Afaceri de succes
mașina infernală a Timpului încapsulează
clipele vieții mele trăite
în pilule din plastic
un robot înscrie data procesării
luna
anul
altul sigilează cutiile din carton în loturi
pe ani bisecți
ultimul imprimă denumirea comercială
( balsam concentrat de viață!)
de exemplu
instrucțunile de folosire
( de preferință a se utiliza în băile de melancolie!)
termenul de valabilitate nedeterminat
dar nu mai mult de o viață
condițiile de livrare standard
adică în două zeci și patru de ore
plata prin card bancar sau ramburs
la alegere
în zilele când nu mai poți suporta râia melancoliei
strivești între degete 1-2 capule din plastic
deasupa căzii cu apă fierbinte
cu mireasmă de lemn de argan
santal
sau Quebrancho
prezentă în toate clipele și împrejurărările vieții
unele cu iz de țevă de eșapament
de groapa de gunoi
sau cu alte izuri
apoi te purifici în balsmul acesta
până îți vine din nou rândul
la mașina infernală a Timpului
care încapsulează clipele tuturor vieților trăite
în pilule otrăvite din fabricație
nerecomandate persoanelor cu insuficiență transcedentală…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 13 ianuarie 2019
Vizualizări: 1899
Poezii din aceiaşi categorie
Relativitate
nu știu dacă aveam neapărată nevoie de o lege a relativității
alăturarea cuvântelor „lege” și „relativitate”
îmi apare ca o contradicție în termeni
toate legile sunt
după câte știm
absolute
ceva „relativ” exprimă o incertitudine
(poate fi pus sub un semn de-ntrebare!)
Einstein profețise că nu există viteza mai mare decât cea a luminii
în mecanica Marelui Univers
mai târziu aflăm că neutrinii se pot mișcă mai repede decât lumina
mult mai repede
ba chiar pot face drumul înapoi
pot reveni
și termina cursa pe locul întâi
ei sunt efectul care precede cauza
un fel de mașină a timpului
tot Einstein afirmase că energia este egală cu masa
proporțional cu viteza luminii în vid
E = mc2
posibil
eu însă constat că raportul acesta se schimbă
direct proporțional cu avansarea în vârstă
la o masă mai mare nu-mi mai ajunge aceeași putere
să țin pasul cu lumina
încă un mit spulberat
la fel de bizară mi se pare problema cu spațiu
și timpul
privite ca un tot unitar
savanții ne spun că spațiul ne este accesibil
prin cele trei elemente alle unui romb
înălțime
lățime și lungime
numai că retina noastră reține doar două dintre ele
ignorând
în plus
adâncimea
care ar fi timpul
ceea ce ar explica o limită inadmisibilă a ființei umane
eu îmi reprezint timpul ca un vagon de tren
în care încap zece oameni
la prima stație urcă încă o sută
dar nu mai sunt locuri
spațiu
oricât s-ar îngrămădi cei o sută de oameni
în timp ce trenul se deplasează cu 100 km la oră
spre infinit
vagonul nu se curbează
ca în celebra teorie a relativității
aici lucrurile sunt mult mai clare
spațiul acesta e doar pentru zece oameni
și nu are nicio legătură cu timpul…
E ridicol
Am râs când m-am născut,
la fel când mi-a căzut primul dinte.
Râdeam când mă băteau părinţii,
la fel când venea noaptea.
Am râs în durere,
la fel în clipele de tristeţe.
Am râs în faţa morţii,
la fel chiar de destinul meu.
Am râs de tot și de toate, dar în același timp,
m-am plâns pe mine…
fulguiri//5
zgomotul de război
perturbă
seninătatea unui vis de iarnă.
împăratul de la miazăzi
salută pe-omologul său
de la miazănoapte.
din sfintel cărți
ale bocitoarelor,
corul
intonează imnul
tăcerii.
