Afaceri de succes
mașina infernală a Timpului încapsulează
clipele vieții mele trăite
în pilule din plastic
un robot înscrie data procesării
luna
anul
altul sigilează cutiile din carton în loturi
pe ani bisecți
ultimul imprimă denumirea comercială
( balsam concentrat de viață!)
de exemplu
instrucțunile de folosire
( de preferință a se utiliza în băile de melancolie!)
termenul de valabilitate nedeterminat
dar nu mai mult de o viață
condițiile de livrare standard
adică în două zeci și patru de ore
plata prin card bancar sau ramburs
la alegere
în zilele când nu mai poți suporta râia melancoliei
strivești între degete 1-2 capule din plastic
deasupa căzii cu apă fierbinte
cu mireasmă de lemn de argan
santal
sau Quebrancho
prezentă în toate clipele și împrejurărările vieții
unele cu iz de țevă de eșapament
de groapa de gunoi
sau cu alte izuri
apoi te purifici în balsmul acesta
până îți vine din nou rândul
la mașina infernală a Timpului
care încapsulează clipele tuturor vieților trăite
în pilule otrăvite din fabricație
nerecomandate persoanelor cu insuficiență transcedentală…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 13 ianuarie 2019
Vizualizări: 1918
Poezii din aceiaşi categorie
Martie-n suflet, primăvară-n zâmbet
În martie, când soarele răsare,
Natura-ntreagă prinde iar culoare.
Mărțișorul, simbol de primăvară,
În inimile noastre bucurie-adună iară.
Femei, mame, fiice, flori gingașe,
Sunteți lumina ce ne-nconjoară casele.
Cu dragoste și blândețe ne-ați crescut,
Și-n fiecare zi ne-ați oferit un scut.
Mame, voi sunteți izvor de înțelepciune,
Cu brațele deschise, ne-ați dat tărie-ntotdeauna.
Fiice, voi sunteți speranța ce ne-nflorește,
Cu visuri mari, ce-n viitor se-mplinesc.
Flori delicate, simbol al frumuseții,
Ne încântați privirea cu ale voastre fețe.
Lalele, ghiocei, narcise și zambile,
Vă dăruim cu drag, în aceste zile.
În martie, când natura se trezește,
Să ne bucurăm de fiecare clipă ce ne-nfrumusețește.
Să prețuim femeile din viața noastră,
Și să le oferim iubire, zi de zi, fără de-a se mai opri vreo dată.
Un apus de soare
Iată, pomii de pe cale ,
Acum au îmbătrânit,
Și tot ceea ce e-n vale,
E tăcut și liniștit.
Toată iarba dinspre vale,
Se aplecă obosită,
Toată floarea, în petale,
Se -nvelește amorțită.
Cerul, tot, este albastru,o marmură sidefie,
Și soarele o desenează,cu multă pudră aurie,
Oamenii au stat pe câmpuri,
Alții au stat pe ogoare,
Acuma o iau pe drumuri,
Le-a fost ziua bună,tare .
- Rada Maria 6D -
ACEASTĂ MINUNE
Ce mic î-mi pare pământul ...
Din răsărit până in vest ,
Doar îl cutreeri cu gândul .
Din văzduh îi văd apa și munții ,
Păduri întinse si câmpii mănoase ,
Enorme orașe și sate .
Omul e stăpân peste toate ...
Cu mintea îl duce ... și poate ,
Vrea în univers să înoate ..
Pământul pore prea mic ,
Cu arme nimicitoare
Această minune va dispare ? .
Drumule,unde mă duci
Drumule, unde mă duci,
Iar încerci să mă seduci;
Gândurile îmi răscolești
Și obrazul mi -l stropești.
Norii greu m-apasă;
Mă chinuie dorul de casă,
Când mă pierd în depărtări
Sub mirajul altor zări.
