Stridențe
deschizi televizorul dimineața ca un robot
să afli ce se mai întâmplă în lume
cum va fi vremea
timpul probabil
câți s-au mai omorât din dragoste
sau gelozie
câți au mai murit în accidente de circulație
ori cât au mai crescut prețurile la carne de porc
nu că te-ar interesa neapărat soarta omenirii
direcția de deplasare a Terrei
alinierea planetelor după Pământ
nici vorbă
e prea devreme să-ți bat capul cu asemenea lucruri
încă nu ți-ai revenit din crunta beție a somnului
pesemne că nici nu vrei
cine ar strica o oră sublimă de somn
pentru douăzeciși patru de ore mizerabile de viață
e ca interesul câinelui lui Pavlov la sunetul clopoțelului
un reflex condiționat
sau ca galbenul de pe ecranele televizoarelor LCD
breking news
ceva asemenea țipătelor insolente ale unor bufnițe noaptea
care te face să salivezi
să-ți iei porția de spaimă și anxietate
pentru tot restul zilei
avalanșa de reclamele mincinuoase despre orice vrei
reluate cu obstinație
asaltul de kitch și prost gust
la scară industrială
pe netrezite
sfințirea indecentă și atemporală a Catedralei Mântuirii Neamului
la o sută de ani de la Marea Unire
neterminată...
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 25 noiembrie 2018
Vizualizări: 1533
Poezii din aceiaşi categorie
Adevăr
Aceste voci încep să iasă,
Însa stresul nu mă lasă,
Lucrurile devin enervante...
Și încep să le las la oparte,
Eu încerc să le controlez,
Dar ceva în mine îmi spune că mai bine cedez,
Problemele tot se adună,
Dar mă strădui să le țin împreună,
Nu cred că are sens ceea ce zic,
Dar cu timpul mă voi gândi că pic..
Totul e o pierdere de timp,
Însă totuși între ele este un anumit ritm,
Oamenii sunt niște creaturi fără valoare,
Ei habar nu au ceea ce înseamnă purtare,
Le e greu să înțeleagă ce e aia iubire,
Dar vor la rândul lor să aibă fericire,
Vor să se bucure de viață,
Dar ei nu cred în speranță,
Vor să le fie ușor,
Dar le e greu să lucreze cu spor,
Vor să fie tratați cu respect,
Însă ei sunt pierduți concret,
Atât rău e pe acest pământ,
Încât putem spune că vom crea un mormânt,
Încetul cu încetul devenim adulți,
Dar parcă în același timp suntem pierduți,
Nu mai pot suporta această indiferență,
Îmi e deja silă sa privesc oamenii cu insistență
Dar vai, această politică e culmea
Lumea nu mai înțelege minunea,
Ei nu mai știu ce să aleagă...
Deja le e și frică să înțeleagă,
Să cunoască purul adevăr,
Ce e ascuns după multe regretări...
Multe probleme sunt în țară,
Însă mai multe o să apară,
Dacă nu le oferi răspunsul concret
Cetățenilor, ce așteaptă cu respect
Frustrarea lor crește și totul devine defect,
De aceea au nevoie de răspunsul corect,
E greu să fii om în această generație,
Mulți te consideră doar o simplă creație,
Însă fiecare cu opinia lui,
Totuși ție trebuie să-ți fie pohui.
...rutină
Cuprins de tăcere,
Am învățat a urla,
Pe buze, cu miere,
Am deprins a tăcea.
Trăind în lumină,
Treptat mă întunec,
Grâu din neghină,
Spre ceruri alunec.
Cuprins de iubire,
Accept orișice,
Orbit în privire,
Nu contează de ce...
Strivit de cuvinte,
Învăț să ascult,
Ce va fi înainte,
Îmi pare demult.
Cuprins de plăceri,
Să sufăr mi-e lesne,
Sleit de puteri,
Murmur pricesne.
Trăind pe pământ,
Învăț ca să zbor,
Privind un mormânt,
Nu uit c-am să mor...
In asteptarea wekendului
În așteptarea weekendului, timpul se scurge încet,
Cu gândul la clipe libere, când sufletul meu se trezește în petrecere discret.