Nebunii
Stau si ma holbez la tavan
Parca nu mai sunt uman
Tot ce vad,ce aud, nu i acolo
Oameni si voci care misuna de colo colo
Nimeni nu vrea sa ma creada
Imi spun ca vor dovada
Eu ma jur ca i acolo,incerc sa le descriu ce aud
Tot nu ma cred,imi soun ca sunt absurd
Presupun ca voi muri in nebunia mea
Nimanui nu i va pasa
Si cand chiar voi muri
Nimeni corpul nu mi l va gasi
Va fi luat de acele asa numite "nebunii"
Si dus in locuri pline de fantezii
Zidul
Piatră peste piatră am pus,
Ani și ani,
Si-apoi am cântat
Nemurirea zidului,
Izbânda perseverenței,
Si-am fost fericit...
Dar timpul a râs în hohote,
Si mi-a șters zidul,
Ca marea,
Urmele pașilor de pe nisip...
Blue monday
În lumea umbrelor, sub cerul adânc,
Lunea albastră plânge în tăcere.
Cu chipul său palid, ca de argint,
Adună amintiri, durere și mister.
Cea mai tristă zi a anului s-a coborât,
Cu umbre lungi și inimi înfrânte.
Lunea albastră, în tristețe s-a înfășurat,
Ca o pânză de catifea, întunecată și sfâșiată.
Prin vălul ei întunecat, stele răsar ca lacrimi,
În noapte rece, se aude un cântec tăcut.
Amintiri înghețate, ca râuri fără limbi,
Lunea albastră, într-un dans trist, se avântă mut.
Privind spre cer, cu privirea apatică,
O lume întreagă simte povara ei.
Lunea albastră, în singurătatea sa magică,
Răscolește în suflete amintiri de demult.
Dar în umbra ei întunecată, să știi,
Că și lunea albastră ascunde un farmec.
Ea aduce trecerea, speranța și iertarea,
În noapte întunecată, poartă un secret.
Lunea albastră, nu fi doar tristă și sumbră,
Ci fii oglinda sufletelor noastre adânci.
Prin lacrimile tale, să răsune o cântare,
De renăscere și iubire, în veșnicie să ne îmbie.
Relativitate
nu știu dacă aveam neapărată nevoie de o lege a relativității
alăturarea cuvântelor „lege” și „relativitate”
îmi apare ca o contradicție în termeni
toate legile sunt
după câte știm
absolute
ceva „relativ” exprimă o incertitudine
(poate fi pus sub un semn de-ntrebare!)
Einstein profețise că nu există viteza mai mare decât cea a luminii
în mecanica Marelui Univers
mai târziu aflăm că neutrinii se pot mișcă mai repede decât lumina
mult mai repede
ba chiar pot face drumul înapoi
pot reveni
și termina cursa pe locul întâi
ei sunt efectul care precede cauza
un fel de mașină a timpului
tot Einstein afirmase că energia este egală cu masa
proporțional cu viteza luminii în vid
E = mc2
posibil
eu însă constat că raportul acesta se schimbă
direct proporțional cu avansarea în vârstă
la o masă mai mare nu-mi mai ajunge aceeași putere
să țin pasul cu lumina
încă un mit spulberat
la fel de bizară mi se pare problema cu spațiu
și timpul
privite ca un tot unitar
savanții ne spun că spațiul ne este accesibil
prin cele trei elemente alle unui romb
înălțime
lățime și lungime
numai că retina noastră reține doar două dintre ele
ignorând
în plus
adâncimea
care ar fi timpul
ceea ce ar explica o limită inadmisibilă a ființei umane
eu îmi reprezint timpul ca un vagon de tren
în care încap zece oameni
la prima stație urcă încă o sută
dar nu mai sunt locuri
spațiu
oricât s-ar îngrămădi cei o sută de oameni
în timp ce trenul se deplasează cu 100 km la oră
spre infinit
vagonul nu se curbează
ca în celebra teorie a relativității
aici lucrurile sunt mult mai clare
spațiul acesta e doar pentru zece oameni
și nu are nicio legătură cu timpul…
E ridicol
Am râs când m-am născut,
la fel când mi-a căzut primul dinte.