Mă topesc în umbra lor,
Cuprinsă de-un fior;
Tânjeam cale întoarsă,
Dar drumul nu mă lasă;
Îmi șoptea nu mi -e sorocul,
Să mă -ntorc,nu am norocul;
Așa mi -e calea concepută
Dus -intors pe aceiași rută..
Întrebări pentru inimă
Inimă... te rog nu lăsa iubirea să te distrugă
De ce trebuie să fi tu bună într-o lume atât de crudă?
De ce îți pasă ție de cea ce la nimeni nu îi pasă?
De ce când rămâi fără iubire parcă rămâi și fără viață?
De ce îți place atât de mult să te îndrăgostești
Când ști că niciodată nu primești cea ce-ți dorești....
De ce încă continuui să speri că totul va fi bine
Când ști că nimanui nu-i pasă de tine....
Cine sunt
Cine sunt?
Iubirii răspund c-un ocean de iubire,
Privirilor ce ascund negre gânduri,c-o inimă de otel.
Suflet cameleonic,colorat de inimile oamenilor.
Mă agat de ființele frumoase pentru a putea străluci.
Precum zorii de zi ce-mi luminează privirea sunt oamenii ce dăruiesc iubirea,.
Înțelegi,am lumini și umbre..
Întotdeauna fac primul pas,deschizând poarte inimii mele.
Dar porțile se închid de tot pentru cei ce le stropesc cu noroi,pentru suflete sumbre.
Sunt și înger,sunt și demon..
Demon cu aripi albe ce judeca raul.
Cine sunt?
O ființă pictata in alb și negru de sufletul oamenilor..
Martie-n suflet, primăvară-n zâmbet
În martie, când soarele răsare,
Natura-ntreagă prinde iar culoare.
Mărțișorul, simbol de primăvară,
În inimile noastre bucurie-adună iară.
Femei, mame, fiice, flori gingașe,
Sunteți lumina ce ne-nconjoară casele.
Cu dragoste și blândețe ne-ați crescut,
Și-n fiecare zi ne-ați oferit un scut.
Mame, voi sunteți izvor de înțelepciune,
Cu brațele deschise, ne-ați dat tărie-ntotdeauna.
Fiice, voi sunteți speranța ce ne-nflorește,
Cu visuri mari, ce-n viitor se-mplinesc.
Flori delicate, simbol al frumuseții,
Ne încântați privirea cu ale voastre fețe.
Lalele, ghiocei, narcise și zambile,
Vă dăruim cu drag, în aceste zile.
În martie, când natura se trezește,
Să ne bucurăm de fiecare clipă ce ne-nfrumusețește.
Să prețuim femeile din viața noastră,
Și să le oferim iubire, zi de zi, fără de-a se mai opri vreo dată.
Un apus de soare
Iată, pomii de pe cale ,
Acum au îmbătrânit,
Și tot ceea ce e-n vale,
E tăcut și liniștit.
Toată iarba dinspre vale,
Se aplecă obosită,
Toată floarea, în petale,
Se -nvelește amorțită.
Cerul, tot, este albastru,o marmură sidefie,
Și soarele o desenează,cu multă pudră aurie,
Oamenii au stat pe câmpuri,
Alții au stat pe ogoare,
Acuma o iau pe drumuri,
Le-a fost ziua bună,tare .
- Rada Maria 6D -
ACEASTĂ MINUNE
Ce mic î-mi pare pământul ...
Din răsărit până in vest ,
Doar îl cutreeri cu gândul .
Din văzduh îi văd apa și munții ,
Păduri întinse si câmpii mănoase ,
Enorme orașe și sate .
Omul e stăpân peste toate ...
Cu mintea îl duce ... și poate ,
Vrea în univers să înoate ..
Pământul pore prea mic ,
Cu arme nimicitoare
Această minune va dispare ? .
Drumule,unde mă duci
Drumule, unde mă duci,
Iar încerci să mă seduci;
Gândurile îmi răscolești
Și obrazul mi -l stropești.