Zilele de lucru trec cu grabă, ca un râu învolburat,
Dar în adierea vinerii, inima mea e liniștită, în dans sărbătoresc, învăluită.
În calendarul meu, zilele sunt ca filele unei cărți,
Weekendul, o poveste magică, în care timpul își pierde granițele și părțile se îmbină ca într-un ecou de armonii arțăgoase.
Așteptarea e o melodie în surdină, o pregătire a inimii pentru odihnă,
Să evadeze din rutina zilnică și să se îmbrace în culori, în voie bună.
În așteptarea weekendului, visele prind aripi,
Și simt cum libertatea zboară în văzduh, eliberându-mi spiritul.
Sunt învăluit de arome de cafenea și raze de soare,
Pregătit să străbat neștiutul, să descopăr bucurii ce mi se cuvin, să simt că viața e o artă.
La steaua ( varianta contemporană)
dacă anii noștri ar fi egali cu ai lor
în tot Universul
ar exista
cred
o șansa să ne întâlnim
la o halbă bere în Calea Lactee
noi să facem un pas către ei
ei să facă un pas către noi
simplu
numai că anii lor sunt de mii de ori mai lungi
decât cei tereștri
și nu ne găsim niciodată pe la casele nostre
ei sosind de fiecare dată prea repede
noi prea târziu
în concluzie
va fi imposibil să ne ajungem în următoarea mie de ani
dar vom păstra libertatea de a ne căuta veșnic..
Ambrozia
Ambrozia
Din nectarul florilor, miere dulce se adună,
Strugurii zemoși, vin roșu ne dăruiesc.
Apa de trandafiri, parfumul îl împrumută,
Ambrozia zeilor, o minune se naște.
Migdale crude, stafide dulci se adaugă,
Scorțișoară și nucșoară, arome ce ne cheamă.
Pe foc mic se fierbe, o poțiune magică,
Gustul ambroziei, o simfonie mistică.
Rece se servește, într-un pahar de cristal,
Aroma sa te cuprinde, ca un val.
Nemurire și putere, zeilor le dădea,
Oamenilor le oferă, o clipă de speranță.
Ambrozia, hrana zeilor, un elixir miraculos,
Un gust divin, un parfum delicios.
O poveste veche, o legendă vie,
Ce ne duce cu gândul la Olimp, la nemurire.
Exuberanță
nu știu dacă ai ținut vreodată în palmă un fluture
dacă ai mai văzut atâta frumusețe și gingășie la un loc
sau dacă te-ai mirat descoperind întreaga splendoare a lumii
în ceva atât de mic și neînsemnat
dar nu te întreb
așa cum zbori în lumina aceasta difuză
desenată de stele
pari și femeie și fluture
rochia ta indigo se unduiește fluid
sub răsuflarea sfioasă a vântului
din bluză îți țâșnesc milioane de fluturi
într-o vâltoare caleidoscopică de culori
și iarăși nu știu care dintre voi risipește cuvinte de dragoste
care zâmbește dimineața soarelui
care mângâie petalele pline de rouă ale trandafirilor
există atâta exces de frumusețe în voi
încât și cerul izbucnește în lacrimi ...
Alte poezii ale autorului
Desen în grafit și cărbune
gândul de a te strâge în brațe
mă sperie
ești atât de firavă încât te-aș putea strivi
între două degete
ca pe o cupă de șampanie
te asemeni cu misterioasa Diphylleia grayi
dacă s-ar întâmpla să ploaie acum
m-aș uita prin tine ca printr-o fereastră deschisă
imaginează-ți să vezi o inimă zbătându-se
înăuntru unui strop de cleștar
șuvoiul de sânge
în cele mai aprinse culori ale rubinului
invadând cortexul
întregul mecanism al vieții trepidând
înaintea ochiului
mă simt ca un căutător de diamante
în fața celui mai neobișnuit safir descoperit vreodată
în care s-au decantat din prima zi a Facerii
toate minunile Creației
într-una singură...