Râdeam când mă băteau părinţii,
la fel când venea noaptea.
Am râs în durere,
la fel în clipele de tristeţe.
Am râs în faţa morţii,
la fel chiar de destinul meu.
Am râs de tot și de toate, dar în același timp,
m-am plâns pe mine…
fulguiri//5
zgomotul de război
perturbă
seninătatea unui vis de iarnă.
împăratul de la miazăzi
salută pe-omologul său
de la miazănoapte.
din sfintel cărți
ale bocitoarelor,
corul
intonează imnul
tăcerii.
Nebunii
Stau si ma holbez la tavan
Parca nu mai sunt uman
Tot ce vad,ce aud, nu i acolo
Oameni si voci care misuna de colo colo
Nimeni nu vrea sa ma creada
Imi spun ca vor dovada
Eu ma jur ca i acolo,incerc sa le descriu ce aud
Tot nu ma cred,imi soun ca sunt absurd
Presupun ca voi muri in nebunia mea
Nimanui nu i va pasa
Si cand chiar voi muri
Nimeni corpul nu mi l va gasi
Va fi luat de acele asa numite "nebunii"
Si dus in locuri pline de fantezii
Zidul
Piatră peste piatră am pus,
Ani și ani,
Si-apoi am cântat
Nemurirea zidului,
Izbânda perseverenței,
Si-am fost fericit...
Dar timpul a râs în hohote,
Si mi-a șters zidul,
Ca marea,
Urmele pașilor de pe nisip...
Blue monday
În lumea umbrelor, sub cerul adânc,
Lunea albastră plânge în tăcere.
Cu chipul său palid, ca de argint,
Adună amintiri, durere și mister.
Cea mai tristă zi a anului s-a coborât,
Cu umbre lungi și inimi înfrânte.
Lunea albastră, în tristețe s-a înfășurat,
Ca o pânză de catifea, întunecată și sfâșiată.
Prin vălul ei întunecat, stele răsar ca lacrimi,
În noapte rece, se aude un cântec tăcut.
Amintiri înghețate, ca râuri fără limbi,
Lunea albastră, într-un dans trist, se avântă mut.
Privind spre cer, cu privirea apatică,
O lume întreagă simte povara ei.
Lunea albastră, în singurătatea sa magică,
Răscolește în suflete amintiri de demult.
Dar în umbra ei întunecată, să știi,
Că și lunea albastră ascunde un farmec.
Ea aduce trecerea, speranța și iertarea,
În noapte întunecată, poartă un secret.
Lunea albastră, nu fi doar tristă și sumbră,
Ci fii oglinda sufletelor noastre adânci.
Prin lacrimile tale, să răsune o cântare,
De renăscere și iubire, în veșnicie să ne îmbie.
Alte poezii ale autorului
Cântec de lebădă
Soțul meu m-a luat din dragoste,
mă iubește
(sau așa cred!)
îmi prescrie medicamentele antidepresive
răsfoindu-și toate cărțile și tratatele de psihiatrie,
chibzuind ore întregi,
iar tratamentul prescris îmi face bine,
încetul cu încetul dispar monștrii,
scenele de coșmar,
gândacii,
propria-i soră se-ngrijește să nu-mi lipsească nimic,
să-mi iau medicamentele,
să-mi redecoreze casa,
ceea ce nu-mi place deloc,
zadarnic încearcă să se insiuneze în viața mea,
nu mai am loc pentru nimeni,
ieri am văzut-o umblându-mi la medicamente,
punându-mi halucinogene în locul antidepreivelor,
cum descopăr pe internet,
și le arunc,
- Azi am să-ți fac o injecție miracol
adusă din îndepărtata Chină! îmi spune iubitul meu soț,
și-mi injectează serul miracol,
care, într-adevăr, este un miracol,
fiindcă mă întoarce în anii copilăriei,
la prima reprezentație de balet
până la ultima,
la primul sărut,
și prima noapte de dragoste,
apoi totul se restrânge într-n punct luminos,
orbitor,
care se stinge în mijlocul țipetelor infernale ale sirenelor Poliției...