Norii greu m-apasă;
Mă chinuie dorul de casă,
Când mă pierd în depărtări
Sub mirajul altor zări.
Mă topesc în umbra lor,
Cuprinsă de-un fior;
Tânjeam cale întoarsă,
Dar drumul nu mă lasă;
Îmi șoptea nu mi -e sorocul,
Să mă -ntorc,nu am norocul;
Așa mi -e calea concepută
Dus -intors pe aceiași rută..
Întrebări pentru inimă
Inimă... te rog nu lăsa iubirea să te distrugă
De ce trebuie să fi tu bună într-o lume atât de crudă?
De ce îți pasă ție de cea ce la nimeni nu îi pasă?
De ce când rămâi fără iubire parcă rămâi și fără viață?
De ce îți place atât de mult să te îndrăgostești
Când ști că niciodată nu primești cea ce-ți dorești....
De ce încă continuui să speri că totul va fi bine
Când ști că nimanui nu-i pasă de tine....
Cine sunt
Cine sunt?
Iubirii răspund c-un ocean de iubire,
Privirilor ce ascund negre gânduri,c-o inimă de otel.
Suflet cameleonic,colorat de inimile oamenilor.
Mă agat de ființele frumoase pentru a putea străluci.
Precum zorii de zi ce-mi luminează privirea sunt oamenii ce dăruiesc iubirea,.
Înțelegi,am lumini și umbre..
Întotdeauna fac primul pas,deschizând poarte inimii mele.
Dar porțile se închid de tot pentru cei ce le stropesc cu noroi,pentru suflete sumbre.
Sunt și înger,sunt și demon..
Demon cu aripi albe ce judeca raul.
Cine sunt?
O ființă pictata in alb și negru de sufletul oamenilor..
Alte poezii ale autorului
Fără apropouri
Cum adică ce cred despre tine? Doar n-ai vrea să-ți spun ce cred cu adevărat? Acesta e secretul meu! De obicei cred ce spui. Stiu că te înfurie faptul că nu poți scrie drept, fără corecturi, dintr-o suflare, și mă amuz. Umbli prin ploaie ca să-ți ascunzi lacrimile, plânsul, fiindcă nu scrisul sau picurii de ploaie te preocupă, ci eu. Ești atât de previzibilă! Zici că mă ții aproape pentru că te fac să râzi, dar n-o crezi nici tu, nu-i, în niciun caz, vina sau meritul meu că te gâdili. Bravezi cu o nerușinare dezarmantă, ca acum, când o dai în hiperbolă. Amesteci într-un colaj stăveziu, cu tentă sexuală, nucul, vântul și ploaia, atribuindu-le însușiri omenești, disimulându-ți, de fapt, fantasmele care te bântuie. Am observat că te fascinează bătrânul de la parter, „ ghiujul”, mare amator de femei, cum mi-ai spus zilele trecute, în ciuda vârstei, și țeși tot felul scenarii cu dânsul. Chestia cu vuum-vum ți-am spus-o chiar eu într-o seară când făceam dragoste, numai că el, spre deosebire de mine, are sudoarea „iodată” și un piston hidraulic imens, care, chipurile, te sperie. După câte te cunosc, n-aș crede!
