PE CĂRARE

Te poți îndepărta de toate, dar niciodată să nu te rătăcești de sufletul tău…

//

Între a fi sau nu a fi cugetător

Mă simt un rătăcit în vise călător

Mă caut printre minutele trecute

Iar timpul vrea totul să-i fie măsurat

Uitând de pribeagul ce-și caută punte

Între zi si noapte, când totu-i obturat

Și viața-i doar un vis…Un vis rătăcitor.

Tangoul, farmecul peste vioară  coboară

Unduindu-se caută pașii  printre amintiri

Mirajul dansului în doi , spre depărtări îl zboară

La jurămintele iubirii uitate-n mănăstiri ………………………………………………………………….

Tangoul, dansând iubirea cu fața către noi

Răvășește trăirile  care,  de el au fost  stinse

În jurămintele scrise pe frunze de trifoi

Frunze  podoabe de timp, în timp ascunse …

Tangoul galant

Iubirilor dorit liant

Nu ține cont de hotar

Mereu hoinar, mereu hoinar

Adună rugăminți

Răsplată fără de arginți

Pentru iubirile uitate

Cărora  le picură șoapte

Tainice șoapte în noapte…

Tangoul, un galant  fără hotar

Un dans , dansat în dragoste…

Murmurând numele ,,, EMINESCU,, sobor de versuri frumoase se preschimbă în petale revărsate peste mormântul rece, străjuit de poeticul cuvânt… Pași nevăzuți, gânduri neauzite ajung miraculos lângă teiul lui Eminescu, iar călugării se închină așteptând o rază de lumină, prin care ,,Luceafărul,, s-aprindă candelabrele unui trecut glorios și lumânările să pâlpâie sfârșitul unui destin dureros…

Corul versurilor neuitate, strigate și nu murmurate dintr-un ,, Mai am un singur dor,,, se încolăcește pe bătrâna tulpină a teiului cu flori tremurânde, la glasul celor ce lăcrimând, citesc pe-a lui mormânt :

,, Nu voi mormânt bogat,,

,, Cântare și flamuri

……………………………..

Reverse dulci scântei

Atotștiutoarea

Deasupra-mi crengi de tei

Să - și scuture floarea…,,

La ora candelabrelor aprinse, voi citi versuri, ,, Desigur că la noapte un tei am să visez,,…

,,Și dacă se întâmplă să întâlnesc un tei,, îmi imaginez că, mă aflu în Copou, în parcul cu multe alei…:

- Eu, poezii nu știu să - ți scriu, îmi este versul șchiopătat, stângaci, la mormântul tău de mult nu am putut s-ajung, dar, voi păși pe urma versurilor tale până la ziua din iunie, tristă la apus, ca să privesc ,,Lacul codrilor albastru,,. Acolo ,, Nuferi galbeni îl încarcă,,, iar dangătul clopotului din Ipotești răspândește sunetul lui nemuritor, pentru Nemuritorul Eminescu!

O zi din iunie tristă …Flori de tei se scutură murmurând și glasul clopotului se-aude la apus:

,, Pătrunză talanga

Al serii rece cânt

Deasupră-mi teiul sfânt,

Să-și scuture creanga…,,

15 iunie in memoriam Eminescu, un ,,murmur de tei,,.

Toamna-i o melancolie frumoasă

Pe foșnet de frunze galbene dansează

Din când în când , vântul fură roșul pudrat

Pe trandafirul ce-n zori ,roua l-a sărutat

Toamna-i o melancolie albastră

O chemare prin ochiul din fereastră

La verdele ce-și umple cupa de culori

Din crizanteme albe, mov…Două surori

Ce cântă refrene pentru tomnatice flori

De mult timp alergi iubire
Prin hățișurile vieții
Te-ai îndepărtat de tine,
Te-ai îndepărtat de mine
Cu fiecare anotimp,
Cu fiecare amintire
Încolăcită pe-al meu destin.

Nu te mai zăresc iubire
Și proprii pași te rătăcesc
Părăsită în păienjeniș
Aduni zdrențele amintirii
Răspândită-n lăstăriș
E tot ce- a mai rămas din tine
Iubire fără de iubire…

Bună seara, mă auzi ?
Ți-am  spus  bună seara
Și hai primește-mă
Cum ar fi să fii primit
Suflete al meu
Pribeag și obosit.
Dacă și tu nu o vei face
Îți va rămâne lesa
În care m-ai țintuit.
Nu vreau să ne  certăm
Interiorul meu,
Statornicia mea
Eu vreau să te salut
Iar tu să mă hrănești
Cu împăcarea.
Pribeagule ai ostenit…

CONSTANTIN ȘI TAINA LUMINII

Prolog — Copilul care vorbea cu Dumnezeu

Într-un sat așezat între munți, unde pădurile se întindeau până aproape de cer, trăia un băiat de doisprezece ani pe nume Constantin.

Nu era diferit de ceilalți copii.

Mergea la școală. Își ajuta părinții. Se juca. Uneori se supăra. Alteori făcea greșeli.

Dar avea un obicei pe care ceilalți nu îl înțelegeau.

Vorbea cu Dumnezeu.

În fiecare dimineață, înainte să se ridice din pat, spunea:

— Doamne, Îți mulțumesc pentru această zi. Ajută-mă să fac binele.

La școală, când îi era greu:

— Doamne, ajută-mă.

Când cineva îl rănea:

— Doamne, ajută-mă să nu răspund cu rău.

Iar seara, înainte de culcare:

— Doamne, iartă-mă pentru toate greșelile mele și ai grijă de familia mea.

Nu auzea întotdeauna un răspuns.

Dar continua să se roage.

Bunica lui îi spusese când era mic:

— Dumnezeu nu este departe de omul care Îl caută cu inimă sinceră. Uneori răspunsul vine repede. Alteori trebuie să aștepți. Și uneori răspunsul este ascuns într-o întâmplare pe care încă nu o înțelegi.

Constantin nu știa că într-o noapte avea să înceapă cea mai mare aventură din viața lui.

---

Capitolul 1 — Lumina

Era o noapte rece de toamnă.

Constantin dormea când se trezi brusc.

Camera era întunecată.

Se ridică în capul oaselor.

Ceva îl trezise.

Privi spre fereastră.

Departe, în pădure, se vedea o lumină albă.

Nu semăna cu lumina unei lanterne.

Nu pâlpâia precum focul.

Era ca o stea coborâtă pe pământ.

Constantin se apropie de fereastră.

— Ce este?

Se uită câteva clipe.

Apoi șopti:

— Doamne, dacă aceasta este ceva ce trebuie să văd, ajută-mă să înțeleg.

Lumina dispăru.

Constantin se întoarse.

Atunci auzi:

Toc.