Fără apropouri
Cum adică ce cred despre tine? Doar n-ai vrea să-ți spun ce cred cu adevărat? Acesta e secretul meu! De obicei cred ce spui. Stiu că te înfurie faptul că nu poți scrie drept, fără corecturi, dintr-o suflare, și mă amuz. Umbli prin ploaie ca să-ți ascunzi lacrimile, plânsul, fiindcă nu scrisul sau picurii de ploaie te preocupă, ci eu. Ești atât de previzibilă! Zici că mă ții aproape pentru că te fac să râzi, dar n-o crezi nici tu, nu-i, în niciun caz, vina sau meritul meu că te gâdili. Bravezi cu o nerușinare dezarmantă, ca acum, când o dai în hiperbolă. Amesteci într-un colaj stăveziu, cu tentă sexuală, nucul, vântul și ploaia, atribuindu-le însușiri omenești, disimulându-ți, de fapt, fantasmele care te bântuie. Am observat că te fascinează bătrânul de la parter, „ ghiujul”, mare amator de femei, cum mi-ai spus zilele trecute, în ciuda vârstei, și țeși tot felul scenarii cu dânsul. Chestia cu vuum-vum ți-am spus-o chiar eu într-o seară când făceam dragoste, numai că el, spre deosebire de mine, are sudoarea „iodată” și un piston hidraulic imens, care, chipurile, te sperie. După câte te cunosc, n-aș crede!
Jucase teatru de la început, din prima zi, când îi căzuse în brațe. Simulase că se împiedică, iar el atent o prinsese la timp, prefăcându-se surprins. Îi simțise respirația dulceagă, de prunc, corpul, dorința, și se lăsase dus de val. instinctul său făcuse restul. Chiar și atunci, dar și după, nu-și putuse reprima tendința de a deturna sensul corect al lucrurilor, chestionându-l asupra unui aspect evident: Nu știu ce ai găsit la o femeie nemachiată și neinteresantă ca mine? O curiozitate, un joc, o aroganță? El nu-i răspunse pe loc, realizase deja că ea exprima contrariu, așteptând o confirmare perversă. Ce nostimă e? se gândi în timp ce-i săruta degetele subțiri, ca niște viermișori. Si cum mai vociferează când îmi simte mâna pe unde unde nu trebuie! Ai zice că se rușinează! Ale tinereții valuri…
Unde naiba o fi dispărut cireșul acela cu cireșe negre, amare? se gândi el într-o zi. Trecuseră ani de atunci. Privind pe fereastră îl văzu tot acolo și se bucură. Timpul trecuse și peste el, dar nu reușise să-l clintească. Cireșul e la fel, își zise, eu sunt puțin prăfuit! Se cam luase cu viața și uitase de dânsul, de cei din jur și de multe altele.
Spre seară o simți cuibărindu-se lângă dânsul. N-ai loc! o repezise ursuz. Îi țâșnise cuvintele de pe gură involuntar. Ea nu-i răspunse nimic, în schimb îl amețise încă o dată cu mirosul acela dulceag de lapte matern și, tot involuntar, o cuprinse în brațe. Era mai mică decât în ziua în care o cunoscuse, nu-și mai aducea aminte exact, dar senzația, prima senzație pe care o încercase, era aceasta. Afară începuse să ploaie mărunt. Stropii loveau anemici în geam, iar ea începuse să plângă.
- Gata! Gata! încerca el s-o liniștească. E doar o ploaie de vară!
- Nu ploaia mă sperie! îi șopti ea. Îi aud pașii pe scări! Fă ceva! Ghiujul!!! Eu nu pot să-l înfrunt, e cât crucea! Tu poți, știu că poți! Dacă faci asta îți promit următorul dans. Si așa n-am dansat niciodată!