Inconvenient
necazul cu fotografiile vechi
e că simți viața cum îți întoarce spatele
cum așează în locul viselor
pietre
pentru fiecare vis
câte o piatră
până când simți că te transformă într-un Sisif ambulant
și scoți ștecherul din priza cu vise
să faci loc dragostei
dar și dragostea îți întoarce spatele
așezând în locul inimii
o flacără
care te mistuie
nu știu dacă poți să înțelegi
ce-nseamnă să arzi ca o torță pe rugul durerii
și să nu-ți poți stinge cu nimic sufletul
să urli în pustiu
și să nu te audă nimeni
necazul cu fotografiile vechi
e că te-mping de fiecare dată când le privești
în aceleași prăpăstii ..
Arca lui Noe
prea multe întrebări fără răspunsuri
însoțesc viața
nimeni nu are explicații perfect plauzibile
degeaba câte unul dintre noi mai trage după dânsul
hoitul în putrefacție al logicii
răspunsul la întrebarea nedezlegată a Facerii
întârzie
Biblia se pronunță în sensul întâietății găinii
în cruciada maieuticii împotriva oului
lăsând la o parte preeminența civilizației sumero-babiloniene
asupra celei creștine
nu-ți face semnul crucii
Maria mea dragă
care porți cu smerenie numele Fecioarei
născătoare de Dumnezei
in vitro
la două milenii de la nașterea hollywoodiană
a lui Cristos
suntem încă în faza de experiment pe șoareci
cu dubiul că nu vom știi niciodată în timpul vieților noastre
dedesubturile acestei afaceri…
Necunoscute
n-ai de unde să știi adevărul
despre ceva ce nu s-a întâmplat încă
e ca în dilema cerșetorului aflat între două pâini
una care nu exista
pur și simplu
iar alta care trebuia să vină
dacă uneori mă prefac că-mi înghit lacrima
nu-nseamnă că repet greșeala lui Polichinelle
chiar nu știu dacă voi vâsli toată viața
în acest ocean indian al iubirii
dacă în barca mea nu se vor prăbuși toți albatroșii
lui Baudelaire
amarnic
dar parcă prea târziu
îl plânse Ghilgameș pe Enkidu
de aceea nu-mi mi fac nici un fel de iluzii
însă nici nu disper
este posibil ca pisica să nu se joace cu drobul de sare
iar moartea să-ntâlnească noaptea pe drum…
Filogenie
A deveni
altfel spus a te ridica în picioare în același genom
în aceeași sămânță eternă
între cei 46 de cromozomi
așezând o primă cărămidă a vieții
(care nu se numără!)
apoi încă una
și încă una
până când ajungi la ultima
cea a Meșterului Manole
și-a Anei
(care poartă blestemul Creației!)
milioane de femei se aud gemând tânguitor
în ziduri
în mitocondrii
prea mult zbucin pentru doi ochi
și-o inimă
tânjesc după chipul aureolat a lui Hristos
după minunea celor cinci pâini de orz
și doi pești
și nu încetez să mă mir de trecerea fabuloasă a denisovanilor
acum zeci de milioane de ani
care violaseră toate aborigenele din Australia
până în Malaezia
și-și lăsaseră AND-ul pe malurile nisipoase ale Pacificului
zigotul încă-și mai caută mama
( aceeași mamă comună
de la care a moștenit cele patru litere
A,C,G și T
irepetabile în altă secvență
decât cea primordială!)
femeile absorb celule vii de ADN ale bărbaților
Maria
Sfânta Fecioară și șoricelul Kaguya
două secvențe de ADN rătăcite….