Jucase teatru de la început, din prima zi, când îi căzuse în brațe. Simulase că se împiedică, iar el atent o prinsese la timp, prefăcându-se surprins. Îi simțise respirația dulceagă, de prunc, corpul, dorința, și se lăsase dus de val. instinctul său făcuse restul. Chiar și atunci, dar și după, nu-și putuse reprima tendința de a deturna sensul corect al lucrurilor, chestionându-l asupra unui aspect evident: Nu știu ce ai găsit la o femeie nemachiată și neinteresantă ca mine? O curiozitate, un joc, o aroganță? El nu-i răspunse pe loc, realizase deja că ea exprima contrariu, așteptând o confirmare perversă. Ce nostimă e? se gândi în timp ce-i săruta degetele subțiri, ca niște viermișori. Si cum mai vociferează când îmi simte mâna pe unde unde nu trebuie! Ai zice că se rușinează! Ale tinereții valuri…
Unde naiba o fi dispărut cireșul acela cu cireșe negre, amare? se gândi el într-o zi. Trecuseră ani de atunci. Privind pe fereastră îl văzu tot acolo și se bucură. Timpul trecuse și peste el, dar nu reușise să-l clintească. Cireșul e la fel, își zise, eu sunt puțin prăfuit! Se cam luase cu viața și uitase de dânsul, de cei din jur și de multe altele.
Spre seară o simți cuibărindu-se lângă dânsul. N-ai loc! o repezise ursuz. Îi țâșnise cuvintele de pe gură involuntar. Ea nu-i răspunse nimic, în schimb îl amețise încă o dată cu mirosul acela dulceag de lapte matern și, tot involuntar, o cuprinse în brațe. Era mai mică decât în ziua în care o cunoscuse, nu-și mai aducea aminte exact, dar senzația, prima senzație pe care o încercase, era aceasta. Afară începuse să ploaie mărunt. Stropii loveau anemici în geam, iar ea începuse să plângă.
- Gata! Gata! încerca el s-o liniștească. E doar o ploaie de vară!
- Nu ploaia mă sperie! îi șopti ea. Îi aud pașii pe scări! Fă ceva! Ghiujul!!! Eu nu pot să-l înfrunt, e cât crucea! Tu poți, știu că poți! Dacă faci asta îți promit următorul dans. Si așa n-am dansat niciodată!
Nu se schimbase deloc…
Degringoladă
n-ai vrea decât să ajungi cât ma repede acasă
aventura ziliei printre atâtea lucruri lipsite de sens
e pe sfârșite
întrebările nepuse
ochii holbați
goliți de umoarea vitroasă
rămân fără răspunsuri și fără reacții
îmi aprind o țigară ca să nu fac un atac cerebral
.
și asist resemnat cum viața îmi așează pe umeri tot cerul
în bătaie de joc
.
știind că nu-l pot lua cu mine-năuntru
.
unde să-nghesui atât infinit
atâta albastru
.
abia mai este loc pentru o boare de aer curat
.
ultima frântura de liniște
rămasă de ieri
într-o cutie de chibrituri pe jumătate goală
nu mai are puls
.
disperarea se zbate ca o pasăre neagră
din colț în colț
.
de obosit ce sunt mă prăbușesc între fotolii
.
voi fi foarte singur la noapte cu fâșia această de cer
năruită in prag
cu stelele aceste risipite pe deluri
cu lumina quasarilor triști înfiptă în gât
departe
foarte departe de țărm
.
n-a mai rămas nicun capăt de pod de unde s-arunci o ancoră…
Cronici de epocă
singura certitudine este biletul tău
de pe noptiera
scriai că pleci să-ți cauți drumul
de-atunci torn incontinu apă la rădăcina gândului
așteptând să răsară un firicel de speranță
n-a avut niciun sens să pleci din viața mea
pe ușa din dos a iubirii
lăsându-mă să trăiesc fără inimă
fără memorie
într-un corp mort
s-au ofilit și magnoliile albe
în glastră
care trăiau ca și mine
din dragoste
n-a mai rămas în urmă decât ruinele amintirii
învăluite în valuri de fum și flăcări mocnite
ca după un război fratricid
necâștigat de nimeni…
.