Nu se schimbase deloc…
Alt film
e neplăcut să vezi în jurul tău alte chipuri
alți oameni
să te întrebi atunci unde sunt ceilalți
de ce-ai rămas doar tu pe in***cenzure*** aceasta
de singurătate
ca un nefericit Robinson Crusoe
printr palmieri și plante exotice
nu înțelegi cum s-a putut să rămâi în urma timpului
într-o lume a coioților nemiloși
pitiți prin tufișuri
altădată acești lupi de prerie se aruncau cu dinții în botul cerbului
fugăreau leii
apărea câte un vultur imens
și sfâșia prada
știai un lucru
acum nu mai știi
regizorul vieții a schimbat peste noapte scenariu
a amestecat oamenii cu lupii
într-o distribuție hororr
în care oamenii devin lupi singuratici și se mănâncă-ntre ei
iar cerbii trăiesc veșnic…
Telefonul
învățasem până mai ieri să-mi reprezint lumea
abstract
după niște contururi neregulate
desenate în negru pe-o hartă
fiecare contur ascundea un loc cu o notă distinctă
asociată cu denumiri de fluvii, de munți, de imperii
de drumuri ale mătăsii
de orașe
despre care citisem prin cărţi
în care trăiau milioane de oameni
nevăzuți
despărțiți între ei de aceleași fluvii, de aceeaşi munți
de aceleaşi drumuri ale mătăsii
de aceleaşi nesfârșite întinderi de cer și pământuri
într-o zi însă a apărut cea de-a opta minune a lumii
telefonul
care a schimbat totul
cu un deget acum deplasăm lumea după voia inimii
prin fața ochiului
înainte-înapoi
apoi de la capăt
imaginile lumii curg ca nisipul dinăuntru unei clepsidre
și se răsfrâng ca o rază de Soare într-un ciob de oglindă
privind în urmă zâmbesc
Marea Piramidă din Gizeh
îmi apare azi ca o glumă
Grădinile suspendate ale Semiramidei
la fel
Templul zeiței Artemis din Efes
un loc al uitării
Statuia lui Zeus din Olympia
infatuare, orgoliu grecesc
Mausoleul din Halicarnas
sfidare
Colosul din Rhodos
sperietoare de ciori
Farul din Alexandria
sforţare
niște glume până la urmă
în comparaţie cu minunile ultimului veac
începând cu teoria relativității a lui Einstein
cu telefonul mobil al lui Martin Cooper
până la mani***cenzure***rea ADN-ului
și zborul omului către Marte
ultima frontieră dintre noi și Dumnezeu
a rămas cerul…
Fake news
imaginea lumii revărsându-se peste ochii noștri
din ecranele televizoarelor
din sticla ferestrelor
sau din ochiul de ciclop al Internetului
îmi apare ca o încercare de mani***cenzure***re a ochiului
asupra minții
.
o iluzie fabricată din cioburile risipite ale realității
până la urmă
.
un film science fiction fără sfârșit
cu milioane și miliarde de episoade
.
nimic coerent însă
.
cel mult
o simplă îngrămădire de imagini
reprezentând cam aceleași locuri
cam aceleași lucruri
cam aceeași oameni
.
adevărata lume e alta
câteva palme de pământ
câteva fețe cunoscute
.
le poți număra pe degete
.
o viață versatilă
ca o bielă-manivelă la motorul cu aburi
împărțită între un supermarket
un loc de muncă
.
și
poate
un strop de dragoste
.
de neînțeles
.
o lume surprinsă în selfie-uri
frivole
despre cum suntem sau am vrea să fim
.
fără nicio speranță
până la greață…
Oglinzi paralele
Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă. Își tatuase pe piept dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!
„ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...
Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau, impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.
” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! ) iar ea simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.
wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.
Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.
Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.
- De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.
- Am riscat!
- Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!
- Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!
Victor fluieră a admirație.
- Ai auzit! Ce mai așteți?
Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor din scara blocului, o făcu să se răzgândească. Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.
Cei doi bătrânei intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire. Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna, care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.
- Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?
El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.
- Insist! perseveră bătrâna.
- Bine, numai să nu te superi!
- Lasă asta la aprecierea mea!
- Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!
- Porcule!
Btrânelul zâmbi șmecherește.
- Ți-am spus eu că te superi!
- La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!
- Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?
- N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!
- Tatuajul însă m-a dat peste cap!
Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!
- Lovi-te-ar apoplexia!
- Zi că nu-ți mai amintești și tac!
- Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...