Delirul
Sub pleoapele mele aseară a nins,
Iar ochii uitat-au privirea deschisă,
Geru-a pătruns și-n brațe m-a prins,
La fel ca pe-o toamnă devreme ucisă.
Bezna îmi bătea orbește în geam,
Tiptil, să deschid, fac pasul de tigru,
C-un ochi întredeschis parcă vedeam,
Cum casa își pierde încet echilibrul.
Costume de scânduri zăream pe cărare,
Într-o groapă adâncă plângea cimitirul,
Bezna vâslea într-o corabie, în care
Pe puntea de cruci cârmuia chiar Delirul.
Fluturi de noapte îmi zboară prin țeastă,
Sub pleoapele mele ninsoarea a stat,
Gerul mă-nțeapă cu-n țurțure-n coastă,
În toamna devreme ucisă, am fost internat.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 10 februarie 2024
Vizualizări: 471
Poezii din aceiaşi categorie
Un copil ce iubea
Un copil ce iubea
Adesea ori ce lacrima ...
Ce fără minte îndura,
După alesul ce-l aștepta ...
Ca un copil mic ce era
Doar după el lacrima ...
Cu iubirea doar îl alinta
Pe cel ce fără milă o gonea ...
(Ig:_caty_b_
Șoapte
Șoaptele ce stau ascunse in umbră,
Îmi țin de veghe in seara sumbră,
In care setea oarba de euforie,
Devine doar o stare de nostalgie.
Uneori aștept doar sa plece,
Ca sa nu îmi mai fie iar rece,
Ca sa pot să adorm in pace,
Fără să mai simt dureri de ace.
Prezența lor în subconștient,
E bulversantă de suficient,
Pentru mine, o simpla ființă,
Ce pare a fi desprinsă de conștiință.
Liniștea îmi e un haos de durere.
Frați
În fiecare drum ce ni se frânge,
rămâne umbra pașilor uitați,
ne-mpleticim prin mama ce ne strânge,
doi rătăciți, ce-am fost odată frați.
Ți-am desenat pe prispa casei amintiri,
dar timpu-a șters urmele blând,
mă uit spre tine și zăresc priviri,
ce se îndreaptă numai spre pământ.
Am fost și foc, și răni, și aceleași visuri,
un joc al umbrelor ce-și caută ecou,
dar când ne strângem, suntem două abisuri,
ori doi străini, legați de-același hău.
Ne sfâșiem tăcerile pe rând,
cuvintele rămân fără de glas,
și-mbătrânim, întruna murmurând,
de ce nu face celalt primul pas.
Dar într-un colț de suflet ruginim,
cu amintiri ce mușcă din lumină,
doi frați, ce încă ne privim,
dar nu găsim nici țărm, nici rădăcină.
Suflet efemer
Aflandu-ma intr-un bahic ritual
Astept dimineata sa pot adormii
Stiind ca sunt un suflet banal
La venirea zorilor de zi.
Tristetea face pace cu singuratatea
Iar sufletul meu urla in ecou
Ar vrea sa-l cuprinda efemeritatea
Dar va dainui ca intr-un tablou.
Doar amurgul...
Doar amurgul ne condamnă,
Să mai stăm cu fruntea-n palme,
Și nostalgici că e toamnă,
Și că sufletul nu doarme.
Doar amurgu-i plin de taine,
Nepătrunse până-n zori,
Cerul dezgolit de haine,
Te îndeamnă ca să zbori.
Doar amurgu-i violet,
Ochi de stele și crepuscul,
Plânge atunci când trec încet,
Amorezați cu pas minuscul.
E aici, cu noi, Demiurgul,
Atunci când apare amurgul...
Să fie om
Să fie lumină, și întunericul a sucombat
Să fie om, și plămădită e făptură
Să fie doi, și o tăcere-a amuțit
Dintr-o cutie o tristețe s-a ivit
Să fie rău unde e bine, și-a stricat
Să fie noapte între zile, și-a venit
Să fie cer, și luna stele-a invitat
Să fie umbră când plâng norii ascuțit
Să fie azi căci poate măine a plecat
Trecând prin noapte întunericul l-a luat
Să fie inimă bătând adevărat
Să fie om când o lumină a strigat
Un copil ce iubea
Un copil ce iubea
Adesea ori ce lacrima ...
