul tău răsare o toamnă-ntreagă-n mine,
Cu frunze de-ntuneric ce cad încet pe trup,
Și-n tine se adună păcate și destine,
În care se revoltă, același pătimaș sărut.
Un cer ce-și pierde norii mi-e sufletul de-acum,
Pe care-l mistui lin, ca jarul într-un vânt,
Tu ești ispita veche ce-mi arde orice drum,
Și-aș vrea să fiu o clipă din timpul tău mărunt.
Dar sunt un fir de iarbă uitat într-o pădure,
Ce-și scrie-n umbra lunii un ultim jurământ,
Că te-oi iubi o viață... iar inima să-ndure,
Tot focul tău, iubito, până voi fi mormânt.
Epigrame XIV
Unui inginer agronom
Agronomul i se spune,
Şi-are o toană cam ciudată,
Seamănă intenţii bune,
Dar nu răsare niciodată.
Vecinei
Când l-ai luat de concubin,
Ştiai doar că e pocăit,
Dar după ce-aţi servit un vin,
Ai constatat că-i şi pocit.
Unui guraliv
turuie ca o muiere
La cum te porţi măi frăţioare,
Şi cum fierbe-n tine seva,
Eu fac acum cu toţi prinsoare,
Că tu te tragi numai din Eva.
Unuia cu nasul mare
Ce talent pe al meu frate,
A prezis tot într-un glas,
Şi nu prin divinitate,
Ci, prin fapt…că are nas.
Unui beţiv - bea numai vinuri demiseci
Bând doar vin de Murfatlar,
De nimic nu ai habar,
Şi-mi permit ca să disec,
Vinu-i demi, capu-i sec.
Unui guraliv
Că spui multe, o ştim toţi,
Şi-ai audienţă cultă,
Dar din toţi care-i socoţi,
Numai surzii te-ascultă.
Născut în Ianuarie
An de an doar neplăceri,
C-ale sale primăveri,
Cum nu e deloc firesc,
Doar în iarnă se-mplinesc.
Unui datornic
Cu milioane te-am împrumutat,
Dar simt că n-am să văd un ort,
Căci, ca să scapi ai declarat,
Că pentru tine, eu sunt mort.
Unora
Toţi mă fac zgârcit, avar
Că-s mereu cu punga spartă,
Dar apoi umili apar,
Şi cerşesc la mine-n poartă.
Unei jâmbate
Te-am pozat să-ţi ţin isonul,
Şi-ai ieşit aşa jâmbată,
Că mi s-a blocat I-phonul,
Şi-a sa husă… e voalată.
Reunire
Cu răni deschise calc pe spini de gheață,
Iar sângele-mi încheagă în umbra morții,
Din carnea-mi vie cad bulgări de verdeață,
Ce înverzesc în rai un pom din dosul porții.
Și rănile mă dor mereu iubita mea mireasă,
Iar doctorii-au plecat și mă-ngrijește luna,
Vreau în pustiul ei să-mi construiesc o casă,
În care apoi stingheri să stăm pe totdeauna.
Dar simt că ți-a ajuns prin preajmă otrava lumii,
Căci rana-mi sângerează cu ale tale lacrimi,
Și-aș vrea de aici să mă cobor pe raza lunii,
Să intru prin fereastră să-ți oblojesc din patimi.
Deodată simt că Luna stă, și nu se mai învârte,
Iar rana îmi dispare nefiresc în os și carne,
Și-un înger de lumină bătând din aripile scurte,
Sună sfârșitul lumii din trâmbițe și goarne.
Cu rana vindecată cărând pustiu-n spate,
Privesc prin univers cum cade steaua ta,
Și alerg înspre Demiurg cu palmele crăpate,
Să-L rog să te trimită, aici în lumea mea.
Clipe…
Din liniștea ta am furat ațipirea,
Cu mâna te mângâi pe tâmple tăcut,
Vântul și cerul ne știe iubirea,
Și tainic îmi ceri pe furiș un sărut.
Din clipele tale îmi fac adăpost,
Și-mi leg cu speranță visul de tine,
Pe buze-ți stă timpul, șoptit și anost,
Iar glasul tău cântă chemări heruvime.
Ești cântec ce curge prin nopți de mister,
Un dor ce în suflet îmi sapă izvoare,
Pășind peste vise, prin umbre de cer,
Tu-mi scrii fericirea cu raze de soare.
În brațele tale se naște un drum,
Din muguri de stele și flori de cuvinte,
Iar eu rătăcesc printre clipe de fum,
Cerșind nemurirea privirii fierbinte.
Din pulberea serii se țese un vis,
În care iubirea ne poartă prin zare,
Pe tâmple purtăm un timp interzis,
Dar clipele curg ca o dulce chemare.
Și astfel, rămânem într-un veșnic fior,
Un cânt fără margini, o șoaptă în noapte,
Iubirea ne strânge ca bunul păstor,
Și ne mână ușor printre stele și ape.
Facere de bine...
Mă latră potaia din lanţ,
Hrănită cu carne din mine, mai dulce,
Mai bine-o lăsam acolo în șanţ,
Mai bine-i făceam atuncea o cruce.
Gelos sunt pe oase că nu le mănâncă,
Pe băţul cel zvârl pentru aport,
Doar muşcă potaia din rana-mi adâncă,
Şi latră întruna a mort.
Mă latră potaia din cușcă,
Pe care-o înveleam când ningea,
Acum sare la mine și mușcă,
Atuncea pe mâini mă lingea.
Mă latră potaia, acuma căzut,
Şi sare precum un ghepard,
Dar ieri, ce se-ntâmplă am văzut,
Vecinu-o hrănea printre gard.
Răzvrătire
Tu lasă străinii să-ți numere paşii,
Tu lasă-i pe alții să te admire,
Bea cupa plăcerii doar cu vrăjmașii,
Stârnind la tot pasul uimire.
Îmbracă și pielea de oaie-ntre oi,
Dansează-n biserici și pe morminte,
Aruncă în soare apoi cu noroi,
Și fii doar copil, niciodată părinte.
Comandă șampanii, petreceri, dezmăț,
Dă foc la casă și dormi în copac,
Apoi bagă-ți singur gâtleju-n juvăț,
Și trage pe nas cel mai strașnic tabac.