1  

Participă la o seară poetică cu poetul Claudiu Komartin la Librăria din Centru

„Poetul a depășit «dorința mimetică» girardiană, nu-l ispitește plierea pe modele (decât ca «exercițiu de stil», ca dialog sau omagiu în filigran), nici trendurile (decât ca fenomene socio-literare față de care ia distanță critică) și nici consacrările curente. El se luptă la marginea Imperiului (perversul și decervelantul Imperiu al Binelui, în formularea lui Philippe Muray), a alungat mediatorii, suportă pe viu, «la sânge», provocarea realității - o realitate sufocată de simulacru, asfixiantă la rândul ei, ale cărei ultime scintilații de prospețime le pândește ca un haijin, căutând astfel să reconfigureze acel dernier rivage de care vorbea Houellebecq. Se petrece în poezia lui Claudiu Komartin un balans hamletian între a fi și a nu fi, între furie și extenuare, cu momente de un lirism curățat de orice impuritate, străin de orice polizare estetizantă, precis și intens, transgresiv și lucid, care-ți face pielea de găină”, a spus Nimigean.

Claudiu Komartin s-a născut pe 7 august 1983, la București. După absolvirea Colegiului Național „Mihai Eminescu” a urmat cursurile Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, studii întrerupte după doi ani. A debutat publicistic în 2002, iar în volum un an mai târziu, cu Păpușarul și alte insomnii (Editura Vinea, 2003), pentru care a primit mai multe premii, printre care Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut. Al doilea volum, Circul domestic (Cartea Românească, 2005), a fost recompensat cu Premiul Academiei Române pentru poezie. Ediția a doua a plachetei Păpuşarul şi alte insomnii, revăzută şi adăugită, apare în toamna anului 2007, tot la Editura Vinea: volumul păstrează 40 de poeme din prima ediție, cărora li se adaugă o selecție din Circul domestic. A treia carte, Un anotimp în Berceni (Editura Cartier, 2009), iese din tipar în zilele „Revoluției tinerilor” din primăvara anului 2009, și este reeditată un an mai târziu, cu 8 texte inedite. Volumul-elegie Cobalt(Casa de Editură Max Blecher, 2013), scris după dispariția poeților Constantin Virgil Bănescu și George Vasilievici, înscenează dialoguri cu câțiva autori înrudiți, al căror scris rămâne o probă a rezistenței în fața depresiei, a excluderii și a obsesiilor suicidare. Doi ani și jumătate mai târziu apare Dezmembrați (Casa de Editură Max Blecher, 2015), carte concepută între august 2014 și octombrie 2015 și prezentată ca o traducere a unicului volum semnat de poeta mexicană Adriana Carrasco. 

Poezia lui Claudiu Komartin a apărut în reviste și antologii din Marea Britanie, SUA, Franța, Germania, Austria, Spania, Suedia, Olanda, Slovenia, Ungaria, Serbia, Croația, Israel, Polonia, Cehia, Bulgaria, Italia, Turcia, Japonia și Coreea de Sud. Ediții ale volumelor sale au apărut în germană: Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen, Edition Korrespondenzen, Viena, 2012 (antologie bilingvă în traducerea lui Georg Aescht); sârbă: Vrpce potaman za balu mesa, Treći Trg, Belgrad, 2015 (traducere de Ljubinka Stankov Perinac); turcă: Bir Garip Roman, Yitik Ülke Yayınları, Istanbul, 2015 (traducere de Gökçenur Ç.). Cobalt va apărea în 2017 la Editura DA din Sofia, în traducerea Lorei Nenkovska. 

Coautor al textelor ce stau la baza piesei Deformații (montată în 2008) și al scenariului „Trișez cu viața”, scris în urma unui atelier de trei zile cu persoanele private de libertate de la Penitenciarul Bistrița și pus în scenă în 2010. 

A orchestrat, împreună cu Radu Vancu, antologiile Cele mai frumoase poeme din 2010 (Editura Tracus Arte, 2011), Cele mai frumoase poeme din 2011 (Editura Tracus Arte, 2012) și Cele mai frumoase poeme din 2012 (Editura Tracus Arte, 2013). Prezent în mai multe selecții și volume colective, printre care Compania poeților tineri în 100 de titluri alese de Dan Coman și Petru Romoșan (Editura Compania, 2011). A editat antologii din poezia lui Andrei Bodiu, Oameni obosiți (Editura Cartier, 2016) și Vasile Petre Fati, O anumită căldură umană (Casa de Editură Max Blecher, 2016), precum și volumul euforia din timpul, greața de după (Fundația Triade, 2016), cuprinzând 10 poeme semnate de Virgil Mazilescu, Nora Iuga, Ion Monoran, Angela Marinescu, Iustin Panța, Octavian Soviany, Mariana Marin, Andrei Bodiu, Vasile Vlad și O. Nimigean, cu 10 gravuri de Ana Toma. 