Ce fără minte îndura,
După alesul ce-l aștepta ...
Ca un copil mic ce era
Doar după el lacrima ...
Cu iubirea doar îl alinta
Pe cel ce fără milă o gonea ...
(Ig:_caty_b_
Șoapte
Șoaptele ce stau ascunse in umbră,
Îmi țin de veghe in seara sumbră,
In care setea oarba de euforie,
Devine doar o stare de nostalgie.
Uneori aștept doar sa plece,
Ca sa nu îmi mai fie iar rece,
Ca sa pot să adorm in pace,
Fără să mai simt dureri de ace.
Prezența lor în subconștient,
E bulversantă de suficient,
Pentru mine, o simpla ființă,
Ce pare a fi desprinsă de conștiință.
Liniștea îmi e un haos de durere.
Frați
În fiecare drum ce ni se frânge,
rămâne umbra pașilor uitați,
ne-mpleticim prin mama ce ne strânge,
doi rătăciți, ce-am fost odată frați.
Ți-am desenat pe prispa casei amintiri,
dar timpu-a șters urmele blând,
mă uit spre tine și zăresc priviri,
ce se îndreaptă numai spre pământ.
Am fost și foc, și răni, și aceleași visuri,
un joc al umbrelor ce-și caută ecou,
dar când ne strângem, suntem două abisuri,
ori doi străini, legați de-același hău.
Ne sfâșiem tăcerile pe rând,
cuvintele rămân fără de glas,
și-mbătrânim, întruna murmurând,
de ce nu face celalt primul pas.
Dar într-un colț de suflet ruginim,
cu amintiri ce mușcă din lumină,
doi frați, ce încă ne privim,
dar nu găsim nici țărm, nici rădăcină.
Suflet efemer
Aflandu-ma intr-un bahic ritual
Astept dimineata sa pot adormii
Stiind ca sunt un suflet banal
La venirea zorilor de zi.
Tristetea face pace cu singuratatea
Iar sufletul meu urla in ecou
Ar vrea sa-l cuprinda efemeritatea
Dar va dainui ca intr-un tablou.
Doar amurgul...
Doar amurgul ne condamnă,
Să mai stăm cu fruntea-n palme,
Și nostalgici că e toamnă,
Și că sufletul nu doarme.
Doar amurgu-i plin de taine,
Nepătrunse până-n zori,
Cerul dezgolit de haine,
Te îndeamnă ca să zbori.
Doar amurgu-i violet,
Ochi de stele și crepuscul,
Plânge atunci când trec încet,
Amorezați cu pas minuscul.
E aici, cu noi, Demiurgul,
Atunci când apare amurgul...
Să fie om
Să fie lumină, și întunericul a sucombat
Să fie om, și plămădită e făptură
Să fie doi, și o tăcere-a amuțit
Dintr-o cutie o tristețe s-a ivit
Să fie rău unde e bine, și-a stricat
Să fie noapte între zile, și-a venit
Să fie cer, și luna stele-a invitat
Să fie umbră când plâng norii ascuțit
Să fie azi căci poate măine a plecat
Trecând prin noapte întunericul l-a luat
Să fie inimă bătând adevărat
Să fie om când o lumină a strigat
Alte poezii ale autorului
Maica mea, lumina mea!
Într-un cuib de cucuvele,
Plânge umbra mamei mele,
Prin fereastră intră-n casă,
Raza ei întunecoasă,
Și se-ndreaptă înspre icoană,
Unde intră ca să doarmă.
Casa prinde rădăcină,
Umbra mamei e lumină,
Și se vede prin podea,
Ochii săi de catifea,
Și preumblă prin pământ,
Trupul ei bătrân, flămând,
Și se-ntinde ca o mână,
Printr-un vrej de mătrăgună,
Şi mă ia de după gât,
Să-i țin noaptea de urât,
Şi mă mângâie pe frunte,
Și pe tâmplele cărunte...