Toc.

Toc.

Sunetul venea de la fereastră.

Deschise încet.

Pe pervaz stătea o pasăre albă.

În cioc avea un mic medalion de lemn.

Pasărea îl lăsă în palma băiatului și zbură.

Pe medalion era sculptată o cruce.

Pe spate erau trei cuvinte:

NU TE TEME.

Constantin simți cum îi bate inima.

— Doamne...

Medalionul începu să strălucească.

Pe podea apăru o dâră de lumină.

Aceasta trecea prin cameră, ieșea pe ușă și continua spre pădure.

Constantin își puse haina.

Înainte să plece, îngenunche.

— Doamne, nu știu unde mă duc. Dacă nu este bine, oprește-mă. Dacă este bine, mergi cu mine.

Și ieși.

---

Capitolul 2 — Pădurea

Pădurea era înfricoșătoare noaptea.

Ramurile se mișcau în vânt.

Frunzele foșneau.

Constantin mergea încet.

Medalionul îl călăuzea.

După câteva minute, lumina se stinse.

Constantin se opri.

— Doamne?

Nimic.

În spatele lui se auzi un zgomot.

Se întoarse.

Între copaci se afla o umbră.

Înaltă.

Nefirească.

Constantin făcu un pas înapoi.

— Cine ești?

Umbra răspunse:

— Cel care știe că ți-e frică.

Constantin tremura.

— Da. Mi-e frică.

Umbra râse.

— Atunci fugi.

Constantin strânse medalionul.

— Nu.

— De ce?

— Pentru că nu sunt singur.

— Unde este Dumnezeul tău?

Constantin închise ochii.

— Cu mine.

Începu să se roage.

— Tatăl nostru...

Umbra se retrase.

Constantin continuă.

— Sfințească-se numele Tău...

Lumina medalionului crescu.

Umbra dispăru.

În fața lui apăru o lumină blândă.

Constantin căzu în genunchi.

O voce îi vorbi:

— Constantin.

— Doamne?

— Nu te teme.

Constantin începu să plângă.

— De ce mi-ai arătat toate acestea?

— Pentru că urmează un drum.

— Unde?

— Acolo unde oamenii au uitat că lumina nu se păstrează ascunsă.

Constantin nu înțelegea.

— Și ce trebuie să fac?

— Să cauți.

— Ce?

— Taina Luminii.

Apoi lumina dispăru.

Pe pământ rămăsese o carte.

Constantin o ridică.

Pe copertă scria:

CRONICA LUMINII.

---

Capitolul 3 — Cei doi prieteni

A doua zi, Constantin le povesti totul celor mai buni prieteni ai lui.

Andrei era curajos și uneori prea grăbit.

Maria era foarte inteligentă și nu credea nimic fără dovezi.

— Ai mers singur în pădure? întrebă Andrei.

— Da.

— Și ai văzut o umbră?

— Da.

Maria luă cartea.

— De unde ai luat-o?

— Din pădure.

Ea o deschise.

Pe prima pagină scria:

„Când întunericul va crește, trei copii vor porni spre Muntele Alb.”

Andrei se uită la Constantin.

— Noi suntem cei trei?

Constantin ridică din umeri.

— Nu știu.

Maria continuă să citească.

— „Vor căuta Lumina ascunsă și vor descoperi că adevărata putere nu este aceea de a-i învinge pe ceilalți, ci aceea de a nu deveni asemenea întunericului.”

Cei trei rămaseră tăcuți.

Andrei zâmbi.

— Atunci mergem.

Maria îl privi.

— Ești nebun.

— Probabil.

Constantin zâmbi.

— Înainte să plecăm, ne rugăm.

Cei trei își plecară capetele.

— Doamne, dacă drumul acesta este bun, călăuzește-ne. Dacă nu este bun, oprește-ne. Și păzește-ne inimile.

---

Capitolul 4 — Muntele Alb

Drumul către Muntele Alb a durat două zile.

Au trecut prin sate, păduri și văi.

În a doua seară au ajuns la poalele muntelui.

Acolo au găsit un bătrân.

Avea o barbă albă și ținea un toiag.

— Unde mergeți? întrebă el.

— La mănăstirea din vârf, răspunse Constantin.

Bătrânul îl privi atent.

— De ce?

Constantin scoase medalionul.

Bătrânul îngheță.

— De unde ai acesta?

— L-am găsit.

Bătrânul oftă.

— Atunci legenda a început din nou.

Maria făcu un pas înainte.

— Ce legendă?

Bătrânul răspunse:

— Cu mulți ani în urmă, trei copii au venit aici. Au căutat Lumina. Au găsit-o. Dar unul dintre ei a ales puterea în locul iubirii.

Andrei întrebă:

— Ce s-a întâmplat?

— A încercat să păstreze Lumina pentru el.

— Și?

Bătrânul privi spre munte.

— Lumina nu poate fi posedată.

Apoi plecă.

---

Capitolul 5 — Mănăstirea fără clopote

La răsărit, cei trei ajunseră la mănăstire.

Era veche.

Foarte veche.

Dar ceva era ciudat.

Nu avea clopote.

Ușa se deschise singură.

Înăuntru era un călugăr bătrân.

— Vă așteptam.

Constantin rămase uimit.

— Ne așteptați?

— Da.

Călugărul îi conduse într-o încăpere subterană.

Pe pereți erau pictate scene din viața Mântuitorului: nașterea, minunile, răstignirea și Învierea.

În mijloc se afla o cruce.

Călugărul spuse:

— Mulți oameni caută puterea. Unii caută bogăția. Alții caută să fie admirați.

Se uită la Constantin.

— Dar voi trebuie să învățați să căutați iubirea.

Maria întrebă:

— Unde este Taina Luminii?

Călugărul zâmbi.

— Nu este un obiect.

— Atunci ce este?

— O alegere.

Andrei se încruntă.

— Am venit până aici pentru o alegere?

— Da.

— Ce alegere?

Călugărul răspunse:

— Să alegi binele atunci când nimeni nu te obligă.

---

Capitolul 6 — Prima încercare

În noaptea aceea, fiecare copil avu un vis.

Andrei se văzu conducătorul unei cetăți.

Toți îl ascultau.

Maria se văzu înconjurată de cărți și oameni care o admirau.

Constantin se văzu într-un loc în care Dumnezeu îi oferea tot ce își dorea.

— Poți avea orice, îi spuse o voce.

Constantin întrebă:

— Orice?

— Da.

— Atunci vreau să nu mai sufere nimeni.

Vocea tăcu.

— Nu poți primi asta.

— Atunci vreau să-mi protejez familia.

— Nici asta nu poți garanta.

Constantin plânse.

— Atunci ce pot primi?