A tradus cinci romane din limba franceză și mai multe volume de poezie din engleză. Din 2009 organizează cel mai longeviv și mai constant club de lectură din România, Institutul Blecher, iar din 2010 este redactor-șef al revistei „Poesis internațional” (ajunsă în primăvara lui 2017 la numărul 19) și al Casei de Editură Max Blecher, pe care a fondat-o împreună cu artistul vizual Ana Toma.


Preluat de la: Agora.md

Creaţii aleatorii :)

Singuratate

 


În lumea surdă a tăcerii, singurătatea mă-nfășoară,

Ca un văl de tristețe, în umbre mă coboară.

Printre ecouri de pasăre fără glas,

Îmi pierd gândurile în labirintul unei clipe fără sfârșit.

 

Prin străzi pustii și inimi abandonate,

Umblu singur, sub cerul stelar ce mă privește.

Ochii nopții mă privesc rece, distanți,

Ca o oglindă a sufletului meu, plină de regrete.

 

În lumina palidă a amintirilor, rămân singur,

Ca o umbră fără margini, în căutarea unui răspuns.

Cu gândurile mele ca stelele pierdute pe cer,

Simt cum timpul trece, dar singurătatea rămâne.

 

Frunzele căzute mă îmbrățișează cu melancolia lor,

Șoptind secretele vântului într-un dans al regrețelor.

Prin peisajul gol, cu sufletul pustiu,

Simt cum singurătatea devine o poezie, scrisă pe filele inimii mele.

 

În inima nopții, când stelele își țes poveștile,

Aud o șoaptă de departe, o chemare a singurătății.

 Dar în fiecare cuvânt, în fiecare suspin,

Descopăr că, în cele din urmă, singurătatea devine un tovarăș al meu.

Mai mult...

Șoapta unui suflet tânăr

In lumea dulce a dragostei pline,

Iubirea-nfloreste sub ceruri senine

In al inimii grădinar,

Iubirea înfloreste ca un dar.

 

Pe cărări de vis, doi pasi legati,

Doi oameni ce intr-o zi vor fi uitati

Doua maini ce se cauta in mulțime,

Doua suflete ce se simt in profunzime.

 

Inima mea bate ca un cântec nerostit,

In rime de tandrețe si pasiune

Melodia noastra, fara de sfarsit

Te cant pana si in rugăciune.

 

Sub cerul înstelat, jurământul meu răsuna

Te vad lucid chiar si in clar de luna,

Scriu povestea vesniciei intr o scurta clipa

De niciun strop de amor nu fac risipa.

Mai mult...

Dacă ai știi cât te iubesc...

Nu ai mai crede ca-s nebuna,

Ca am ceva ce ma omoară,

Eu mai aștept decât un,, buna", 

Sa faci ca totul sa dispară, 

 

Dacă ai știi cât țin la tine, 

Un univers, o-întreagă galaxie, 

Chiar mii de stele sa îmi vina, 

Eu le resping, fiindcă te vreau pe tine. 

 

Nu cred ca știi, de câte ori, 

În vise tu îmi apăreai, 

Erai ca soarele în zori, 

Ce ma-ncalzeai, ma protejai.

 

Nu cred ca știi ce e iubirea, 

Nu știi ce-i în inima mea, 

Nu știi tu care mi-e menirea, 

Te vreau doar în viata mea, 

 

Nu îmi doresc decât cuvinte, 

Sa aibă sens, sa aibă noimă , 

Nu îmi doresc acum romane, 

Nici dagoste numai de formă. 

 

Sa ma iubești, îmi e deajuns, 

Sa știu ca simiți la fel ca mine, 

Sa știu ca toată viata mea, 

Cu tine voi fi chiar de mâine.

 

Dacă ai simții cu adevărat, 

Acea iubire pura, 

Nu ai mai spune ca-s asa, 

Atâta e nebună. 