Și îmi soarbe de pe obraz,
Lacrimile de necaz.
Eu cu patimă sărut,
Lacrimile ei de lut,
Şi le-adun încet pe toate,
Zi de zi noapte de noapte,
Plămădind cu a mea mână,
Trupul ei de sfântă mumă,
Şi-n a șasea dimineață,
Am suflat cu a mea viață,
Dar icoana de pe masă,
Unde doarme seara acasă,
Maica mea cu chip frumos,
Îmi șopti cu glas mieros:
Nu se poate fiul meu,
Să mă știu în viață eu,
Iară tu să fii în casă,
Doar o rază luminoasă.
Fă din lacrima de lut,
Un altar înspre trecut,
Și pe masa sa întinsă,
Las-o candelă aprinsă,
Și să știi feciorul meu,
Că lumina... voi fi eu!
Maica mea, lumina mea!
Fiul meu, altarul meu!
Inconsecvenţă
Am numai câteva stări sufleteşti,
Nu pot ajunge la limită niciodată,
Se sting în mine sentimente fireşti,
Fiindcă am conştiinţa pătată.
Trăiesc cu o exasperantă clocotire ura,
Disperarea, haosul, neantul şi iubirea,
Îmi e contrazisă de suflet făptura,
Şi în polemici mi se stinge privirea.
Mă consum la maxim în fiecare stare,
Şi mor treptat cu fiecare şi în fiecare,
Nu pot respira decât pe culmi de disperare,
Iar paroxismul este a mea răsuflare.
Sunt singur mai ales când cu alţii umblu,
Nu pot avea nicicând o evoluţie liniară,
Trăiesc ori în lumină, ori într-o umbră,
Iar spiritu-mi este blândeţe ori fiară.
Spre-al casei pridvor…
Mă uit în oglindă și-adesea tresar,
Îmi văd ochii stinși ca un vechi felinar,
Și caut scânteie în ruguri și aștri,
S-aprindă din nou ai mei iriși albaștri.
Mă simt un Cioran exilat în mansardă,
Cu-n dor de Sibiu gata să-l ardă,
Cu vraful de cărți ce-mi doarme pe piept,
Clopotul turlei, îl doresc, și-l aștept.
Mă simt un Brâncuși la Paris evadat,
De țară și amici alungat și trădat,
Cu piatra în os și lemnul în sânge,
Dalta în mână mi se vaită și plânge.
Și vai, sunt bătrân, și adesea pierdut,
Sub bărbie vioara îmi doinește tăcut,
Pe Champs-Elysees cu pas românesc,
La fel ca Enescu lăcrimând pribegesc.
Și vatra-i aprinsă, oriunde-aș pleca,
Ea arde în mine, mă cheamă, mă vrea,
Căci sufletul meu, e nesfârșitul izvor,
Ce curge alene spre-al casei pridvor.
Epigrame XXII
Român la muncă în Italia
La Roma ai plecat spăşit,
Ca să îţi faci un viitor,
În Colosseum ai trudit,
Dar doar ca salahor.
Unui beţiv
Setos ai fost de mititel,
De când creşteai cu bona,
Serveai pe-atunci un păhărel,
Acuma … bei cu tona.
Unui june
Trăia frumos ca într-un vis,
Şi-n viaţă n-a avut habar,
Că însurându-se c-un miss,
Se schimbă totul în coşmar.
Unui marinar
În visul tău de marinar,
Ai vrut miss fata de la ţară,
Acum ţi-e viaţa un calvar,
Şi navighezi mai mult pe-afară.
La Polul Nord
A venit cam obosit,
Cu fața ca de pelagră,
Și ne spuse stânjenit:
Am avut o noapte neagră.
Discuţie
Am crezut că e război,
Sau o ceartă între rude,
Însă am aflat apoi:
El e surd iar ea n-aude.
Acuzaţii
După zece ani de chin,
Am decis să rup tăcerea,
Şi acuz al meu destin,
Că mi-a hărăzit muierea.