Vocea răspunse:

— Poți primi puterea de a iubi chiar și atunci când nu poți schimba totul.

Constantin se trezi.

Era dimineață.

Călugărul îl aștepta.

— Ai înțeles?

Constantin dădu din cap.

— Nu pot controla lumea.

— Dar?

— Pot alege ce fac eu.

---

Capitolul 7 — Pădurea Umbrelor

Cei trei plecară de la mănăstire.

Trebuiau să traverseze Pădurea Umbrelor.

Acolo fiecare om vedea ceea ce îl speria cel mai mult.

Andrei își văzu frica de a fi laș.

Maria își văzu frica de a greși.

Constantin își văzu frica de a-L pierde pe Dumnezeu.

În fața lui apăru o imagine.

Oamenii plecau.

Casa lui era goală.

Bunica lui nu mai era.

Părinții lui nu mai erau.

Constantin căzu în genunchi.

— Nu!

O voce îi șopti:

— Vezi? Totul se poate pierde.

Constantin plângea.

— Doamne...

Vocea răspunse:

— Crezi că Dumnezeu încetează să fie Dumnezeu atunci când viața devine grea?

Constantin își ridică privirea.

— Nu.

— Atunci mergi.

Constantin se ridică.

— Doamne, chiar dacă nu înțeleg, am încredere în Tine.

Imaginea dispăru.

Andrei îl aștepta.

Maria îl aștepta.

Cei trei se îmbrățișară.

---

Capitolul 8 — Îngerul

În centrul pădurii au găsit o poiană.

În mijlocul ei se afla o lumină.

Din lumină apăru o ființă asemenea unui om, dar înconjurată de strălucire.

Maria rămase fără cuvinte.

Andrei făcu un pas înapoi.

Constantin îngenunche.

— Cine ești?

Ființa răspunse:

— Sunt un slujitor al lui Dumnezeu.

Constantin întrebă:

— Ești înger?

— Da.

Îngerul îi privi.

— Ați trecut prin prima încercare.

Andrei întrebă:

— Mai sunt și altele?

Îngerul zâmbi.

— Vor fi.

Maria întrebă:

— De ce Dumnezeu ne-a ales pe noi?

— Dumnezeu nu caută oameni perfecți.

— Atunci ce caută?

— Inimi care sunt dispuse să se schimbe.

Îngerul se întoarse spre Constantin.

— Dar cea mai grea încercare încă nu a venit.

— Care?

Îngerul răspunse:

— Iertarea.

---

Capitolul 9 — Vrăjmașul

În acea noapte apăru un om.

Purta o mantie neagră.

Numele lui era Malachor.

Nu era un monstru.

Era un om.

Tocmai asta îl făcea înfricoșător.

El fusese unul dintre cei trei copii care căutaseră Lumina cu mulți ani înainte.

Malachor nu dorise să iubească.

Dorise să conducă.

Să fie ascultat.

Să nu mai fie niciodată slab.

El îi privi pe copii.

— Constantin.

— De unde îmi știi numele?

— Te-am așteptat.

— Ce vrei?

— Să-ți ofer ceea ce Dumnezeu nu îți oferă.

— Ce?

— Putere.

Malachor ridică mâna.

Pietrele din jur se ridicară în aer.

Andrei rămase uimit.

— Cum ai făcut asta?

Malachor râse.

— Puterea este totul.

Constantin îl privi.

— Nu.

Malachor se încruntă.

— Nu?

— Nu este totul.

— Atunci ce este?

Constantin răspunse:

— Iubirea.

Malachor atacă.

---

Capitolul 10 — Căderea lui Andrei

Andrei fu aruncat la pământ.

Constantin alergă spre el.

— Andrei!

Malachor îi întinse mâna.

— Vino cu mine.

Andrei se ridică.

— De ce?

— Pentru că tu vrei să fii puternic.

Andrei tăcu.

Era adevărat.

Își dorea să fie cel mai curajos.

Să nu-i fie frică niciodată.

Malachor îi spuse:

— Cu mine nu vei mai fi slab.

Andrei făcu un pas.

Constantin strigă:

— Andrei!

Băiatul se opri.

Se uită la prietenul lui.

— Mi-e frică, Constantin.

— Știu.

— Și vreau să fiu puternic.

Constantin îi răspunse:

— Poți fi puternic fără să devii rău.

Andrei se întoarse spre Malachor.

— Nu vin.

Malachor se înfurie.

— Prostule!

Și dispăru.

---

Capitolul 11 — Orașul întunericului

Cei trei ajunseră la o cetate veche.

Acolo oamenii nu se mai rugau.

Nu se mai ajutau.

Fiecare se gândea doar la el.

Pe porțile cetății era scris:

„Aici fiecare om trăiește pentru sine.”

Constantin se întristă.

— Asta este lumea pe care o vrea Malachor.

Maria spuse:

— Cum o putem schimba?

Constantin răspunse:

— Nu putem schimba toți oamenii.

— Atunci ce facem?

— Începem cu noi.

Au găsit un bătrân care nu avea mâncare.

I-au dat din puținul lor.

Au găsit un copil singur.

S-au așezat lângă el.

Au găsit un om bolnav.

Au chemat ajutor.

Și ceva incredibil s-a întâmplat.

Un om i-a văzut.

A început să-i ajute.

Apoi altul.

Apoi altul.

În câteva zile, cetatea începu să se schimbe.

Malachor privi de la fereastra turnului.

— Nu!

Nu putea înțelege.

Constantin nu luptase cu arme.

Nu folosise puteri.

Folosise iubire.

---

Capitolul 12 — Trădarea

Într-o seară, Maria dispăru.

Andrei și Constantin o căutară peste tot.

O găsiră în turnul lui Malachor.

Malachor îi spusese:

— Tu ești cea mai inteligentă. Ai putea conduce lumea.

Maria ezită.

— Nu vreau să conduc lumea.

— Atunci de ce ești nemulțumită de tine?

Maria tăcu.

Malachor lovise exact unde trebuia.

Maria se temea să greșească.

Se temea să nu fie suficient de bună.

Constantin ajunse în turn.

— Maria!

Ea plângea.

— Nu pot.

— Ce?

— Nu pot să fiu perfectă.

Constantin se apropie.

— Nici eu.

Andrei spuse:

— Nici eu.

Maria îi privi.

Constantin continuă:

— Dumnezeu nu ne cere să fim perfecți. Ne cere să ne ridicăm atunci când cădem.

Maria plânse.

— M-am temut că voi râdeți de mine.

— Niciodată, spuse Andrei.

Cei trei se îmbrățișară.

Malachor urlă.

— De ce nu vă puteți despărți?!

Constantin răspunse:

— Pentru că prietenia adevărată iartă.