singura certitudine este biletul tău de adio
pe care ai lăsat să picure din întâmplare
o lacrimă…
Suspin
și-n dimineața aceasta au mai murit trei oameni
cine naiba o fi plantat copacii ăia pe marginea drumului
văzusem femeia de douăzeci de ani sângerând ca un porc înjunghiat în inimă
cu pieptul sfârtecat și picioarele retezate din șolduri
nici nu apucase să-și reprime ultimul zâmbet
să-și ia rămas bun de la cei doi prieteni de pe bancheta din spate
să urle
încremenise în propria- i durere
fără să-i mai pese de privirile tâmpe ale curioșilor
părea împăcată cu gândul că nu-și mai aparține
că nu mai putea spune „nu” la ce va urma
morgă
ritualuri prostești
plânsete
Soarele agoniza undeva la linia orizontului
împroșcând răsăritul cu sânge
orbecăiam printr-o lume a umbrelor
alături de oameni fără chipuri și corpuri
nu zărisem încă sufletul femeii înălțându-se la cer
doar mașinile morții treceau zgomotos pe alături
cu luminile de avarii înfipte în inima zilei...
Striații
degetele noduroase ale cântărețului orb abia atingeau clapele
destul cât să înroșească cerul dimineții cu păsări flamingo
terminasem ultimul tangou în brațele străvezii ale nopții
tu erai palidă ca un înger de pe icoană
trandafirii de pe margini picurau sânge
între noi se insinuase Soarele
dunele cenușii cu mlădieri de viperă
inegalabilul Gobi
ne iubeam printre șopârle reci și scorpioni ucigași
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuiet în cascadele trupului
văzusem undeva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
(pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii!!)
asfixiindu-mă ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă
Doamne
îmi țin respirația
ca să nu-ți scutur roua dimineților de pe suflet
ai buzele umede și acum
ești ca un val care inundă țărmul uscat
și se resoarbe
nu te opri
te-aud șoptind printre îngeri cu fețe
de marmoră
printre palmieri și arbori Ginkgo Biloba
trăiește-mă…
Quod erat demonstrandum
fie x egal cu necunoscuta zilei de mâine
în care azi = x - 365
(365 reprezentând numărul de zile dintr-un an)
prin urmare mâine = azi - restul de zile
care nu sunt congruente cu azi
nici cu mâine
putând fi denumite generic timp
cu toate troienele de zăpadă care se vor aduna
până în zori
când va trebui să determin neapărat viteza inițială a vântului
la un moment dat
altitudinea de cădere a fulgului
densitatea aerului
timpul parcurs de acesta
accelerația gravitațională terestră
impactul cu genele curbate și dese ale iubitei
ea îsăși o ecuație de gradul doi
în care timpul și banii reprezintă
condiția necesară și suficientă
de unde descoperim că femeia = timp + bani
știm însă că timpul înseamnă bani
și aflăm că banii sunt fața nevăzută a mulțimilor de iluzii
iraționale
rămâne doar să extragem rădăcina pătrată
din relația femeie = bani la puterea x²
descoperind în final că femeia este cauza tuturor dezastrelor
sentimentale
iar banii efectul...
Fără apropouri
Cum adică ce cred despre tine? Doar n-ai vrea să-ți spun ce cred cu adevărat? Acesta e secretul meu! De obicei cred ce spui. Stiu că te înfurie faptul că nu poți scrie drept, fără corecturi, dintr-o suflare, și mă amuz. Umbli prin ploaie ca să-ți ascunzi lacrimile, plânsul, fiindcă nu scrisul sau picurii de ploaie te preocupă, ci eu. Ești atât de previzibilă! Zici că mă ții aproape pentru că te fac să râzi, dar n-o crezi nici tu, nu-i, în niciun caz, vina sau meritul meu că te gâdili. Bravezi cu o nerușinare dezarmantă, ca acum, când o dai în hiperbolă. Amesteci într-un colaj stăveziu, cu tentă sexuală, nucul, vântul și ploaia, atribuindu-le însușiri omenești, disimulându-ți, de fapt, fantasmele care te bântuie. Am observat că te fascinează bătrânul de la parter, „ ghiujul”, mare amator de femei, cum mi-ai spus zilele trecute, în ciuda vârstei, și țeși tot felul scenarii cu dânsul. Chestia cu vuum-vum ți-am spus-o chiar eu într-o seară când făceam dragoste, numai că el, spre deosebire de mine, are sudoarea „iodată” și un piston hidraulic imens, care, chipurile, te sperie. După câte te cunosc, n-aș crede!