Ezitare
Ai căutat în lung şi-n lat,
Să-ţi iei o soaţă fără toană,
Tot ai triat şi-ai selectat…
Şi te-ai ales cu-o bună poamă.
Decepţie
Contabila ai vrut-o de soţie,
Şi-a calculat nopţi lungi la masă,
Ţi-a dovedit că ştie meserie…
Şi aţi pierdut o casă.
Decepţie
Pe cârnă, ai vrut-o de soţie,
Şi te jurai solemn şi pe cuvânt,
C-ai s-o iubeşti pentru vecie,
Dar te-a lăsat cu nasu-n vânt.
Ce bine de ei
Ce fericire pe orbi,
Nu mai pot să vadă,
Lumea abjectă,
Bătaia din stradă.
Nu le e dat să privească,
Omul modern,
Mânia cerească,
Ori incestul matern.
Ce bine de ei,
Cu bastonul prin zid,
Căci nu dau de mişei,
Care fur şi ucid.
Ochii îmi voi scoate,
Lumea s-o întunec,
Să trăiesc peste noapte,
Nepăsare să adulmec.
Ispită
Mă ispitește raiul ce îl ascunzi în palmă,
M-aș răstigni pe cruce doar să ajung la el,
Ori aș păși pe apă atunci când marea-i calmă,
Să urc ușor pe coapse spre sufletu-ți rebel.
Înfiptă ca o lance în leșuri de martiri,
Așa îți este trupul și ochii de argint,
În părul tău de aur cresc zilnic trandafiri,
Și mângâieri de îngeri se-aud călări venind.
Te cântă trubadurii în cântece de stradă,
Și-ți bâzâie poeții nectarul dintre sâni,
Iar eu sunt ca un câine ce latră prin ogradă,
Atunci când intră-n curte străinul la stăpâni.
Maica mea, lumina mea!
Într-un cuib de cucuvele,
Plânge umbra mamei mele,
Prin fereastră intră-n casă,
Raza ei întunecoasă,
Și se-ndreaptă înspre icoană,
Unde intră ca să doarmă.
Casa prinde rădăcină,
Umbra mamei e lumină,
Și se vede prin podea,
Ochii săi de catifea,
Și preumblă prin pământ,
Trupul ei bătrân, flămând,
Și se-ntinde ca o mână,
Printr-un vrej de mătrăgună,
Şi mă ia de după gât,
Să-i țin noaptea de urât,
Şi mă mângâie pe frunte,
Și pe tâmplele cărunte...
Și îmi soarbe de pe obraz,
Lacrimile de necaz.
Eu cu patimă sărut,
Lacrimile ei de lut,
Şi le-adun încet pe toate,
Zi de zi noapte de noapte,
Plămădind cu a mea mână,
Trupul ei de sfântă mumă,
Şi-n a șasea dimineață,
Am suflat cu a mea viață,
Dar icoana de pe masă,
Unde doarme seara acasă,
Maica mea cu chip frumos,
Îmi șopti cu glas mieros:
Nu se poate fiul meu,
Să mă știu în viață eu,
Iară tu să fii în casă,
Doar o rază luminoasă.
Fă din lacrima de lut,
Un altar înspre trecut,
Și pe masa sa întinsă,
Las-o candelă aprinsă,
Și să știi feciorul meu,
Că lumina... voi fi eu!
Maica mea, lumina mea!
Fiul meu, altarul meu!
Inconsecvenţă
Am numai câteva stări sufleteşti,
Nu pot ajunge la limită niciodată,
Se sting în mine sentimente fireşti,
Fiindcă am conştiinţa pătată.
Trăiesc cu o exasperantă clocotire ura,
Disperarea, haosul, neantul şi iubirea,
Îmi e contrazisă de suflet făptura,
Şi în polemici mi se stinge privirea.
Mă consum la maxim în fiecare stare,
Şi mor treptat cu fiecare şi în fiecare,
Nu pot respira decât pe culmi de disperare,
Iar paroxismul este a mea răsuflare.
Sunt singur mai ales când cu alţii umblu,
Nu pot avea nicicând o evoluţie liniară,
Trăiesc ori în lumină, ori într-o umbră,
Iar spiritu-mi este blândeţe ori fiară.