---

Capitolul 13 — Marea încercare

Malachor îi conduse într-o sală subterană.

În mijloc se afla o lumină uriașă.

Taina Luminii.

Constantin se apropie.

— Asta este?

Malachor zâmbi.

— Da.

Lumina era atât de puternică încât cei trei abia puteau privi.

Malachor spuse:

— Ia-o.

Constantin întinse mâna.

Dar îngerul apăru.

— Nu o lua.

Constantin se opri.

— De ce?

— Pentru că lumina nu este un lucru.

Malachor țipă:

— Minte!

Îngerul îl privi.

— Tu ai încercat să o stăpânești.

Malachor răspunse:

— Pentru că voiam să nu mai sufăr!

Îngerul tăcu.

Constantin înțelese.

Malachor nu fusese întotdeauna rău.

Fusese un om rănit.

Un om care alesese puterea pentru că îi era frică să mai fie slab.

Constantin se apropie.

— Malachor.

— Ce vrei?

— Te iert.

Malachor rămase nemișcat.

— Pentru ce?

— Pentru tot.

— Nu vreau mila ta!

— Nu este milă.

— Atunci ce este?

— O invitație să te întorci.

Malachor începu să plângă.

Pentru prima dată după mulți ani.

---

Capitolul 14 — Întunericul se ridică

Dar în acel moment, ceva mult mai întunecat se ridică din adâncul cetății.

Nu era Malachor.

Nu era om.

Era întunericul pe care Malachor îl hrănise ani întregi.

Toate fricile, ura, mândria și răutatea se adunaseră într-o singură umbră.

Malachor strigă:

— Nu!

Umbra îl aruncă la pământ.

Constantin ridică medalionul.

— Doamne!

Lumina apăru.

Andrei strigă:

— Ce facem?

Constantin răspunse:

— Ne rugăm.

Cei trei îngenuncheară.

Malachor îi privi.

Apoi, încet, îngenunche și el.

Pentru prima dată după mulți ani, se rugă.

— Doamne... dacă mai pot fi iertat... iartă-mă.

Umbra începu să se destrame.

Constantin continuă:

— Tatăl nostru...

Maria se rugă.

Andrei se rugă.

Malachor se rugă.

Și lumina umplu sala.

---

Capitolul 15 — Sacrificiul

Umbra se ridică pentru ultima dată.

Se îndreptă spre copii.

Constantin văzu că prietenii lui erau în pericol.

Fără să ezite, alergă înainte.

— Constantin! strigă Maria.

Umbra îl înconjură.

Pentru o clipă, băiatul nu mai vedea nimic.

Auzi doar o voce:

— Renunță.

Constantin răspunse:

— Nu.

— Vei pierde totul.

— Nu mă tem.

— Vei suferi.

— Dumnezeu este cu mine.

— Vei muri.

Constantin închise ochii.

— Viața mea este în mâna lui Dumnezeu.

Atunci medalionul se deschise.

În interior nu era aur.

Nu era piatră prețioasă.

Era o mică cruce.

Lumina izbucni.

Umbra dispăru.

---

Capitolul 16 — Adevărul

După ce totul se termină, îngerul apăru din nou.

Constantin întrebă:

— De ce medalionul?

Îngerul răspunse:

— Pentru a-ți aminti că adevărata putere nu vine din obiecte.

— Atunci de unde?

— Din Dumnezeu.

Constantin privi crucea.

— Și Taina Luminii?

Îngerul zâmbi.

— Ai descoperit-o deja.

— Unde?

Îngerul arătă spre inima lui.

— În fiecare alegere prin care ai ales iubirea în locul urii, iertarea în locul răzbunării și credința în locul fricii.

Constantin începu să plângă.

— Deci nu trebuia să găsim o comoară?

— Nu.

— Ci să devenim noi înșine lumină?

— Da.

---

Capitolul 17 — Întoarcerea

După aventură, cei trei copii se întoarseră în sat.

Părinții lui Constantin îl așteptau.

Mama lui îl îmbrățișă.

— Unde ai fost?

Constantin o strânse în brațe.

— Departe.

— Ai fost în pericol?

Constantin se uită spre cer.

— Da.

— Cine te-a protejat?

Constantin zâmbi.

— Dumnezeu.

Bunica lui îl privi și înțelese că ceva se schimbase.

— Ai găsit ce căutai?

Constantin scoase medalionul.

— Da.

— Ce?

Constantin răspunse:

— Am găsit Lumina.

Bunica zâmbi.

— Și unde este?

Constantin puse mâna pe inimă.

— Aici.

---

Capitolul 18 — Ultima noapte

În noaptea aceea, Constantin se așeză lângă fereastră.

Privi stelele.

Se rugă:

— Doamne, Îți mulțumesc.

Tăcere.

— Îți mulțumesc că m-ai ajutat.

Tăcere.

— Îți mulțumesc pentru Andrei și Maria.

Tăcere.

— Și Îți mulțumesc că m-ai învățat să iert.

Constantin zâmbi.

— Dar, Doamne...

Se opri.

— Mai am o întrebare.

O lumină mică apăru în depărtare.

Constantin privi.

— Povestea s-a terminat?

Pentru o clipă, i se păru că aude:

— Nu.

Constantin se ridică.

— Ce?

Lumina dispăru.

Pe pervaz apăru pasărea albă.

În cioc avea un alt medalion.

De data aceasta era albastru.

Constantin îl luă.

Pe spate erau scrise cuvintele:

„MAI EXISTĂ UN DRUM.”

Constantin zâmbi.

— Atunci voi fi pregătit.

Și se așeză din nou la rugăciune.

---

EPILOG — Lumina nu moare

Au trecut ani.

Constantin a crescut.

Dar nu a uitat niciodată pădurea.

Nu a uitat mănăstirea.

Nu l-a uitat pe Malachor.

Nu i-a uitat pe Andrei și Maria.

Și mai ales...

nu a uitat să se roage.

Uneori viața lui era ușoară.

Alteori era grea.

Uneori primea răspunsuri.

Alteori trebuia să aștepte.

Dar în fiecare dimineață spunea:

— Doamne, mergi cu mine.

Iar în fiecare seară:

— Doamne, rămâi cu mine.

Într-o zi, Constantin devenise adult și se afla într-un oraș mare.

Văzu un copil stând singur pe o bancă.

Copilul plângea.

Constantin se apropie.

— Ce ai?

— Mi-e frică.

Constantin se așeză lângă el.

— Și mie mi-a fost frică odată.

— Și ce ai făcut?

Constantin zâmbi.

— Am început să mă rog.

Copilul îl privi.

— Dumnezeu chiar ascultă?

Constantin privi cerul.

— Da.