Jucase teatru de la început, din prima zi, când îi căzuse în brațe. Simulase că se împiedică, iar el atent o prinsese la timp, prefăcându-se surprins. Îi simțise respirația dulceagă, de prunc, corpul, dorința, și se lăsase dus de val. instinctul său făcuse restul. Chiar și atunci, dar și după, nu-și putuse reprima tendința de a deturna sensul corect al lucrurilor, chestionându-l asupra unui aspect evident: Nu știu ce ai găsit la o femeie nemachiată și neinteresantă ca mine? O curiozitate, un joc, o aroganță? El nu-i răspunse pe loc, realizase deja că ea exprima contrariu, așteptând o confirmare perversă. Ce nostimă e? se gândi în timp ce-i săruta degetele subțiri, ca niște viermișori. Si cum mai vociferează când îmi simte mâna pe unde unde nu trebuie! Ai zice că se rușinează! Ale tinereții valuri…
Unde naiba o fi dispărut cireșul acela cu cireșe negre, amare? se gândi el într-o zi. Trecuseră ani de atunci. Privind pe fereastră îl văzu tot acolo și se bucură. Timpul trecuse și peste el, dar nu reușise să-l clintească. Cireșul e la fel, își zise, eu sunt puțin prăfuit! Se cam luase cu viața și uitase de dânsul, de cei din jur și de multe altele.
Spre seară o simți cuibărindu-se lângă dânsul. N-ai loc! o repezise ursuz. Îi țâșnise cuvintele de pe gură involuntar. Ea nu-i răspunse nimic, în schimb îl amețise încă o dată cu mirosul acela dulceag de lapte matern și, tot involuntar, o cuprinse în brațe. Era mai mică decât în ziua în care o cunoscuse, nu-și mai aducea aminte exact, dar senzația, prima senzație pe care o încercase, era aceasta. Afară începuse să ploaie mărunt. Stropii loveau anemici în geam, iar ea începuse să plângă.
- Gata! Gata! încerca el s-o liniștească. E doar o ploaie de vară!
- Nu ploaia mă sperie! îi șopti ea. Îi aud pașii pe scări! Fă ceva! Ghiujul!!! Eu nu pot să-l înfrunt, e cât crucea! Tu poți, știu că poți! Dacă faci asta îți promit următorul dans. Si așa n-am dansat niciodată!
Nu se schimbase deloc…
Degringoladă
n-ai vrea decât să ajungi cât ma repede acasă
aventura ziliei printre atâtea lucruri lipsite de sens
e pe sfârșite
întrebările nepuse
ochii holbați
goliți de umoarea vitroasă
rămân fără răspunsuri și fără reacții
îmi aprind o țigară ca să nu fac un atac cerebral
.
și asist resemnat cum viața îmi așează pe umeri tot cerul
în bătaie de joc
.
știind că nu-l pot lua cu mine-năuntru
.
unde să-nghesui atât infinit
atâta albastru
.
abia mai este loc pentru o boare de aer curat
.
ultima frântura de liniște
rămasă de ieri
într-o cutie de chibrituri pe jumătate goală
nu mai are puls
.
disperarea se zbate ca o pasăre neagră
din colț în colț
.
de obosit ce sunt mă prăbușesc între fotolii
.
voi fi foarte singur la noapte cu fâșia această de cer
năruită in prag
cu stelele aceste risipite pe deluri
cu lumina quasarilor triști înfiptă în gât
departe
foarte departe de țărm
.