Bucurii și lacrimi
paharul de șampanie cu urme de ruj pe margini
e-al tău
n-am îndrăznit să-l mut din colțul vitrinei
dintr-un sentiment mistic
încercând să nu șterg urmele trecerii tale
senzația că ești încă aici
întărită de foșnetul misterios al unei rochii negre
de seară
de apăsarea pașilor pe covor
de zbaterea cerceilor cu pietre turcoaz din urechi
ajunse acolo prin complicitatea minții
îmi crează percepții cu reverberații sonore
ca atunci când arunci o piatră în baltă
și-o auzi ricoșând deasupra apei
plescăind
apoi izbindu-se într-un perete de liniște
tresar ori de câte ori sună poștașul
care-mi amplifică sentimentul acesta fantastic
încremenit în lucruri
fiindcă altcineva n-are cine să sune
tu și poștașul ați mai rămas în raza speranței
unul care îmi aduce întotdeauna dragoste
celălat facturi
nici nu mai are importanță care din voi sună la ușă
eu vă iubesc la fel și în lipsă
calendarul cu miss America
e plin de x-uri
a trecut aproape un secol de atunci
paharul de șampanie cu picior subțire de gazelă africană
în care supravețuise un deget de Goût de Diamants
miroase a acru
cineva spunea că dragostea e ca vinul
nu
nu aceasta este aroma inconfundabilă a dragostei…
Cântec de lebădă
Soțul meu m-a luat din dragoste,
mă iubește
(sau așa cred!)
îmi prescrie medicamentele antidepresive
răsfoindu-și toate cărțile și tratatele de psihiatrie,
chibzuind ore întregi,
iar tratamentul prescris îmi face bine,
încetul cu încetul dispar monștrii,
scenele de coșmar,
gândacii,
propria-i soră se-ngrijește să nu-mi lipsească nimic,
să-mi iau medicamentele,
să-mi redecoreze casa,
ceea ce nu-mi place deloc,
zadarnic încearcă să se insiuneze în viața mea,
nu mai am loc pentru nimeni,
ieri am văzut-o umblându-mi la medicamente,
punându-mi halucinogene în locul antidepreivelor,
cum descopăr pe internet,
și le arunc,
- Azi am să-ți fac o injecție miracol
adusă din îndepărtata Chină! îmi spune iubitul meu soț,
și-mi injectează serul miracol,
care, într-adevăr, este un miracol,
fiindcă mă întoarce în anii copilăriei,
la prima reprezentație de balet
până la ultima,
la primul sărut,
și prima noapte de dragoste,
apoi totul se restrânge într-n punct luminos,
orbitor,
care se stinge în mijlocul țipetelor infernale ale sirenelor Poliției...
Inconvenient
necazul cu fotografiile vechi
e că simți viața cum îți întoarce spatele
cum așează în locul viselor
pietre
pentru fiecare vis
câte o piatră
până când simți că te transformă într-un Sisif ambulant
și scoți ștecherul din priza cu vise
să faci loc dragostei
dar și dragostea îți întoarce spatele
așezând în locul inimii
o flacără
care te mistuie
nu știu dacă poți să înțelegi
ce-nseamnă să arzi ca o torță pe rugul durerii
și să nu-ți poți stinge cu nimic sufletul
să urli în pustiu
și să nu te audă nimeni
necazul cu fotografiile vechi
e că te-mping de fiecare dată când le privești
în aceleași prăpăstii ..