— Chiar dacă nu răspunde?

Constantin zâmbi.

— Mai ales atunci când trebuie să învățăm să avem încredere.

Copilul își împreună mâinile.

Constantin făcu la fel.

Și împreună au început să se roage.

Deasupra lor, pentru o clipă, o pasăre albă traversă cerul.

Iar undeva, foarte departe, într-o pădure ascunsă între munți, o lumină se aprinse.

Pentru că Taina Luminii nu fusese niciodată o comoară.

Nu fusese o armă.

Nu fusese o putere.

Era credința care îl făcea pe om să aleagă binele atunci când putea alege răul.

Iar Constantin înțelesese în sfârșit cel mai important lucru:

Nu trebuie să fii cel mai puternic ca să învingi întunericul.

Trebuie doar să nu lași întunericul să-ți ia lumina din inimă.

Și, cât timp mai exista un om care se ruga, ierta și iubea...

lumina nu putea muri.

SFÂRȘIT

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

Nachlass

Heute werden wir über einen besonderen Gegenstand sprechen, einen Gegenstand, der uns am Herzen liegt, denjenigen von uns, die immer noch Dinge auf dem Dachboden des Hauses aufbewahren, genauer gesagt, einem Filzhut. Der bayerische Hut, ein Hut von unbestreitbarer historischer Bedeutung, erlebte fünf Taufen, zwei Promotionen, mehrere Hochzeiten und das war’s auch schon. Einen Hut, den nur mehrere Generationen hatten, aber zum Tragen, ich glaube nicht, dass sie ihn trugen, er ist schon vor langer Zeit nicht mehr tragbar. Wie ich bereits erwähnt habe, ist es aus Filz, es ist blau (ein elektrisches Blau oder Königsblau) und an der Seite ist eine Feder befestigt.

Cecilias Urgroßmutter bestand darauf, dass sie unter den bestmöglichen Bedingungen gehalten wurde. Etwas, das passiert ist, nur der Lauf der Zeit hat das Sagen, es ist nicht mehr das, was es einmal war, es sitzt nicht mehr so, wie es einmal war. Sogar der Blauton ist nicht mehr lebendig, er wirkt schäbiger, alter, staubiger. Es eignet sich hervorragend für Vintage-Outfit-Ideen, aber ansonsten bleibt es hübsch, nur für die Kollektion.

Für Cecilia war es keine geringe Überraschung, dass der bisher so poetisch beschriebene Hut einen großen Mangel verbirgt, genauer gesagt, dass er eine Mottenfamilie beherbergt. Seien wir ehrlich: Wenn jemand einen Hut erbt, bekommt er nicht nur den Hut, sondern auch die Motten dazu.

Eine Familie würde im Hut leben. Familie?, so zahlreich?, Dynastie vielleicht, es hat auch einen König und einen Monarchen und so ziemlich alles, was es braucht, um eine vollwertige Monarchie zu sein. Aber wie kann einem das gefallen? Seit wann gibt es keine Mottenkugeln mehr? Seit wann wird Pronto zur Schädlingsbekämpfung eingesetzt? Eine wütende und grüblerische Cecilia stellt sich diese Fragen ständig. Wie bei all der scheinbaren Sorgfalt, die jeder auf sich genommen hat, der Hut letztendlich in diesem Tempo zerfällt. Wenn diese Urgroßmutter es wüsste und noch am Leben wäre, wäre sie äußerst wütend. Cecilia sitzt und sitzt und denkt über eine Lösung nach, wie sie ihren Glanz ein anderes Mal wiederherstellen könnte.

Er hat es gefunden, er weiß, was zu tun ist, er wird eine Lösung finden, die sie tötet, und nachdem sie gestorben sind, wird er den Teil des Materials nehmen und herausschneiden, der entfernt werden soll.

Gehen Sie wie beschrieben vor. Erst indem er die Schnittpartie immer weiter ausspielt und vertieft, erreicht er mit der Schere die andere Seite des Materials. Gute Leute, Sie besitzen es seit vier Generationen. Woher wissen Sie, wie Sie mit einem Vermögen umgehen sollen, das Ihnen jemand hinterlassen hat? Sie hat es dir nicht gegeben, um dir eine Verantwortung aufzubürden, sie hat es dir gegeben, weil sie dachte, es wäre schön für dich, etwas zu haben, das ihr sehr gut gefällt. Du hast wirklich die Grenze zur Frivolität überschritten! Wir verstehen, dass Ihnen der Hut selbst eigentlich egal ist, aber interessiert Sie nicht auch die Urgroßmutter, die ihn Ihnen anvertraut hat?

Cecilia begann mit dem Nähen aus Garn, das eine ähnliche Farbe hatte wie die ursprüngliche Mütze. Was ist der Sinn? Es gibt keine perfekte Synonymie, weder in den Farben noch in den Worten, leider war die Farbe einzigartig, sie war unersetzlich. Cecilia denkt bei +1,75 Dioptrien, dass es die gleiche Farbe hatte. Wir wissen nicht, was wir sonst noch sagen sollen... die Absicht war gut... „seinen Glanz ein anderes Mal zurückzugeben“, aber aufgrund zu großen Eifers war das Ergebnis etwas daneben. Cecilia, wir wissen das zu schätzen Kümmere dich darum, dass du es getragen, desinfiziert, gereinigt und gepflegt hast, was immer geschätzt wird, aber wenn du nicht so viel Spaß beim Ausschneiden gehabt hättest, wäre es immer noch sehr gut gewesen. Es ist immer ratsam, die Balance zu wahren alles. Warum ist es gut, unsere Handlungen und Entscheidungen zu messen? Denn sagen wir, wir fahren und müssen abbiegen, wir haben eine Kurve vor uns, wir müssen unsere Geschwindigkeit messen (denn zu viel könnte uns abschrecken). die Straße, weicht von unserem Weg ab), der Wunsch, mit dem wir diese Kurve überwinden wollen, egal wie lange es dauern würde, wie schnell, wie geschickt, was ich weiß nicht was.. was zählt, ist wie harmonisch und wie sicher wir durch alles zu kommen wissen. Niemand applaudiert uns, wir sind einfach wir selbst und wir brauchen keinen Applaus.

Auch im vorliegenden Fall hätte der geerbte Hut unversehrt bleiben können, es wären keine Eingriffe, Reparaturen, Renovierungen, Retuschen nötig gewesen, wenn unsere liebe Cecilia ihn nicht so leidenschaftlich hätte verbessern wollen. Erwägenswert ist auch, dass oft keine radikale Änderung erforderlich ist, um zu funktionieren. Eine teilweise oder nur eine vierteljährliche Änderung würde genauso viel helfen.

