Aproape zilnic pașii mă duc în parc ca într-un reflex pavlovian . Iau cu mine o carte sau o revistă. Fascinatul spectacol al naturii și cel al lumii, vârstnici, maturi , copii pe aleile cu flori, arbori maiestoși, toate determină să nu citesc măcar o filă din carte sau din revistă. . Parcul este perenul meu lăcaș al amintirilor din copilărie până acum, când:
Mă învăluie timpul de ieri
Cuibărit în a mea copilărie,
Încă zglobiu, nu m-a părăsit
Vrea răsplătit în clipe de-amintire…
De pe o alee un băiețel drăgălaș, tare drăgălaș, vine în spațiul mai larg din apropierea băncii și grăbit scoate din buzunar câteva bucățele de cretă colorată. Secondat de un cățel venit de undeva, trasează crochiul unui joc de șotron frumos colorat. De pe treptele arcuitului pod din parc, arhicunoscut de citadinii, coboară o fetiță blondă, ce - și adapă gurița dint-o înghețată. Băiatul o strigă și în graba ei, fetița scapă înghețata jos. Pornită sa plângă, el o întâmpină, o ia de mână si când ea vede șotronul colorat, uită de înghețată și fericită țopăie printre contururile șotronului. Copilul și cățelul o privesc bucuroși…O privesc și eu…Privirea - mi se duce ca-ntr-o visare și firul amintirilor mele ajunge în labirintul copilăriei.
Din nopți cu amintiri nestinse
Am adunat multe vise
Din ele să modelez aș vrea
O LUNĂ,
LUNA mea
Unde praful de stele
Să cadă peste sufletul selenar
Plin de tăcere
Plin de mistere …
Pe raza ochilor
Aș vrea să te trimit
Pe tine prietene,
LUNA
Să mi-o copilărești
Străbătând visul învălurit
Până la stele
Iar mâna încolăcită
Pe mana ta, să mă ridice
Până la tine
Prietene din copilărie
Redevenind copii
S-alergăm după jucării din stele
Și LUNA să ne fie
Protectoarea viselor rebele
Pe-al ei altar
De vise neîmplinite
S-aduc ofrandă
Păpușa de pluș
Și-o fărâmă din șotronul
Frumos desenat
Pe asfaltul dintr-un parc,
De te tine prietene
Desena cândva
Pentru mine...
Pleacă LUNA de pe cer și ecranul nopții se luminează, mă trezesc, visu-i o dorință a nopților de LUNĂ luminate, vise binecuvântate.
Într-un mâine îmi va fi toamna cu zilele reci și din același reflex pavlovian, cu o carte în mână, sau o revistă, pașii mă vor duce în același parc…
Pe aleea părăsită
De flori, de oameni și de bănci
Mă strecor într-un decor
Cu frunze care cad
Triste, galbene și mor…
Pasul și visarea s-au oprit. Quo vadis amintirilor, quo vadis? Întrebarea este un ecou ce nu se mai întoarce...