Vise în zori

Eu am mai fost odată în lume
Arbore eram
Când  m-ai tăiat
Și am plecat ,
Da,  am plecat….
Una câte una crengile mi le-ai furat
Lovindu-mă cu toporul
Tot ce vedea trecătorul
,,Era  un arbore și el …acolo,
O tulpină, lemn așchiat….,,
Neștiind,  omul ,că timpul îl va luat
Să-l facă Iuda trădătorul
Eu am mai fost copac odată
Iar frunzele
Putregăind m-au astupat
Și am plecat…poate
Într-un alt copac.

Când, timpul, cerul și pământul
Nu vor, nu pot să mă mai vadă
Îmi strig numele să vină
Să stea ascuns în a mea haină.

Când cerul, timpul și destinul
Ecoul nu mi-l ia dovadă
Pe poartă pun multe zăvoare
Iar gândurile las să zboare.

Când timpul, soarta și cuvântul
Speranțele mi le înnoadă
M-așez tăcută la fereastră
Cerul mi-i eșarfă albastră.
Când timpul…destinul..cuvântul…

Aș vrea să împart cu tine viață din tot cea-a fost , a fost prea multă ceață.

Aș vrea să nu mai visez în ritmul orologiului ce bate zi și noapte…un timp fără timp.

Aș vrea să fac un bulgăre de zăpadă  din gândurile mele, apoi să-l ascund printre troiene și iarna să rămână albă.

Aș vrea o rochie  nouă să-mi croiesc, nici prea decoltată, nici prea lungă, atât cât să-mi sugereze ce mi-am dorit în anii când purtam uniformă..

Aș vrea să fie apă în deșert și mult nisip la malul mării, aș vrea un pic de mister în  frumusețea inelului cu perlă.

Aș vrea să am o casă și sub ștablon să se adune vrăbii, grădina să fie mare, iar  lângă gard pe-o frunză de podbal melcul să se odihnească.

Aș vrea  multe straturi cu flori , printre care s-alerge cățelul,   șugubăț cu lesa  să se joace.

Aș vrea  o corabie mare să-mi construiesc,  mult mai mare, să iau  toate animalele pe corabie, chiar și cobaii din laboratoare.
Aș vrea să fiu EU, să nu mi se spună când să fac semnul crucii, ce să mănânc , cu ce să mă îmbrac și când,… când să mă privesc în oglindă.

Aș vrea …
Aș vrea să-mi văd păcatul, umbra și destinul..
,,Sufletul este singurul care are puterea să întruchipeze toate dorințele,, - Honoré de Balzac .

Privesc toamna despletită cum pleacă printre nori
Eșarfa ei se-ndepărtează de mine și de flori.

În jur i-un stol de fulgi, ștrengarii deja dansează
Sunt paji veniți din iarna ce-ncet, încet se-așează.

Am  s-o aștept cu vechiul șal de gânduri încălzit
Ca pe un oaspete din depărtări bine venit.

La ceas târziu, noaptea îmbracă recele mantou
Iar un poet așează, pe albă foaie, un stilou…

Azi, mă rog la tine Doamne
Pentru mine azi mă rog
Fă minune în minune
Să nu văd ce  am mai văzut
Să n-aud ce am auzit
Și mă lasă-n iarna vieții
Să m-aud…Să mă privesc…
Să mă satur stând cu mine,
De mine rezemată să m-așez
Doamne!
Anticipat, îți mulțumesc.

Taina înserării pe toți
La cină ne adună
Gândurile risipite
Sunt ca norii în furtună.

Stăm în scaune țintite
Sub un cer golit de lună
Cu înțelepciune umplem
Ziua gata să apună.

Pe ștergar așează mama
Pâinea feliată - n hrană
Drept anaforă pe masă
Rugă spusă doar în taină.

Într-o noaptea fără stele
Doar o candelă divină
Ascunde sub pleoape vise
Pâlpâind șoapte-n surdină……

Ce- ar fi dacă ai fi tu fluture pentru o zi,

Să - ți întinzi aripile și să cuprinzi tot cerul 

Din înălțimi întreaga creație să o vezi,

Să simți în tine vântul cum îți ghidează zborul.