Cecilia ... Cecilia ... entweder hattest du keine sichere Hand, oder der Hut war dir zu wichtig.

(Frânturi din gânduri)

,,Când viața-i un joc de noroc,, …spunem : ,, ce noroc am avut !,,  sau ,, nu am avut noroc..!,,

E încă octombrie , e toamnă în pădure și frumusețea anotimpului se îmbină cu o perioadă de rut. Un cerb,  prăjinile coarnelor lungi și groase cu deschidere mare, ramurile au culoarea mai închisă cu un  perlaj bogat.  Se zice că ar fi cel mai falnic  cerb din acel areal. Un  mers agale și totuși frunzele sunt alungate de copite, crengile copacilor plesnesc zgomotos în drumul știut doar de cerb. Adulmecă , privește în depărtări, privește în jurul lui și la picioare se vede oglinda unui  lustru de apă. Ar vrea, precum un cavaler, să-și vadă ținuta de nuntă. Un pas greșit, apa îi tremură imaginea coarnelor, un  picior alunecă în nămol, alunecă și celălalt picior…Pe cer sinoade de corbi survolează peticul de  pădure în timp ce croncăniturile lor zgomotoase se  suprapun pe singurul zgomot șuierător,ucigător. Ciorile, speriate s-au vrăjmășit  iar cerbul falnic, într-un boncănit prelung  s-a prăbușit …

………………………………………………………………………………………………

Peste un timp,  un  apel la telefon , o cunoștință de familie  mă invită să - mi arate un recent trofeu pe care îl deține și nu uită să îmi spună ce  noroc a avut de a obține acest trofeu la care râvnea de  ceva vreme. L-a   obținut după o concentrare și stăpânire de sine,  ca într-o adevărată competiție de tir, mai spune la telefon. Nu - i ziua potrivită pentru mine, dar din politețe plec  spre locuința  prietenului de familie,  întrebându-mă pe drum, cum de  este  competitiv la un concurs de tir,când pregătirea lui intr-un poligon de tragere  numără câteva luni.

Mă întâmpină un om fericit ca un adevărat campion. Mă conduce spre o cameră, dintre camerele luxoase și deodată privirea m-a fulgerat și am rămas nemișcată..Pe un perete plin de tablouri si tapetul o imagine din pădure,  zăcea, da, zăcea un cap de cerb încoronat de maiestuoase  coarne…Privește-mi trofeul! Exclamă campionul - vânător. Sărmanul cerb, zic eu și mă grăbesc să plec din încăpere  în timp ce  își exprimă regretul că nu am mângâiat coarnele cerbului…  Mare noroc am avut, repetă vânătorul  conducându-mă spre poartă, spunându-mi că l-a  vânat toamna, în perioada de rut a cerbilor și din informații ar fi fost unul din… , sau cel mai falnic cerb din acea pădure. Rămâi cu bine, zic eu  la plecare iar el mă salută cu ,, la revedere,,  și-mi promite că la următoarea revedere îmi prezintă un al trofeu la care râvnește, râvnește un ,, cocoș de munte,, . Ferească Dumnezeu , zic eu , dar poarta impunătoare era deja închisă.  

Când viața-i un joc de noroc ,pânda vânătorului de prea multe ori  câștigă. Și cerbul face parte din viață !

Eram cu tine. Nu mai știu cum am descoperit, prin preumblările noastre, acel anticariat semiîntunecos, înțesat cu tot felul de lucruri minunate, așezate claie peste grămadă într-un haos perfect pentru orice privire avidă de comorile peșterii lui Ali Baba.

Și se aflau acolo tablouri vechi în culori palide, obosite, tot felul de mobilier mic din lemn sau furnir de mahon, candelabre din bronz, instrumente muzicale, cărți poștale și scrisori vechi, păpuși de porțelan de diferite dimensiuni, monede antice, timbre, tot felul de bijuterii, bronzuri (ce mult ne-a plăcut clopoțelul acela din bronz de forma unei balerine care-și mișca picioruțele delicate în fusta-i sub formă de clopot! ce clinchet delicat scotea atunci când îl scuturai!), icoane din care răsărea chipul grav al vreunui sfânt neștiut, sfeșnice pentru lumânări, bibelouri cu tot felul de dantelării delicate și câte și mai câte! Și peste tot și toate, domnea un praf fin ca un lințoliu de mătase transparentă, dându-i locului un aer boem de cramă nobilă...

Nu era vorba numai despre lucrurile în sine care ne încântau ochii, inima și sufletul, cât mai ales atmosfera timpului încremenit, parcă pășisem într-o altă dimensiune, un alt timp, o senzație aparte, care cu siguranță era întărită și de cel care era stăpân peste toate-acestea: un bătrânel scund, cu barbă albă, rară, îmbrăcat cu o cămașă albă și niște brăcinari de o culoare îndoielnică și care purta pe cap un fes de catifea verde cu nelipsitul canaf de mătase galbenă, un bătrânel aparte, cu ochi vioi și cercetători, cu mâini fine, ridate de timp, care răsăreau din cămașa-i cu mânecile suflecate, mâini ocrotitoare care păstoreau peste toate aceste minunății...

Îmi amintesc și-acum de vocea lui subțire, sacadată, a-tot-știutoare, voce care parcă plutea învăluind întreaga încăpere: noi nu puneam întrebări, doar ce ne stăruiam privirile preț de o clipă asupra vreunui lucrușor care ne stârnise interesul, că vocea bătrânului și grăia despre povestea uluitoare care se ascundea în spatele acelui obiect:

- "... ei, pe asta l-am cumpărat de la 'Stambul, l-am cules din bazar, m-am tocmit o oră cu șarlatanul acela turc fără dinți în gură... Am dat pe el șapte lire, scump... Îl las cu zece lei..."

Apoi am admirat prin geamul gros al vitrinei un pumn de drahme grecești, negre, tocite de timp, punându-ne firesc întrebarea prin câte mâini și buzunare au trecut în lungul secolelor, ca în final să-și găsească o binemeritată odihnă în vitrina unui bătrânel adus de spate și ochi iscoditori...

Mai apoi, privirile ne-au fost atrase de un suport rudimentar din lemn care adăpostea un vraf generos de scrisori și vederi îngălbenite de trecerea timpului, plicuri cu marginile roase și colțuri îndoite, scrise cu o caligrafie cu înflorituri și bucle impecabile. 

Cercetam cu privirea flămândă toate aceste amintiri prețioase și încremenite în timp, crâmpeie ale unor vieți de mult apuse, misive care ne grăiau peste timp despre bucurii și tristeți, împliniri și eșecuri, despre viață și moarte, despre iubire și ură, despre toate câte se-întâmplă în viața unui om...