Arca lui Noe
prea multe întrebări fără răspunsuri
însoțesc viața
nimeni nu are explicații perfect plauzibile
degeaba câte unul dintre noi mai trage după dânsul
hoitul în putrefacție al logicii
răspunsul la întrebarea nedezlegată a Facerii
întârzie
Biblia se pronunță în sensul întâietății găinii
în cruciada maieuticii împotriva oului
lăsând la o parte preeminența civilizației sumero-babiloniene
asupra celei creștine
nu-ți face semnul crucii
Maria mea dragă
care porți cu smerenie numele Fecioarei
născătoare de Dumnezei
in vitro
la două milenii de la nașterea hollywoodiană
a lui Cristos
suntem încă în faza de experiment pe șoareci
cu dubiul că nu vom știi niciodată în timpul vieților noastre
dedesubturile acestei afaceri…
Necunoscute
n-ai de unde să știi adevărul
despre ceva ce nu s-a întâmplat încă
e ca în dilema cerșetorului aflat între două pâini
una care nu exista
pur și simplu
iar alta care trebuia să vină
dacă uneori mă prefac că-mi înghit lacrima
nu-nseamnă că repet greșeala lui Polichinelle
chiar nu știu dacă voi vâsli toată viața
în acest ocean indian al iubirii
dacă în barca mea nu se vor prăbuși toți albatroșii
lui Baudelaire
amarnic
dar parcă prea târziu
îl plânse Ghilgameș pe Enkidu
de aceea nu-mi mi fac nici un fel de iluzii
însă nici nu disper
este posibil ca pisica să nu se joace cu drobul de sare
iar moartea să-ntâlnească noaptea pe drum…
Filogenie
A deveni
altfel spus a te ridica în picioare în același genom
în aceeași sămânță eternă
între cei 46 de cromozomi
așezând o primă cărămidă a vieții
(care nu se numără!)
apoi încă una
și încă una
până când ajungi la ultima
cea a Meșterului Manole
și-a Anei
(care poartă blestemul Creației!)
milioane de femei se aud gemând tânguitor
în ziduri
în mitocondrii
prea mult zbucin pentru doi ochi
și-o inimă
tânjesc după chipul aureolat a lui Hristos
după minunea celor cinci pâini de orz
și doi pești
și nu încetez să mă mir de trecerea fabuloasă a denisovanilor
acum zeci de milioane de ani
care violaseră toate aborigenele din Australia
până în Malaezia
și-și lăsaseră AND-ul pe malurile nisipoase ale Pacificului
zigotul încă-și mai caută mama
( aceeași mamă comună
de la care a moștenit cele patru litere
A,C,G și T
irepetabile în altă secvență
decât cea primordială!)
femeile absorb celule vii de ADN ale bărbaților
Maria
Sfânta Fecioară și șoricelul Kaguya
două secvențe de ADN rătăcite….
Bucurii și lacrimi
paharul de șampanie cu urme de ruj pe margini
e-al tău
n-am îndrăznit să-l mut din colțul vitrinei
dintr-un sentiment mistic
încercând să nu șterg urmele trecerii tale
senzația că ești încă aici
întărită de foșnetul misterios al unei rochii negre
de seară
de apăsarea pașilor pe covor
de zbaterea cerceilor cu pietre turcoaz din urechi
ajunse acolo prin complicitatea minții
îmi crează percepții cu reverberații sonore
ca atunci când arunci o piatră în baltă
și-o auzi ricoșând deasupra apei
plescăind
apoi izbindu-se într-un perete de liniște
tresar ori de câte ori sună poștașul
care-mi amplifică sentimentul acesta fantastic
încremenit în lucruri
fiindcă altcineva n-are cine să sune
tu și poștașul ați mai rămas în raza speranței
unul care îmi aduce întotdeauna dragoste
celălat facturi
nici nu mai are importanță care din voi sună la ușă
eu vă iubesc la fel și în lipsă
calendarul cu miss America
e plin de x-uri
a trecut aproape un secol de atunci
paharul de șampanie cu picior subțire de gazelă africană
în care supravețuise un deget de Goût de Diamants
miroase a acru
cineva spunea că dragostea e ca vinul
nu
nu aceasta este aroma inconfundabilă a dragostei…