Și dureroasa- ți metamorfoză să merite din plin

S- admiri tu din înalturi mărețul plan divin.

totu-i la liber în viața aceasta

ai nevoie de puțină nefericire

îți iei sufletul de braț și intri în primul magazin  fashion/beauty

raionul  „femei fără inimă”

de exemplu

sau cu fructe de cactus

plătești cu propria-ți viață

desigur

introduci  cardul personal fără limită de credit

în cititorul de așteptări 

și-ți  iei porția ta consistentă de nefericire

la jumătate de preț

(dacă ai noroc și prinzi o ofertă!)

găsești de toate în viața aceasta

de la iluzii în stare latentă

la dragoste

ambalate frumos

nu se dau garanții ca la alte produse

din păcate

uzinele vieții  produc la cele mai înalte standarde

cunoscute

dacă nu crezi

cumperi  încredere

eșecul

de pildă

e garantat din fabricație

a trăi înseamnă să cumperi totul la risc

doar moartea e sigură..

O zi din viață iar s a dus,

Înghițită de -un apus 

Și multe altele se duc 

Printre foșnete din nuc.

Și ne trecem ca o frunză 

Smulsă de a toamnei briză.

Timpul Fuge,nu iartă,

Nu zăbovește la poartă.

Anii se scurg în zare

In stol de păsări călătoare;

Rămân doar amintirile 

Și -n urmă, cărările..

Brăzdate de pași,

Netezite de urmași.

Îmbătrânim peste noapte,

Nu mai râvnim departe,

Doar păstrăm cu sfințenie 

Gradul nostru de rudenie.

Cântărim ce -am moștenit,

Ce-am lăsat,ce-am oferit.

Cugetăm la cele defecte

Din jurnalul cu secrete.

Regretăm că -i scurt pasajul,

Și ne fură peisajul 

Secvențelor de neuitat 

Într-un prelung oftat...

De ești ultimul vagon
La trenul din gară
Așteaptă și călătorul
Ce spre tine aleargă
De zile obosit,
De gânduri hăituit
Bagajul lui…o singură țigară .

Primește-l fără tichet
Nu-i pune întrebare
El trece solitar
Ducând pocalul cu amar
Printre călătorii
Fără destinație.
Lasă-l să privească
Ce lung e drumul spre uitare…

Un șuierat prelung
Și-un strigăt în disperare
Depărtarea o străpung,
Iar trenul s-a pornit
Pierzându-se în timp
Târăște dintr-o gară
Un ultim vagon,
Vagonul ce n-avea scară…

Ecoul încă șuieră
Pașii greoi și obosiți
Sprijiniți într-un baston
Se-ndreaptă spre o  gară…
Spre un alt peron
Să urce-n trenul celor vitregiți.

Cum să faci să te găsești

Din greșeli să te oprești

Când îți vine tot să-ți dai

Când probleme mereu ai

Cu cât stai mai mult pe loc

Pui mai multe paie-n foc

Și nevoia să fugi crește 

Forța-n tine ofilește

Și ai face și ai drege

Și trecutul ți l-ai șterge

Toate le visezi zăcând

Toate le parcurgi căzând

La iubire tot mai speri

Deși n-o vezi nicăieri

La mai bine tot te rogi

Dar te duci la psihologi

Și vezi lumea minunată

Cum devine-ncet pierdută

Și vezi cerul Infinit

Și vrei să nu fi trăit

Iar în oameni nu mai crezi

De toate te-ndepărtezi

Și de ce ți-e cel mai drag

Tot vezi și-l vezi tot mai vag

DE BOBOTEAZĂ

Se deschid cerurile în tăcere,

iar apa își amintește începutul.

Iordanul se oprește o clipă

să-și plece curgerea

în fața Luminii.

Cuvântul intră în râu

fără slavă omenească,

iar firea apelor tresaltă,

curățată de teamă și umbră.

Duhul coboară lin,

ca o respirație peste lume.

Astăzi, apa nu mai este doar apă,

ci hotar între vechi și nou,

între cădere și ridicare.

În ea se spală timpul,

iar omul primește nume de fiu.

Cu ramuri de busuioc și rugăciune,

purtăm lumina în casele noastre.

stropii nu udă doar pereții,

ci inimile uscate de iarna păcatului.

Și rămîne în noi o liniște adâncă:

Dumnezeu a intrat în ape

ca să ne scoată

din adânc.