 

Nebuna poate după tine, 

Nu e obsesie, e doar o dragoste, 

De vrei sa ma-înțelegi atunci e bine, 

Dar tu ma vezi doar ca pe-o pacoste. 

 

De ma întrebi ce e iubirea, 

Cuvintele nu îți vor demonstra nimic,

Stai lângă mine, citeste-mi privirea

Și vei afla totul rapid. 

 

 

Mai mult...

Pas de deux

Nu are sens,
c-am fost poezii,
da' fără rime;

 

Treapta descendentă
a situației noastre
(aș fi vrut să spun a iubirii)
și încă ascultam
îndrumări chirurgicale
despre cum ar trebui să mă comport.

 

Pe o scară diatonică statică,
într-o scenetă clasică,
cât timp m-ai întors pe dos...
De ce nu am putut să-l concediem
pe domnu' regizor?

 

Văpaie a viscerelor mele,
singurul care mi-ar cumpăra iubirea în rate,
acum îți achiți datoriile în creioane colorate.

 

À la fin,
atât de încrezători,
aruncând fotografiile
Polaroid
cu noi doi,
și peste câteva minute le lipeam înapoi.

 

Nu știam cum să iubim mai mult.
Nu știu cum să scriu despre altceva.


Fiindcă atunci când afli,
știi ce face ca lumea să se învârtă
și rămâi
cu personajele tale îngropate -
„Întregul tot, mișcându-l, dă splendoare
mai mult aici și mai puțin altunde.”

Mai mult...

Ateu

Îngerii apun cerul,
Misterios și sumbru,
Credeam că azi e soare,
Dar mai mult e neutru.

Trăsura se plimbă și bate din bici,
Căci omul e critic,
Niciodată nu-l simți.

Apune cuvinte peste sufletul tău,
Totuși, e atât de rău să fii ateu?

Oare gândim despre oameni la fel,
Sau simțul de creștin ne dă feste mereu?
Eu sunt echivoc
Și n-am stăruință,
Dar un Dumnezeu mă scoate mereu la căință.

Nu ne comparăm, mi-ar spune unii oameni,
Căci eu fac ce vreau fără să mă simt anost,
Dar tu simți frică și te numești păcătos.

Are dreptate cumva, dar nu o numesc frică,
Căci cerul e plin de recunoștință.

Mai bine fricos, dar cu umilință,
Decât critic fără voință.

De-ar veni cerul peste noi,
Eu am scut, o cruce pleacă spre voi.


Mai mult...

Georgescu și odalisca pădurii

A venit vremea înțelepților!

A copiilor și a desenelor animate!

Întoarceți-vă destinul cu fața spre trecut

și lăsați inocența și naivitatea să ne conducă.

Nu a zis Dumnezeu să fim blânzi ca porumbeii?

Nu a zis președintele ales al poporului să fim înțelepți ca Lorax?

Glasul Domnului se aude prin unsul său

Vor veni prințese de gheață și stăpâni ai inelelor 

care să ne ducă sufletele spre calea Nirvanei

Țeava unirii dacice a poporului pizmuit de străini

e aproape!

Sfârșitul suferinței noastre își aude ecoul în cântecele de leagăn ale 

Cristelei, tanara Dochia a vulgului românesc,

căci bătrâna nu poate fi tămăduitoarea sufletelor

ridurile și obrazul zbârcit sunt semne ale potențialității 

După cum zicea un mare filosof, în ființă se află virtualitatea pură

un om de treabă care într-o zi mergea să zălogească un ceas de aur,

a jurat că a văzut cum un copac se chinuia să dea naștere diafanei

și cum după ce a ieșit din trunchiul său,

a mai văzut încă 100 de Cristele

toate cântând cirip-cirip

Atunci bărbatul-ales a sărit dintr-un tufiș,

a prins-o de braț și a dus-o să se adape la izvorul neumurii

Se-nțelege, nefiind de pe-aici, femeia s-a apucat să se certe cu o junică tânără

al cărei bou, ce să vezi? tot nemurirea i-o promise

Văzând dialogul dintre cele două mame ale naturii,

fu cuprins de Ideea absolutului și înțelese că graiul omului și al dobitocului

sunt totuna

deci ce rost are să separi, ce natura n-a vrut să despartă?

 

Mai mult...
Radio Poezii.online Apasă play
AUTO
Află mai multe 🎙 Live