Și printre ele am găsit o vedere ușor îngălbenită de timp, tipărită pe la 1900, o litografie care înfățișa un colț de grotă albastră ce se oglindea într-o mare de azur. În colțul din dreapta era tipărită cu inscripția "Capri - La Grotta Azzurra". Pe verso nu scria nimic, doar firma din Napoli care tipărise în serie limitată această cartolină italiană. Știam despre Grotta Azzurra, o aflasem din "Cartea de la San Michele" scrisă de Axel Munthe, carte pe care o citisem în adolescență, dar n-o văzusem niciodată: pe atunci, internetul era abia la începuturi, iar albumele erau rare în biblioteci...

Am cumparat-o fără să mă tocmesc, iar tu mi-ai spus cu ochi senini: "Poate o să ajungem s-o vedem și noi în realitate!". Ce mult mi-a plăcut de tine atunci! Vorbele tale au sunat plăcut, ca o promisiune, ca un legământ, care avea să se împlinească cândva în viitor, un viitor care nu mai era "al meu" sau "al tău", ci devenise dintr-o dată "al nostru"...

Și promisiunea pe care ne-am făcut-o, aceea de a vedea cândva insula Capri cu Grotta ei Azzurra, s-a transformat brusc într-un vis, care, peste ani avea să se-mplinească: chiar așa-i și spuneam "vis de împlinit". Numai că atunci când ne-am împlinit visul, nu mai eram singuri, ci purtam de mânuțe, între noi, un pui mic de om cu par bălai și ochi curioși asupra unei lumi paradisiace despre care nu ne venea să ne credem ochilor că există...

Capri: un strop de rai căzut pe pământ, o insulă unică în Mediterana, cu adevărat locul unde cerul se sărută cu marea... Iar Grotta Azzurra chiar nu ne-a dezamăgit privirile, am încercat toți trei un amalgam încâlcit de sentimente înălțătoare atunci când am vizitat-o și trecând peste clișeele turistice, am încercat să-i deslușim adevăratele taine, să-i înțelegem ecourile, să-i auzim glasul dincolo de veacuri, să-i cunoaștem povestea...

Într-o singură zi, am vizitat pe rând, portul Marina Grande ce pulsa de localnici și turiști deopotrivă, Grotta Azzurra cu cel mai frumos albastru eclectic de pe pământ, am urcat cu telescaunul pe Monte Solaro unde am admirat de la înălțime întreaga insulă, dar am văzut și statuia romană a împăratului Augustus, apoi am vizitat Villa San Michele pe care am găsit-o așa după cum a descris-o doctorul Axel Munthe (de care privilegiu extraordinar am avut parte să văd așezat într-o vitrină manuscrisul cărții!), am atins cu mâna sfinxul din porfir roz pe care l-am aflat la capătul celei mai frumoase logii din lume... Sfinxul care privește etern către albastrul mării.

Am coborât cele 921 de trepte ale scării feniciene înapoi la Marina Grande, ca mai apoi să luăm funicularul pentru a urca în Anacapri, orășel unde am vizitat grădinile împăratului Augustus, am admirat stâncile La Faraglioni și nu mai puțin celebra Via Krupp care-și răsucea trupul întortocheat înspre mare...

Și totuși cuvintele sunt sărace în a descrie ceea ce am văzut, ceea ce am simțit, sentimentele de nedescris încercate la văzul cerului albastru, sublim, zgomotul sacadat și moale dat de valurile mării pe țărm, briza mării care se împletea potrivit cu parfumul tufelor de flori care se găsesc pretutindeni pe întreaga insulă, încercările parfumierilor carthusieni de a aduna miresmele insulei, deși notabile, pălind vădit în comparație... tot acest complex înălțător de senzații fiind unul unic care trebuie încercat măcar odată-n viață...

"Locul unde cerul se sărută cu marea", va rămâne pentru totdeauna viu în amintirile noastre, așa după cum bine stă scris cu litere de aur săpate-n marmura ce întrupează zidurile grădinii împăratului Augustus: "Tu Luna, Luna tu, Luna Caprese, ca faie sunna, l'amore a' e'nnammurate, adduorme a' nenna mia ca sta scetata e fall'annammura cu 'na buscia..." („Tu, Lună, tu, Lună capreză, care faci să viseze iubirea îndrăgostiților, adoarme-o pe draga mea care stă trează și fă-o să se îndrăgostească de o minciună...”)

Vezi tu, dorința noastră de aventură ne-a purtat chiar și până la cel mai îndepărtat țărm vestic al Europei... fiind mânați de visul de a ne îmbata privirile cu imensitatea albastră a Atlanticului, sub un cer la fel de albastru și nepăsător: cui îi pasă de niște biete furnici care trebăluiesc neobosite fără nicio noimă în jurul farului roșu, căutând ce?

O mulțime de turiști de toate națiile, mânați de aceeași dorință comună, se tot plimbau de colo-colo, făcând poze și bucurându-se de peisajele superbe pe care le-am aflat și noi la Cabo da Roca, atât de departe cât am putut ajunge pe continentul european. 

Oceanul. Imens. Albastru. Definit de un țărm stâncos, bucuros că poate să-l zdrențuiască în valuri înspumate care se tot împletesc etern într-o superbă perdea de mătase, sau poate că oceanul zdrențuiește linia țărmului, cine știe? Am găsit farul cel roșu "de la capătul lumii" și am cugetat un moment, cu ochii pierduți, la linia orizontului ce desparte oceanul de cer.

Apoi, am coborât câțiva zeci de metri până la crucea care marchează "sfârșitul lumii", gândindu-ne la temerarii care au plecat să descopere "lumea nouă", căutând o altă cale, mai scurtă, către indiile vestice. N-au aflat indiile, în schimb au găsit Americile și cu toate bogățiile cu care s-au întors, au ridicat din piatră, mândre și înalte catedrale, cu altare bătute-n pietre scumpe, aur și argint, pe care le-am văzut și admirat la rândul nostru...

Lisabona, este într-adevăr de departe, cel mai boem loc pe care l-am vizitat vreodată, respirând un vibe aparte, cu o arhitectură unică ce împletește în mod minunat "art nouveau-ul" cu clădiri moderne înălțate din oțel și sticlă albastră. Însă cel mai mult mi-au plăcut clădirile vechi îmbrăcate în haine de faianță meșteșugit colorată. În fapt, modul unic prin care portughezii au ales, - și zic eu au și reușit -, să-și exprime cultura, fiind elementul esențial care, alături de "graffiti-ul" modern, dau aerul "boho", orașului în sine.