Spre-al casei pridvor…
Mă uit în oglindă și-adesea tresar,
Îmi văd ochii stinși ca un vechi felinar,
Și caut scânteie în ruguri și aștri,
S-aprindă din nou ai mei iriși albaștri.
Mă simt un Cioran exilat în mansardă,
Cu-n dor de Sibiu gata să-l ardă,
Cu vraful de cărți ce-mi doarme pe piept,
Clopotul turlei, îl doresc, și-l aștept.
Mă simt un Brâncuși la Paris evadat,
De țară și amici alungat și trădat,
Cu piatra în os și lemnul în sânge,
Dalta în mână mi se vaită și plânge.
Și vai, sunt bătrân, și adesea pierdut,
Sub bărbie vioara îmi doinește tăcut,
Pe Champs-Elysees cu pas românesc,
La fel ca Enescu lăcrimând pribegesc.
Și vatra-i aprinsă, oriunde-aș pleca,
Ea arde în mine, mă cheamă, mă vrea,
Căci sufletul meu, e nesfârșitul izvor,
Ce curge alene spre-al casei pridvor.
Epigrame XXII
Român la muncă în Italia
La Roma ai plecat spăşit,
Ca să îţi faci un viitor,
În Colosseum ai trudit,
Dar doar ca salahor.
Unui beţiv
Setos ai fost de mititel,
De când creşteai cu bona,
Serveai pe-atunci un păhărel,
Acuma … bei cu tona.
Unui june
Trăia frumos ca într-un vis,
Şi-n viaţă n-a avut habar,
Că însurându-se c-un miss,
Se schimbă totul în coşmar.
Unui marinar
În visul tău de marinar,
Ai vrut miss fata de la ţară,
Acum ţi-e viaţa un calvar,
Şi navighezi mai mult pe-afară.
La Polul Nord
A venit cam obosit,
Cu fața ca de pelagră,
Și ne spuse stânjenit:
Am avut o noapte neagră.
Discuţie
Am crezut că e război,
Sau o ceartă între rude,
Însă am aflat apoi:
El e surd iar ea n-aude.
Acuzaţii
După zece ani de chin,
Am decis să rup tăcerea,
Şi acuz al meu destin,
Că mi-a hărăzit muierea.
Ezitare
Ai căutat în lung şi-n lat,
Să-ţi iei o soaţă fără toană,
Tot ai triat şi-ai selectat…
Şi te-ai ales cu-o bună poamă.
Decepţie
Contabila ai vrut-o de soţie,
Şi-a calculat nopţi lungi la masă,
Ţi-a dovedit că ştie meserie…
Şi aţi pierdut o casă.
Decepţie
Pe cârnă, ai vrut-o de soţie,
Şi te jurai solemn şi pe cuvânt,
C-ai s-o iubeşti pentru vecie,
Dar te-a lăsat cu nasu-n vânt.
Ce bine de ei
Ce fericire pe orbi,
Nu mai pot să vadă,
Lumea abjectă,
Bătaia din stradă.
Nu le e dat să privească,
Omul modern,
Mânia cerească,
Ori incestul matern.
Ce bine de ei,
Cu bastonul prin zid,
Căci nu dau de mişei,
Care fur şi ucid.
Ochii îmi voi scoate,
Lumea s-o întunec,
Să trăiesc peste noapte,
Nepăsare să adulmec.
Ispită
Mă ispitește raiul ce îl ascunzi în palmă,
M-aș răstigni pe cruce doar să ajung la el,
Ori aș păși pe apă atunci când marea-i calmă,
Să urc ușor pe coapse spre sufletu-ți rebel.
Înfiptă ca o lance în leșuri de martiri,
Așa îți este trupul și ochii de argint,
În părul tău de aur cresc zilnic trandafiri,
Și mângâieri de îngeri se-aud călări venind.
Te cântă trubadurii în cântece de stradă,
Și-ți bâzâie poeții nectarul dintre sâni,
Iar eu sunt ca un câine ce latră prin ogradă,
Atunci când intră-n curte străinul la stăpâni.