n-a mai rămas nicun capăt de pod de unde s-arunci o ancoră…
Cronici de epocă
singura certitudine este biletul tău
de pe noptiera
scriai că pleci să-ți cauți drumul
de-atunci torn incontinu apă la rădăcina gândului
așteptând să răsară un firicel de speranță
n-a avut niciun sens să pleci din viața mea
pe ușa din dos a iubirii
lăsându-mă să trăiesc fără inimă
fără memorie
într-un corp mort
s-au ofilit și magnoliile albe
în glastră
care trăiau ca și mine
din dragoste
n-a mai rămas în urmă decât ruinele amintirii
învăluite în valuri de fum și flăcări mocnite
ca după un război fratricid
necâștigat de nimeni…
.
singura certitudine este biletul tău de adio
pe care ai lăsat să picure din întâmplare
o lacrimă…
Suspin
și-n dimineața aceasta au mai murit trei oameni
cine naiba o fi plantat copacii ăia pe marginea drumului
văzusem femeia de douăzeci de ani sângerând ca un porc înjunghiat în inimă
cu pieptul sfârtecat și picioarele retezate din șolduri
nici nu apucase să-și reprime ultimul zâmbet
să-și ia rămas bun de la cei doi prieteni de pe bancheta din spate
să urle
încremenise în propria- i durere
fără să-i mai pese de privirile tâmpe ale curioșilor
părea împăcată cu gândul că nu-și mai aparține
că nu mai putea spune „nu” la ce va urma
morgă
ritualuri prostești
plânsete
Soarele agoniza undeva la linia orizontului
împroșcând răsăritul cu sânge
orbecăiam printr-o lume a umbrelor
alături de oameni fără chipuri și corpuri
nu zărisem încă sufletul femeii înălțându-se la cer
doar mașinile morții treceau zgomotos pe alături
cu luminile de avarii înfipte în inima zilei...
Striații
degetele noduroase ale cântărețului orb abia atingeau clapele
destul cât să înroșească cerul dimineții cu păsări flamingo
terminasem ultimul tangou în brațele străvezii ale nopții
tu erai palidă ca un înger de pe icoană
trandafirii de pe margini picurau sânge
între noi se insinuase Soarele
dunele cenușii cu mlădieri de viperă
inegalabilul Gobi
ne iubeam printre șopârle reci și scorpioni ucigași
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuiet în cascadele trupului
văzusem undeva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
(pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii!!)
asfixiindu-mă ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă
Doamne
îmi țin respirația
ca să nu-ți scutur roua dimineților de pe suflet
ai buzele umede și acum
ești ca un val care inundă țărmul uscat
și se resoarbe
nu te opri
te-aud șoptind printre îngeri cu fețe
de marmoră
printre palmieri și arbori Ginkgo Biloba
trăiește-mă…
Quod erat demonstrandum
fie x egal cu necunoscuta zilei de mâine
în care azi = x - 365
(365 reprezentând numărul de zile dintr-un an)
prin urmare mâine = azi - restul de zile
care nu sunt congruente cu azi
nici cu mâine
putând fi denumite generic timp
cu toate troienele de zăpadă care se vor aduna
până în zori
când va trebui să determin neapărat viteza inițială a vântului
la un moment dat
altitudinea de cădere a fulgului
densitatea aerului
timpul parcurs de acesta
accelerația gravitațională terestră
impactul cu genele curbate și dese ale iubitei
ea îsăși o ecuație de gradul doi
în care timpul și banii reprezintă
condiția necesară și suficientă
de unde descoperim că femeia = timp + bani
știm însă că timpul înseamnă bani
și aflăm că banii sunt fața nevăzută a mulțimilor de iluzii
iraționale
rămâne doar să extragem rădăcina pătrată
din relația femeie = bani la puterea x²
descoperind în final că femeia este cauza tuturor dezastrelor
sentimentale
iar banii efectul...