Însă, din păcate, orașul atrage și oameni, care, înfrânți de viață, rătăcesc străzile populate cerșind, sau recitându-și cu mințile rătăcite, mantre doar de ei știute... Am văzut la sosire în metrou, un cerșetor orb, cu pleoapele lipite peste găvanele goale, care a refuzat o banană primită de pomană de la un alt cerșetor zdrențuit: orbul își zornăia mărunțișul într-o cutie ruginită de tinichea, ce să facă el cu o banană?

Cu toate acestea, n-am dezarmat de la frumusețea orașului, de la toate obiectivele turistice pe care le-am vizitat: Turnul Belem, centrul MAAT, Mănăstirea San Jeronimos, Piața Comerțului cu Arcul Augustei, castelul San Jorge, Liftul Santa Justa, un frumos monument art-nouveau, sau toate "miradour-ile", de unde am privit orașul de sus, ba scăldat de culorile dulci ale apusului, ba strălucind ca o perlă în soarele blând al după-amiezii. 

De asemenea, am văzut într-o călătorie cu trenul de o zi, palatele regale de poveste de la Sintra, am urcat cu stoicism meterezele maure din apropiere și ne-am rătăcit ore în șir prin grădinile cu vegetație luxuriantă, de unde ne-am bucurat sufletul, inima și mintea în umbra laurilor sălbateci care ne-au ieșit în cale...

De altminteri, toată Lisabona, este un deal și o vale; am convenit că nu e pentru cei nepregătiți fizic să urce și sau să coboare scări și pante. Totuși ca să nu scoți sufletul din tine și să nu faci bătături, te ajută bătrânelele tramvaie galbene, - este celebră linia lui 28 -, iară noi ne-am dat hâța-n sus și hâța-n jos cu 28, admirând de la geamurile lui hoardele de turiști care ne priveau cu invidie... 

Seara, am luat și noi la pas orașul, simțindu-i vibrația, respirându-i din plin pulsul, și uite-așa am descoperit o tavernă numită "Tasco do Chico" unde se cântă muzică fado și unde ne-am aciuat și noi pentru o cină romantică târzie, un pahar cu vin portughez alb, ușor, quintesența boemă portugheză...

"Tasco do Chico" este o tavernă micuță, ascunsă bine de străduțe întortocheate, - n-a fost chiar ușor să dăm de ea -, un local cu doar opt mese unde încap doar câte patru persoane odată la o masă, cu pereții acoperiți în totalitate de tot felul de tablouri de diferite mărimi, cu poze ce înfățișează celebrități locale, care au cântat aici, în lungul anilor, muzică fado.

După ce ne-am așezat la o masă, la un moment dat, patronul tavernei a închis ușile oprind vacarmul de afară, a stins luminile care străluceau în geamurile tablourilor de pe pereți și lăsând numai câteva becuri colorate, a creat atmosfera intimă, mise-en-scene-ul potrivit pentru sufletele noastre obosite și atât de necesară muzicii fado. 

În încăpere, de undeva din semi-întuneric, a apărut o tânără cochetă cu părul brunet, îmbrăcată într-o rochie neagră lungă, simplă, completată de un șal negru cu franjuri de mătase și care după ce ne-a urat o seară bună, a început să cânte...

Muzica fado este despre durere și tristețe, despre dor nestins, dar și despre bucuria iubirii împărtășite, ea coboară în tonuri grave, blânde, ușoare, ca mai apoi să urce în forță cu tărie, chiar cu asprime în glas, atrăgând atenția auditorului asupra dramei, bucuriei sau asupra unei inimi care a cunoscut cumplit durerea... Nu poți cânta muzică fado fără să fi avut vreodată inima frântă din dragoste...

Am ascultat-o fascinat de încărcătura și atmosfera momentului, în timp ce era acompaniată de un chitarist tânăr și un bărbat între două vârste care cânta la mandolină. Am privit durerea de pe chipul ei completând o voce plină, caldă, și am înțeles pe deplin de ce își cânta cu ochii închiși povara inimii. Muzica fado nu se poate cânta decât cu ochii închiși — și nici nu se poate trăi altfel decât cu sufletul larg deschis.

Acolo, în semi-întunericul unei taverne din Lisabona, am simțit pentru o clipă că timpul s-a oprit, că orașul întreg respira prin glasul acelei tinere, și că noi eram martori la o formă rară de adevăr, cântată.

-Nu, îmi pare rău, amândoi suferă. Î ncerc s-o lămuresc pe Ileana

să fie mai calmă, mai caldă....

     -Ei cred că dreptatea e mereu de partea lor...sunt încă în rodaj.

Le trebuie răbdare...

     Adela, mă bucur că ne-am întânlit, poate ne mai vedem, sau veniți 

la noi ,să mai stăm de vorbă!

     -Rămâne să-l întreb pe Luca, și te anunț. Da? Mă întorc acasă,

pregătesc masa de seară,mă uit puțin pe planul lecțiilor de mâine, apoi 

deschid televizorul la știri. Codiță, cânele de curte latră semn că se 

întoarce Luca.

     -Bună  seara...te-ai întors? ai găsit ce voieai ?

Am găsit ce-mi notasem pe listă și încă ceva, m-am oprit pe faleză și m-am 

întânlit cu colega mea Ioana Munteanu și ne-a invitat pe la ei să mai stăm la o 

șuietă, Crezi că sâmbătă am putea merge?

     -Sigur sunt așa primitori, și avem mereu subiecte de discuții.

Bine zici, să luăm ceva: un buchet de flori și o sticlă de ceva.Gândul mi-a fugit 

la Ileana. De aici vin multe necazuri.Îmi trec prin minte, de câte ori aveam să fiu 

geloasă, dar am analizat lucrurile la rece ,cu răbdare și am trecut peste toate...

     -Referitor la binevoitori care se simt datori să te avertizeze, că poate nu știi

ce-ți face partenerul de viață, nu acuz pe nimeni . Am fost și eu în postura de 

binevoitoare, cu bune întenții Eram în relații foarte bune cu familia Georgescu-Gicu 

și d-na Maria. Întro zi îl văd pe Gicu foarte degajat , de mână cu o doamnă ,chiar pe 

strada principală. Nu-mi venea să cred ce văd. Rămân uimită, uităndu-mă după ei.

      Am tăcut câteva zile, dar nu-mi găseam lloc    .

     - Luca, am văzut pe d-l Gicu cu o doamnă de mână și nu știu cum să precedez,

să-i  spun d-nei Maria ,sau să tac?

     -Eu zic să nu ne amestecăm, e treaba lor.

     -Dar, eu mai pot să mă consider prietena ei?

     -Nu ești tu singura ei prietenă, pote că i-a văzut și alții dacă spui că se plimbau 

prin centrul orașului.

     -Îmi pare tare rău, ceva se întâmplă cu ei în famiie, nu-i de loc plăcut.

                      va continua 

strada principală